marți, 28 decembrie 2010

Pe final de an...

Pentru mine, 2010 a fost unul dintre cei mai grei ani, din toate punctele de vedere. Aşa că, ducă-se! Dacă ar fi să zăresc printre atâtea evenimente neplăcute şi un licăr de împlinire, acela ar fi că mi-am dovedit că pot, dacă vreau. Şi vreau în continuare!
Ce aştept de la 2011? Nimic deosebit, pentru că planurile şi aşteptările nu se vor îndeplini doar pentru că aşa vreau eu, nu? Pot, în schimb, să-mi promit că o să încerc să fiu mai puţin dură cu propria persoană, atât!
Dacă nu ne mai citim până anul viitor, vă urez să vă găsească 2011 plini de linişte sufletească. E tot ce contează pe lumea asta!

duminică, 19 decembrie 2010

Am spart gheaţa...

Aseară am spart gheaţa. Dar nu la propriu, ci la figurat. Sau, mă rog, mai bine vă explic.
În primul rând că în Piteşti există un patinoar artificial, deschis non-stop, care se numeşte Party Ice. În al doilea rând că eu niciodată până acum nu am patinat de-adevăratelea. Dar o conjunctură favorabilă a făcut să mă conving aseară că n-am nimic de pierdut, înafară de una bucată fund şi câteva bucăţi numite membre.

Spre surprinderea mea, nu mi-am lăsat nimic pe acolo, ceea ce vă doresc şi vouă.

luni, 13 decembrie 2010

"Bebe" cel frumos

Am un pui în casă şi l-am botezat "Bebe". Este vorba despre noul meu brăduţ... de companie. Dacă mă întrebaţi, tot ceea ce pot să vă spun despre el e că are aproape un metru, cu tot cu ghetele înalte. Nici nu ştiu din ce ţară a venit, eu l-am găsit în faţă la Bricostore şi a fost dragoste la prima vedere. Zeci de fluturaşi mi-au invadat stomacul atunci când angajatul magazinului mi l-a recomandat. Am ştiut că mi-e predestinat, aşa că am planuri mari cu el. Îl cresc frumos şi drăgăstos, după care îl trimit la şcoală, alături de ceilalţi copăcei de teapa lui. Iar şcoala e la mine la ţară, acolo unde îi place lui să stea.
I-am pus şi ţoale, că prea era gol şi neajutorat. Are şi fes roşu, după cum nu puteţi vedea în poza asta nereuşită, şi un fular auriu de două ori mai mare ca el. Dormitorul său... e-n hol, acolo unde toată lumea poate să-l admire. Îl iubesc.

luni, 6 decembrie 2010

"Scrisoare de dragoste" de Mihail Drumeş

Ştiu, sunt atipică. Nu vă stresez cu scrisori pentru Moşul care va să vină, el ştie oricum că tot ceea ce-mi doresc de Crăciun este linişte sufletească. Vă reţin atenţia cu o "Scrisoare de dragoste" pe care, dacă nu aţi citit-o până la 20 de ani, grăbiţi-vă s-o faceţi şi acum.

CITIȚI ȘI:
Invitația la vals, de Mihail Drumeș

Cartea lui Mihail Drumeş este o lecţie de viaţă, o demonstraţie că iubirea trebuie trăită, şi nu premeditată sau subestimată. Povestea Andei Brădeanu şi a lui Dinu Gherghel este una care te cucereşte. O fată orfană, adoptată de o fostă directoare de şcoală se îndrăgosteşte de un bărbat inteligent, prea rafinat pentru condiţia sa de băiat sărman. Acesta se căsătoreşte cu ea doar cu gândul ca într-o zi, după ce se va fi săturat de plăcerile trupeşti pe care frumoasa Anda i le va oferi, să se despartă pentru a-şi găsi împlinirea financiară alături de o femeie din înalta societate. Numai că, în disperarea lui de a atinge trofeul bunăstării, Dinu calcă în picioare nu numai sentimentele fostei şi actualei soţii, ci şi pe ale sale. Noua căsnicie, deşi îl va înălţa pe culmile gloriei, îi va ruina sufletul şi îl va duce la moarte.

Mihail Drumeş, cu toate criticile pe care le-a atras de-a lungul vremii, este un scriitor original, cu un mare talent în construirea situaţiilor, în descrierea amănunţită a celor mai profunde stări interioare, dar şi a unui erotism extravagant, nu vulgar. Vei avea ocazia să cunoşti povestea de dragoste din două puncte de vedere, pentru că naraţiunea se constituie din scrisorile Andei către o prietenă, dar şi din jurnalul lui Dinu.

miercuri, 1 decembrie 2010

El aleargă în păpuşoi, eu dau de mâncare la găini

Îmi iubesc ţara, am iubit-o dintotdeauna. Şi ca să vedeţi că nu sunt patrioată doar cu vorba, iaca şi dovada.














Şi totuşi, ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie? Să rămâi frumoasă şi fermecătoare, ca şi până acum, pentru că restul, din păcate, nu depinde de tine.

luni, 29 noiembrie 2010

La mulţi ani!

Câte sentimente sunt în inima unui om! Cum se amestecă ele şi ies la suprafaţă într-o anume zi. Iubesc viaţa, cu tot ce-mi oferă, bun sau rău. La mulţi ani mie, la mulţi ani tuturor acelora care cad şi se ridică mai puternici!

vineri, 26 noiembrie 2010

Întâlnire!

Astă-seară, de la 19, la Books & Tea, de pe Lily Street, are loc întâlnirea celor mai mişto oameni din Piteşti (na, c-am zis-o!).
Curioşi despre ce e vorba? Vă dau un mic indiciu! (mic pe naiba, că e mare cât inima mea) :))
Bye bye!

Dulce şi frumos

Ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place, ştiţi deja asta. Aşa că eu mă declar îndrăgostită iremediabil de o voce suavă şi catifelată: Mezzosoprana Diana Brădean, o frumuseţe în faţa căreia cuvintele se pierd. Am admirat-o aseară, la Filarmonică, într-un concert de muzică medievală şi celtică pe care l-am savurat la maximum.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Denis Grigorescu, "Criminali în paralel"

Sunt mai mult decât încântată. Tocmai am terminat de citit cartea „Criminali în paralel” a autorului piteştean Denis Grigorescu, scriitor care şi-a început în forţă cariera: a luat premiul Romanian Crime Writers Club pentru cel mai bun roman trimis la concursul de manuscrise.

Pe parcursul cărţii, am înţeles şi de ce Denis a fost preferatul juriului. Cartea sa este o surpriză plăcută prin originalitatea faptelor şi a situaţiilor, construcţia bună a dialogului, suspansul permanent şi personajele bine definite. Şi acum, să le luăm pe rând.

Acţiunea se petrece într-un Piteşti americanizat (Pitetson) al zilelor noastre. Monotonia urbei este zdruncinată de o serie de crime înfăptuite de profesorul de istorie Michael „Şapcă albastră” Cromwell, de la University of Pitetson. Bărbatul cu un IQ peste medie, pasionat de chimie şi biologie, se foloseşte de o metodă ieşită din comun pentru a-şi satisface instinctul sadic: ucide la întâmplare, injectând otravă în pantofii uzaţi aduşi la ghene. Ca un paradox, moartea readuce la viaţă o rivalitate soră cu nebunia dintre doi elevi de liceu. Astfel că psihologul Richard Vagsin descoperă înaintea tuturor că fostul său coleg de bancă, Michael, este ucigaşul briliant al crimelor inteligente şi pune la cale un plan macabru prin care să-l întreacă. Din acest moment numărul celor ucişi va ajunge la nouă, iar tehnicile criminale întrec orice imaginaţie. Puzzle-ul abominabil va fi însă „dovedit” de inspectorul Steven Barcelo, după luni de cercetări, aşteptări şi piste aparent înfundate.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit: concertul Bon Jovi de la Violet Wings Stadium, cartierele şi străzile americanizate: Gavon, Prundwood, Bascow, Expo Park, Bucharest Avenue, faptul că Muzeul de Artă e aici chiar... viu şi devine gazda unor evenimente şi că Jennifer îl seduce pe Steven cu farmecul unei femei frumoase care ştie ce vrea de la viaţă. Mai sunt de lăudat documentarea autorului în ceea ce priveşte tehnicile criminale (!) şi cele de anchetă, precum şi talentul pentru descriere.

Mai multe nu vă spun, pentru că aş strica totul. Eu zic să citiţi, că merită. Îi prevăd lui Denis un viitor strălucit (nu e un clişeu!) şi îl felicit încă o dată pentru debutul său în forţă!

duminică, 21 noiembrie 2010

Să ne bucurăm! Zic...

Gaudeamus, 2010. Edituri, cărţi, lansări, oferte, muzică, ceaiuri, cafele, gustări, dar, mai presus de toate, oameni frumoşi.

Trebuie să recunosc, nu mai fusesem niciodată la acest târg şi mi-a plăcut foarte mult ce am văzut. De acolo m-am întors şi cu câteva volume, dar pe unul trebuie să-l laud neapărat. Se numeşte "Criminali în paralel" şi îi aparţine lui Denis Grigorescu, un tânăr piteştean care, vă zic, este fermecător. El a câştigat concursul de manuscrise organizat de Romanian Crime Writers Club, premiu care a constat în publicarea cărţii sale sub sigla Crime Scene Publishing. Felicitări, Denis! Amănunte despre carte nu vă pot da încă, pentru că n-am apucat s-o răsfoiesc, dar promit să revin şi cu o părere în cel mai scurt timp. În altă ordine răsturnată de idei, am avut plăcerea să cunosc o mulţime de autori: Grigore Cartianu, Ivona Boitan, Lucia Verona, Monica Ramirez, George Arion, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, pe unii de aproape, pe alţii mai de departe. Dacă standul Adevărul mi s-a părut printre cele mai populate (fără să fiu subiectivă), Tritonicii au ştiut să atragă prin lansări cu arme şi cu... comisari. Nu zi de zi vezi un careu de dame sexy care-ţi pun armele la tâmplă. A păţit-o şi comisarul Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, care a fost răpit de doamne şi pus la respect.În rest, mi-au mai plăcut, aroma de cafea combinată cu dulcele ceaiului, apoi tinerii care răsfoiau cu drag volumele achiziţionate (hei, cine a zis că tineretul nu mai citeşte?), bătrâneii care au asistat, zâmbitori, la lansări, CD-urile de la standul Radio România Muzical, directurile TVR Cultural. Dacă e să mă întrebaţi ce nu mi-a plăcut, n-aş şti să vă zic, sincer.

duminică, 14 noiembrie 2010

Azi mă laud!

Pentru că, vorba cântecului, am cu ce!
Îi iubesc. Îi ascult de când eram mică. Nu cred că trece săptămână să nu mă delectez cu cel puţin o piesă de-a lor. Şi azi, azi am avut ocazia să-i am aproape şi să le mulţumesc pentru muzica frumoasă pe care o fac.
După ani şi ani, iată că se întâmplă o minune!...

joi, 11 noiembrie 2010

Călătorie frumoasă

Atât de frumoasă, încât a scos din mine tot stresul. Weekendul trecut am văzut lucruri despre care învăţasem în clasele mici, la geografie. Avem o ţară frumoasă, de asta sunt sigură, chiar dacă am văzut o foarte mică parte dintre obiectivele turistice atât de cunoscute şi apreciate.
Aşadar, am văzut înălţimile semeţe ale Bucegilor. Pentru câteva clipe, am inspirat acelaşi aer cu Sfinxul şi Babele. Deosebit!
M-am simţit stăpâna lumii în acel loc în care, dacă întinzi mâna, îi atingi piciorul lui Dumnezeu.
Chiar dacă am aşteptat două ore să urc într-o telecabină pentru care am plătit aproape 60 de lei dus-întors (şi asta făcută tot pe vremea comuniştilor, ce credeaţi?), a meritat fiecare minut.
Chiar dacă vântul sufla cu putere acolo sus şi noi nu eram echipaţi tocmai adecvat, am inspirat şi ne-am delectat cu fiecare clipă. Ajunşi înapoi la Vila Marcela, din Buşteni, pe care v-o recomand cu căldură, am constatat că în niciun loc cafeaua nu a fost mai gustoasă...

Şi, desigur, tot timpul ne-a vegheat minunata cruce de pe Caraiman.

miercuri, 27 octombrie 2010

Recunoaşteţi personajul?

Normal că da, ce fac şi eu pe interesanta! :))

P.S.: Vedeţi aici şi alţi copii şi tineri deveniţi acum adulţi celebri. Unii, tot cu minţile de atunci. :P

duminică, 17 octombrie 2010

Am revenit!

Da, mai trăiesc. Cel puţin deocamdată. M-am întâlnit vineri şi cu cititorii cei frumoşi: Oana, Ema, George şi Canguru (mulţi am fost, puţini au rămas), asta după luni de absenţe motivate şi ne. Cu acest prilej mi-am dat seama că n-am mai citit demult o carte, mai precis cam de vreo trei luni. Să-mi fie ruşine, zic. Mă, eu voinţă am avut, câteodată mi-a lipsit timpul, alteori cheful. Deci, aş putea spune, răstălmăcind vorbele contemporanului Coelho, că tot Universul complotează împotriva mea. Dar nu mă las, să ştiţi. Deja îmi face cu ochiul un volum de Octavian Paler.
În rest, voi ce faceţi? Sunteţi bine, sănătoşi?

P.S.: Maaamă, e jumătatea lui octombrie. Mâine-poimâine e Crăciunul şi nici n-a trecut bine cel dinainte...

joi, 30 septembrie 2010

Oameni frumoşi

E fascinant cum muzica face curat în fiinţa nostră! Astă-seară am văzut oameni frumoşi. Oameni care, printr-un zâmbet, fac lumină lângă ei. O încăpere plină de noi cei răi de peste zi a devenit locul de întâlnire între inimile noastre şi îngeri.

Şi dacă m-aş naşte din nou, aş vrea mâini de soare.

marți, 28 septembrie 2010

Nu mai vreau să dau niciun ban! Vreo problemă?

Nu e zi de la Domnul să nu mă asalteze peste zece cerşetori: pe stradă, în piaţă, lângă biserică, lângă bancă, lângă şcoală etc. Mulţi dintre ei lichele apte de muncă, fără handicap sau mai ştiu eu ce. Pur şi simplu le place să stea, cât îi ziulica de lungă, cu mâna întinsă şi să ceară: "Dă şi mie un leu!".
Mi s-a luat. Nu mai vreau. Am dreptul să nu fiu agresată de aceşti indivizi. Eu muncesc pentru banii mei, de ce i-aş da de pomană unor impostori care stau şi freacă menta? Acum veţi zice că fac parte din categoria "Hagi Tudose". Puţin îmi pasă. Am trecut de perioada aia naivă când ajungeam la şcoală cu zero bani pentru că în drumul meu întâlneam cerşetori care îmi storceau buzunarele.
Cel mai mult mă enervează boracii cerşetori, ştiţi, copiii ăia despuiaţi care se ţin după tine zeci de metri şi te disperă cu replicile lor tocite: "Îmi dai şi mie un ban, să-ţi dea Dumnezeu sănătate!".
Ăştia sunt cei mai agresivi, pur şi simplu îţi strică ziua. Iar eu n-am nevoie de încă un motiv în plus de stres şi enervare. Aşa că, domnule primar, fă ceva cu ei, că deja nu mai pot!

miercuri, 22 septembrie 2010

marți, 21 septembrie 2010

Un blogger, doi bloggeri

Suntem doi bloggeri sub acelaşi acoperiş (şi eu care credeam că unul singur e mai mult decât suficient!). Da, aţi auzit bine. Şi scumpul meu soţior s-a apucat de treburi d-astea complicate. Şi-a făcut blog. Unul care îţi clăteşte ochii. Numai când intri acolo simţi parfumul florilor de toamnă. Aşa că purcedeţi dacă vreţi să vă relaxaţi!

P.S.: Grasule, tu rămâi dator cu un pahar de vin roşu :D

miercuri, 8 septembrie 2010

Rainy days

Blogul mă ceartă. De câteva zile bune nu l-am mai băgat în seamă. M-am cufundat în evenimente şi non-evenimente, în stres şi nervi întinşi la maxim. Cât mai pot, Dumnezeu ştie. Psihic vorbind.
Şi pentru că rezerva cea mai la îndemână a unui blogger neinspirat şi leneş (exact aşa cum sunt eu acum) este muzica, să ascultăm, zic!

luni, 23 august 2010

Doi ani...

Acum doi ani, pe vremea asta, eram cununată civil şi aşteptam, cu emoţii, să ne pună preotul "pirostriile". Purtam rochie de mireasă şi în suflet mii de speranţe. El era mai frumos ca niciodată, i se citea în priviri fericirea şi pe buze nerăbdarea. Împreună am învins şi timpul, şi supărările, şi frământările, şi tot. La fel vom fi mereu, sunt sigură de asta, pentru că iubirea e nesfârşită şi plină de minuni.
La mulţi ani, iubitule!

miercuri, 18 august 2010

Nevastă de secol XXI

Să fii soţie în ziua de azi nu mai e atât de greu pe cât era pe vremuri. Acum, avem maşini care spală, calcă, chiar gătesc în locul nostru. Mi-a venit ideea într-o zi de sărbătoare, când, liberă fiind, m-am gândit să spăl rufe. Eram aşa pe gânduri: o fii păcat să spăl? Dar, de fapt, eu nu spăl. Eu doar bag rufele în maşină, le scot şi apoi le întind. E păcatul maşinii, că doar nu fac mare lucru eu că apăs pe un buton... În cele din urmă, mi s-a făcut milă de sufletul ei şi am abandonat ideea. Nu de alta, dar ce va face biata de ea atunci când, odată ajunsă la judecată, laolaltă cu celelalte Bosch-uri, Whirlpool-uri, Beko-uri, Zanussi-uri, Indesit-uri etc., va fi nevoită să răspundă la întrebarea Domnului: "De ce ai spălat în zi de Cruce Roşie?".
Cu spălatul am lămurit-o. Degeaba mă laud eu că fac treaba asta, când de fapt, n-o fac, ce mai încolo şi încoace.
Nici măcar de călcat nu se mai calcă atât de greu. Dacă înainte o soţie pierdea o grămadă de timp şi îşi tocea tot atâţia neuroni cu netezirea hainelor, acum avem abur, domne! Dăm un puf şi mai mult de jumătate din treabă e făcută. Unde mai pui că aparatul în sine nu mai cântăreşte 'jde de kile, ci e uşor, fiabil, flexibil chiar! Deci, nici asta nu mai e o treabă grea.
De gătit, ce să mai zic? Atât timp cât apar firme care au grijă de gospodine, le ambalează bucate semipreparate, iar ele nu trebuie decât să le cumpere din hypermarket şi să le pună la cuptor sau la fiert/prăjit, cum poţi să mai zici că e o mare grijă treaba asta? Acum avem şi roboţi de bucătărie, care taie, curăţă, fac cafea. Păi, mamei şi bunicii mele le lua o zi întreagă să facă toate treburile astea, pe care o soţie modernă le face, fără efort, într-o oră şi ceva.
În concluzie, nevasta de secol XXI are mai mult timp pentru a face dragoste şi carieră. Oare cea de secol XXII ce preocupări va avea? Aruncaţi şi voi câte o părere, că ştiu că sunteţi plini de inspiraţie :D

marți, 10 august 2010

Ce vremuri!

Ce vremuri trăim și noi! La tot pasul se vorbește despre încălzire globală, 2012, criză fără sfârșit, țânțari criminali, incendii devastatoare, cutremure din ce în ce mai dese, inundații, dezastre ecologice.
Eu zic să ne așezăm frumos pe iarbă (cât încă o mai avem) și să mai privim și cerul.

joi, 5 august 2010

KADER ABDOLAH: "La porţile moscheii"

A trecut ceva timp de când n-am mai postat o cronică pe blog. Dar acum, pentru că vacanţa de o săptămână îmi permite, după cum am spus şi mai jos, să mă delectez cu plăceri simple, am zis că e momentul să vă împărtăşesc impresiile celei mai recente cărţi savurate.
Şi când spun savurate, bine zic. Am parcurs foaie cu foaie din "La porţile moscheii" ba la piscină, alături de un coktail, ba în pat, având alături o cafeluţă, ba pe plajă, în timp ce mai gustam din apa plată sau din porumbul mai mult nefiert.

Cartea este atât de bine scrisă, încât la un moment dat chiar simţi că trăieşti în bazarul cu legume, fructe şi nimicuri, că trebuie să te speli pe faţă şi pe mâini înainte de a intra la rugăciunea din moschee, sau că eşti un răzvrătit, cu puşca la umăr, în războiul iraniano-irakian. Povestea, de-a lungul căreia vei regăsi, ca nişte laitmotive, respectul pentru Coran şi fanatismul religiei, este una impresionantă, misterioasă, atrăgătoare, ca însăşi întreaga lume islamică.
Vei vedea cum casa de lângă moschee este măcinată de mentalităţile şi luptele vremii, cum dictaturile spală creiere şi inimi, cum mamele ajung să-şi renege copiii spre a sluji ayatollahilor, cum însuşi imamii nu sunt îngeri pe pământ, care propagă învăţătura lui Allah, ci doar nişte oameni plini de pofte trupeşti şi de păcate strigătoare la cer.
Un singur om reuşeşte să rămână constant, în iureşul evenimentelor. Pentru el familia şi Coranul sunt singurele elemente din această viaţă care contează şi pe care le slujeşte cu toată forţa. Aga Djan este modelul de arab care, purtând la buzunarul de la piept cartea sfântă a islamului, înfăptuieşte minuni.
Autorul Kader Abdolah, născut la Arak, în 1954, şi refugiat politic în Olanda, retrăieşte sentimentul dorului de casă, prin această carte-minune. Cine va citi volumul, va vedea că, în scrisoarea de la final, adresată lui Aga Djan, de fapt scriitorul îşi cere iertare faţă de lumea sa natală, pentru faptul că a ajuns să scrie în neerlandeză, dând la o parte limba persană.
Citiţi şi nu veţi regreta. Eu deja m-am interesat să fac rost şi de celelalte volume ale aceluiaşi autor, vreo patru, din câte am înţeles.

marți, 27 iulie 2010

Povestea unui vis

Repede-repejor, între două file de carte genială, să vă spun ce-am mai făcut, ce-am mai păţit.
Păi, în primul rând, cea mai veche dintre noutăţi este că nu mai lucrez în televiziune, m-am reprofilat. Aşa că, dacă vreţi să mai citiţi una-alta, mă găsiţi pe aici.
Nu pot să nu constat, cu zâmbetul unui om trecut prin viaţă, cât de uşor şi firesc se împlinesc unele vise din copilărie. Ţin minte cum, la ţară fiind, rudele şi prietenele de la oraş îmi aduceau ziare şi reviste fel de fel. Eu le citeam fascinată şi-mi doream din tot sufletul să ajung să "scriu şi eu la gazetă". Nu de puţine ori decupam poze şi le lipeam pe filele caietelor studenţeşti. Alături, ţeseam un text micuţ şi, de fiecare dată, nu uitam să mă semnez: Raluca Marin. Ăsta a fost primul pas spre jurnalism, nu lucrul la revista şcolii mele generale, aşa cum cred toţi cei apropiaţi.
După ce am ajuns să cunosc îndeaproape această meserie, cu frumuseţile şi neplăcerile de zi cu zi, nu pot să nu remarc: am ales ceea ce mi se potriveşte cel mai bine.
Cât despre celelalte noutăţi, sper că nu vă supăraţi dacă le lăsăm pe altădată. Acum îmi bag din nou nasul în cartea cea minunată.

Domnişoară, nu pleca!

Sau cum plecarea Mădălinei mi-a deschis cufărul cu melodiile copilăriei...





luni, 26 iulie 2010

Sărumâna!

Voi aveți femei de serviciu la bloc, eu am o doamnă. Nu una d-aia care a făcut facultate sau cu aur încolăcit pe degete. Nici măcar una care să vorbească prea cursiv și în termeni pe care să-i descifrezi cu DEX-u'n față.
Nu!
La mine pe scară face zilnic curat, de ți-e milă să calci, o tanti de peste 60 de ani, umilă, drăguță, respectuoasă. Într-o zi, pe când făceam slalom printre porțiunile date cu mopul, ca să nu-mi "bag picioarele" în munca ei, i-am dat, în grabă "Bună ziua!". Ea, sfioasă, a ridicat capul din pământ și mi-a răspuns "Sărumana!".
Acum vedeți de ce "doamna mea" e mai presus decât restul doamnelor?

duminică, 25 iulie 2010

Plăceri simple

Să-mi fie cu iertare că n-am mai dat cu tastele pe aici. Ce să zic, de la un timp nici eu nu ştiu cum de mai am timp să le fac pe toate. Aştept concediul cu nerăbdare, să uit de toate lucrurile astea complicate, pentru a mă răsfăţa cu plăceri simple. O să văd marea, o să citesc, o să am timp de mine şi de El, ce mai, se anunţă o săptămână exact aşa cum mi-a prescris doctorul, vorba ceea. Dar, până atunci, mai e o săptămână de muncă şi singurul mod prin care mai pot să-mi încarc bateriile e să ascult ceea ce-mi place. Aşa că...

joi, 15 iulie 2010

Judecători din naştere

Suntem înnebuniţi să-i judecăm pe ceilalţi. Dacă nu râdem puţin de cum arată, dacă nu blamăm actele lor voluntare sau involuntare, dacă nu ne dăm mai deştepţi, mai buni, mai, mai, nu ne simţim bine.
Cât de ipocriţi pot fi oamenii!
S-a sinucis Mădălina Manole (a câta persoană sunt care scrie despre asta?)! "De ce s-a sinucis? Doar avea un copil, era frumoasă, avea un soţ bun, era cunoscută, era apreciată, era bogată. A ales iadul!" se grăbesc toţi să-şi dea cu părerea.
Dacă tot suntem noi, ceilalţi, atât de luminaţi şi de cerebrali, de ce nu ne folosim resursele pentru a ne îmbunătăţi propriile vieţi, nu pentru a-i analiza pe ceilalţi? Oare când o să ne intre în cap că pe buletinul niciunuia dintre noi nu scrie "Dumnezeu"?

vineri, 9 iulie 2010

Pentru ei, elevii de 10 care ne pleacă

Pe zi ce trece mă conving: ţara asta se goleşte de speranţe. Am vorbit cu cei doi elevi de la Colegiul IC Brătianu care au luat bacul cu media 10. Ghiciţi ce?! Ambii vor să plece din ţară, după ce vor termina Universitatea de Medicină pentru care se pregătesc acum.
Ce păcat! Ni se duc tinerii cu minţi sclipitoare. Îi atrage sistemul sanitar din afara graniţelor. Şi cine îi poate învinui? Eu în niciun caz. Aici ce le putem promite? Că vor "trăi bine"?
În ţara în care trăiesc bine doar şmecherii (cu mici excepţii), nu pot să le doresc altceva lui Florentin şi Ralucăi decât: "Drum bun. Sper ca ţara asta să fie vreodată demnă de voi!".

vineri, 2 iulie 2010

Mă iubeşte!

De două ori mai mult, pentru că are două inimi. Chiar dacă cea de-a doua e de fapt un cartof!...

luni, 28 iunie 2010

Tricoul tău

Ştiai că tricoul tău e o mângâiere? Una dintre acelea căreia i te abandonezi fără remuşcări. E un răsfăţ pentru pielea mea, o adiere de vară, caldă şi plăcută, senină şi încântătoare.
Tricoul tău se asortează foarte bine cu pantalonii mei scurţi! El: masculin şi impunător, ei: feminini şi serviabili. Sunt o dovadă clară a faptului că extremele se atrag.
Dragul meu, ce-ai zice dacă, pentru totdeauna, tricoul tău m-ar îmbrăţişa?

duminică, 27 iunie 2010

Un mic sacrificiu

Fetele probabil știu care e cea mai tare dovadă de dragoste din partea partenerului: să meargă cu tine la mall, la "Sex and the city 2", chiar dacă până acum nu a suportat nici măcar gândul de a le vedea pe feministele Carrie, Samantha, Miranda și Charlotte.
Da, sâmbătă seara s-a uitat pe programul Cinema City de pe net și m-a întrebat, după ce a văzut că alte filme nu-i surâd: "Mergem la Totul despre sex"? Vă imaginați răspunsul meu, fana absolută a producției.
Ajunși în sala 5, am observat că, spre norocul lui, nu era singurul mascul feroce de acolo. Uf! Și eu care credeam că sunt unica femeie din lume pentru care soțul face atâtea sacrificii.
P.S: După două ore în care mi-a spus de mai multe ori că-i e somn și că se plictisește, am aflat la final că i-a plăcut. Cine să-i mai înțeleagă și pe bărbați!...

marți, 22 iunie 2010

Slalom printre maidanezi

Revin la seria de fotografii despre Piteştiul european. Unii ar putea crede că am eu ceva la cap de observ numai chestiile nasoale din Oraşul Lalelelor. Dar nu e aşa, parol. Sunt cât se poate de sănătoasă!
În al doilea rând, azi am mers să documentez un subiect şi mi-au atras atenţia câinii de lângă teatru. Acum ştiţi doar că eu sunt moartă după animăluţe şi în vecii vecilor nu le-aş face niciun rău. Dar... peisajul a fost unul foarte trist. Oamenii aproape că făceau slalom printre maidanezi. Şi asta într-un centru al unui oraş care are pretenţii că se respectă.
Ce ar fi de făcut? Nu ştiu, duşi undeva într-un adăpost al lor. Nu e vina bietelor animale că au ajuns în situaţia asta, aşa că eutanasierea nu e deloc o soluţie.

luni, 21 iunie 2010

Dulce, dulce!

Am fost duminică în târgul săptămânal, cu Patris, ca să facem asta şi vă mărturisesc că m-am îndrăgostit la prima vedere. Nu ştiu cum îl cheamă, cât are, ştiu doar atât: E ADORABIL. Şi l-aş fi luat şi acasă, dacă aveam 4 milioane la mine (!)

sâmbătă, 19 iunie 2010

miercuri, 16 iunie 2010

Şi plăntuţele fac baie, nu-i aşa?

Păi ce, numai noi ăştia care ne credem oameni să ne răcorim pe canicula asta cu câte un duş? Şi plantele au dreptul la acest răsfăţ.

Bine că am postat poza asta, că mi-am adus aminte că mai am şi eu acasă nişte floricele de revigorat. Parcă le aud de aici cum ţipă după mine :)

luni, 7 iunie 2010

Întâi degetul mijlociu şi apoi bilele

Zic şi eu aşa, că prea m-am săturat! În ultimele zile, la tv, s-a făcut exces de expresia asta: "Parlamentarii vor să voteze cu bilele la vedere". Nu le-o fi ruşine?
;))

duminică, 6 iunie 2010

Bâlciul de lângă noi

N-ai cum să te plictiseşti în Piteşti. Aici, în oraşul tuturor (im)posibilităţilor, mişună câini cu covrigi în coadă, şoricei cu salbe de aur şi aurolaci care se droghează cu lapte dulce. Tot aici, căruţele circulă pe mijlocul străzii - aceasta fiind banda special rezervată lor, încă de când edilul a ajuns la concluzia că între un bizon şi o bicicletă, îl preferă pe Murgu. Şi diiii, diii, diii, murgule, diiiii!Există şi o vorbă în Piteşti: "Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun... dacă mai ajungi acasă"."- Păsărică, mută-ţi cuibul!, se rugă un câine maidanez de un porumbel care se hotărî să clocească pe o bancă din centrul Piteştiului.
- Dar n-ar fi mai bine să-ţi muţi tu coada, măi băieţică?"

Şi asta nu e tot. Dar acum luăm o scurtă pauză publicitară. Rămâneţi pe-aproape!

marți, 1 iunie 2010

La mulţi ani, măi copii!

Copilăria mea e la locul ei. Adică undeva la ţară, într-un loc uitat de lume, dar niciodată de Dumnezeu. De câte ori mă duc în sătucul natal mă umplu de ea, o respir, mă las învăluită. Pentru că, ea, frumoasa vârstă a inocenţei, e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Au contribuit la farmecul ei: părinţii, fraţii, bunicii, dealurile, orezul cu lapte făcut de bunica, puişorii de găină, căţeluşul meu Florin căruia îi smulgeam genele (?), desenele animate, frumoasele jocuri şi, de multe ori, chiar şi neajunsurile.
Poate că acesta este lucrul cu care mă mândresc cel mai mult: nu mi-am pierdut copilăria şi, de aceea, azi o sărbătoresc. A voastră unde e?

duminică, 30 mai 2010

Fuse şi se duse

Eurovision 2010 a fost o plăcere pentru mine din cel puţin trei motive:
1. participanţii au fost în majoritate tineri şi talentaţi;
2. românii s-au prezentat bine, chiar foarte bine, contrar aşteptărilor şi previziunilor mele;
3. piesele din finală au fost atât de reuşite, încât cu greu am stabilit şi un top 5 personal.
Şi acum să le luăm pe rând, dacă mai aveţi răbdare. Păi, că tineri şi talentaţi au fost majoritatea participanţilor cred că aţi sesizat cu uşurinţă şi voi (sincer, mie mi s-a luat de prejudecata că numai cei experimentaţi într-ale scenei muzicale ar trebui să aibă acces la acest concurs. Fals! Eurovisionul este o competiţie a talentelor, originalităţii, creativităţii, inovaţiei - iar acestea nu sunt neapărat atributele unor avansaţi în gradul muzical).
Apoi, despre Paula şi Ovi ce să mai spun? Mai au şi felicitările mele loc pe acolo pe undeva? Că le-aş trimite din toată inima. S-a văzut cum şi-au dat toată silinţa, reuşind să alcătuiască un duet omogen, deşi în realitate Paula este cu mult peste norvegian.
Cât despre top 5, la mine ar fi arătat cam aşa:
În rest, m-am bucurat că am primit puncte de la mai toate ţările (deci teoria "numai căpşunarii votează România la Eurovision" a fost dată peste cap).
Şi, la final, vreau să dau o bilă neagră Televiziunii Române, care, chiar dacă în continuare papă bani cu nemiluita, tot de incompetenţi se înconjoară. Cuplul Miron-Corondan a fost penibil. Pe lângă faptul că şi-au exprimat de zeci de ori opţiunile lor proprii şi personale (insipide, de altfel), au mai şi aberat în timp ce de la OSLO se spuneau lucruri interesante în ceea ce priveşte desfăşurarea concursului şi sistemul de votare. Aşa se face că aiuriţii s-au trezit la finalul competiţiei că reprezentantul Spaniei va mai presta încă o dată. "Ce se întâmplă?" se auzea din nefericitul studio românesc, deşi cu câteva minute în urmă amfitrionii norvegieni anunţaseră că din cauza spectatorului care a năvălit pe scenă, Daniel Diges va interpreta din nou "Algo Pequenito". Şi astea nu sunt decât câteva dintre multele gafe făcute de cei doi.
Cât despre piesa câştigătoare... nu zic că nu e bună, dar categoric nu a fost cea mai bună. Însă, dacă Europa a votat aşa, să respectăm decizia ei... zic.
P.S.: Liubiţeeeeee! :)

joi, 27 mai 2010

Părul scurt şi mintea lungă

Da, da, da! Ce să mai zic şi eu acum. Mi-am făcut curaj şi m-am tuns... scurt, chiar foarte scurt faţă de cum am obişnuit în ultimii ani. Nu ştiu, parcă aveam impresia că toate relele din ultimul timp se ascundeau cumva în claia de păr, aşa că până la operaţiunea "Foarfeca" n-a mai fost decât un pas.
Cu mintea lungă e însă altă poveste. Se pare că drăguţa coafeză a atins şi nervul "modestiei" atunci când mi-a scurtat podoaba capilară. Şi vorba aia, dacă mi-au murit toţi lăudătorii...


miercuri, 26 mai 2010

Prima semifinală Eurovision 2010

Foarte slabă a fost prima semifinală a Eurovision 2010, desfășurată aseară la Oslo și difuzată în direct pe TVR1. M-am liniștit oarecum să văd că într-adevăr există piese și mai proaste decât cea a României (pe care personal o consider o rușine pe obrazul Paulei, în special, care poate mult mai mult și mai bine). În schimb, Moldova mi-a plăcut, are o piesă fresh, un show demn de Eurovision și soliști talentați. Grecia și-a păstrat și de această dată stilul vulcanic, dar care nu cred că mai impresionează, Islanda are voci bune (a dovedit-o chiar și anul trecut).
În sfârșit, eu nu mă mai uit de ceva timp la Eurovision pentru a ține pumnii României, cam de când Luminița Anghel și Sistem n-au câștigat, deși MERITAU! Acum privesc oarecum obiectiv acest concurs, dar după semifinala de aseară pot spune că nu am un favorit (deși mi s-au părut interesante piesele Belarusului, Belgiei și Albaniei). Aștept să văd ce surprize ne rezervă semifinala de mâine seară și, bineînțeles, finala de sâmbătă.
Dacă anul trecut am fost fericită că piesele mele preferate au ocupat primele două locuri (Norvegia chiar și-a meritat titlul!), să vedem care vor fi câștigătorii din 2010! Totuși, baftă României!, deși...

luni, 24 mai 2010

Reclame idioate!

Orașul e frumos și proaspăt după atâta ploaie. Fetele au ieșit la plimbare, etalându-și ținutele vesele, bătrânii stau pe băncuțe și povestesc, uitând pentru câteva clipe de pensia ciopârțită de Boc. Porumbeii sunt și ei parcă mai zburdalnici, țopăind pe pavelele penduciene cu patos și multă bunădispoziție.
În schimb la televizor rulează cu o iritantă ciclicitate reclama idioată la McDonalds: "Eu n-am câștigat nimic niciodată". Cât de ușor pot distruge niște specimene neinspirate farmecul unei zile de vară. Bleaaah!

sâmbătă, 22 mai 2010

Dacă aș fi fost băiat...

Cum aș fi fost? Probabil sensibil, sincer, îndrăgostit non-stop, plin de viață, sigur pe sine, atent cu EA, calm și echilibrat.
Beyonce și-a pus problema asta cu mult înaintea mea și bine a făcut. Piesa asta e cam singura care îmi place din repertoriul ei.

marți, 18 mai 2010

O invitaţie de 5*

Până acum am avut ocazia să întâlnesc fel şi fel de oameni (vorba aia, "slavă Domnului că suntem diferiţi!"). Cei care m-au impresionat în mod plăcut mi-au şi rămas în minte ca nişte iconiţe de pe un desktop - de câte ori dau click, mă umplu de bucurie.
Un exemplu în acest sens este Remus Cârstea. Nu ştiu alţii cum îl ştiu, dar pentru mine tot "profu' de radio" a rămas, chiar dacă printre altele filmează, ajută lumea să stea cu capul în nori acolo la Planetariu, realizează reportaje pentru televiziuni. "Domnul profesor" este unul dintre acei oameni pe care şi să vrei n-ai cum să-i uiţi: optimist, motivat, ambiţios, tenace, talentat şi câte şi mai câte.
De curând aflu şi eu că Remus Cârstea se însoară (de fapt s-a însurat, că fericitul eveniment a avut loc pe 8 mai). Şi tot verificând eu mailul meu vechi pe care-l bag în seamă o dată pe lună cel mult, dau peste ceva care m-a dat pe spate:

Este că sunteţi invidioşi pe originalitatea celor doi? Pe mine m-au cucerit.
Şi pentru că la nuntă n-am fost, profit de această ocazie să le urez frumoşilor soţiori Raluca şi Remus Cârstea: Casă de piatră, numai cu bucurii!
LATER EDIT: După cum uşor îmi puteam imagina, invitaţia este realizată de talentatul Alex Şerban.

luni, 17 mai 2010

Iar particip la concurs...

Cum care concurs? Cel de pe Trilema, evident. Data trecută am avut mare noroc şi am luat premiul doi. Acum notorietatea competiţiei de PA-uri a crescut, deci numărul participanţilor va fi cel puţin dublu, zic eu. Aşa că emoţiile sunt şi mai mari, la fel şi şansele de a citi acolo textuleţe foarte bune.

Aşadar, iată PA-ul meu pentru secţiunea "Creaţie":

Astăzi mor, Gallardo, o dată cu acel parfum care se pierde în pământ în loc să-mi răsfeţe inima. Părul ei negru şi fin mângâie acum îngerii, nu se mai lasă alintat de palmele mele însetate. Am pierdut o floare de mai, inocentă şi firavă, care-şi înşurubase adânc rădăcinile în sufletul meu, răscolindu-mi întreaga fiinţă. Mă duc, prietene drag, să-i ţin de urât zeiţei mele cu cosiţe de abanos şi trup de vânt primăvăratic. Ce ironie, nu? O viaţă întreagă am crezut că trăiesc, dar eu de abia acum mă nasc.

File de arhivă

"Am să cânt până am să mor". Asta îmi spunea în urmă cu doi ani şi ceva nenea Gheorghe, cel mai în vârstă component al unui ansamblu argeşean. Ce-l împiedică însă să facă şi acum la standarde maxime ceea ce-i place? Vedeţi în materialul de mai jos, răscolit prin arhiva Argeş TV.

În 2008, o fetiţă frumuşică devine imaginea Sărbătorilor Argeşului şi Muscelului. Ce anume a propulsat-o pe micuţă spre celebritatea locală? Gura păcătosului adevăr grăieşte, vedeţi mai jos de ce :)

Şi pentru că am început retrospectiva cu un bătrânel simpatic, la fel o vom şi încheia. În cele ce urmează vă las cu florarul Anton Ciulu, o figură cunoscută în Piteşti. De ce? Daţi click şi veţi afla! :)

Sper că v-au plăcut ştirile de azi, făcute... ieri. Numai bine vă doresc!

miercuri, 12 mai 2010

Sade s-a întors

Muzica ei mi-a plăcut dintotdeauna. Așa că m-am bucurat când am văzut că a revenit.

luni, 10 mai 2010

Rățuștele mele...

Casa mea e plină de viață. La propriu. Responsabile cu zâmbetele largi sunt șase suflețele dulci și inocente, care toată ziua se joacă, înoată și papă. Ce viață, nu? :)Aici, fetițele și băiețeii își făceau siesta, după ce se zbenguiseră vreo oră și ceva.

luni, 3 mai 2010

1 mai sighişoresc

De 1 Mai nu am fost la mare, în schimb am fost la mare... distanţă de casă. Adică la Sighişoara, dacă mai încăpea vreo îndoială, având în vedere postarea de mai jos. Am plecat pe la 8.45 din Curtea de Argeş, împreună cu câţiva amici. Pot să spun că drumul mi-a plăcut (aşa e când eşti doar un pasager într-o maşină care rulează într-o zi pe o distanţă de peste 500 de km). Am oprit şi în Sibiu, un loc în care istoria e încă vie şi vorbeşte prin clădiri impunătoare.
Tot aici ne-am făcut timp pentru a vizita Galeria de Artă Românească de la Muzeul Naţional Bruckenthal, un loc în care încă mai respiră pictorii autohtoni de geniu. Din păcate în galerie nu am avut voie să facem poze, dar pot să spun că am rămas profund impresionată de ceea ce am văzut: portrete originale, peisaje care îţi taie respiraţia, culori vii, deşi unele tablouri sunt vechi de sute de ani.
După ce am luat o gură de cultură, am plecat din Sibiu, am trecut prin Copşa Mică (unde am pozat din mers şi fostul combinat), după care am făcut un scurt popas la intrarea în Mediaş. Aici am văzut o rachetă în miniatură:
După încă vreo 36 de km, am ajuns şi în Sighişoara. Ochii şi mintea mea au perceput acest loc ca pe unul rupt de România în care trăim (Slavă Domnului!). Cetatea te primeşte deopotrivă dacă eşti sărac sau bogat, dacă eşti pedelist sau pesedist. În acest loc toţi oamenii sunt o apă şi un pământ, toate privirile sunt însetate să cuprindă cât mai multe.Am rămas însă cu un mare regret după această vizită: turnul cu ceas tocmai fusese închis publicului de 15 minute. Asta e, poate altădată:




















La final, m-am simţit, pentru un moment, stăpână peste Sighişoara. Dar Sighişoara va fi stăpână peste inima mea mult timp de acum încolo...

miercuri, 28 aprilie 2010

Schimbări

Vin schimbări în viaţa mea pe foarte multe planuri. Adevărul este că în ultimul timp m-am complăcut în mediocritate şi, cumva, trebuia să ies din această stare, fie şi împinsă de la spate de evenimente spontane.
Probabil o să am mai mult timp pentru blog, pentru scris, pentru citit, pentru mine.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu! :D

luni, 26 aprilie 2010

Tot eu, cea veche...

Văd că am scăzut în ZeList de când nu mai scriu des pe blog. Alţii s-ar putea da cu capul de pereţi, eu însă fac din asta o bucurie: îmi rămân fideli şi mă citesc în continuare cei care au găsit aici un ecou al gândurilor lor. Şi doar lor m-am adresat întotdeauna. Şi pentru că eu am de la un timp inspiraţie asemeni unui urs de-abia ieşit de la hibernare, îi las pe alţii să se exprime, că o fac de mii de ori mai bine:
Aprilie, de Constanţa Buzea

În aplecare, tâmplă după tâmplă
Ochii albaştri, ochii mei ca mierea.
Aprilie ne dăruie vederea,
Ceea ce am uitat, din nou se-ntâmplă.

Frazele, visul, sufletele numa
Ca de potop salvate simt ca sunt.
Se face zi de mugure marănt
Adăpostit în mintea mea de-acuma.

Nici nu mă tem, nici bucuria nu stă
Mai mult decât stătuse la-nceput.
Vine mereu o pasăre şi gustă
Rănind vicleană timpul meu trecut,

Şi-n mare taină puiul de lăcustă
Ciopleşte la vioara lui de lut.

miercuri, 21 aprilie 2010

India Arie

Ador muzica. Oricât de supărată aş fi, televizorul, cd-player-ul din maşină, radio-ul sau calculatorul îmi sunt surse de alinare. Pun o melodie, şi gata! Trece tot. Ca o pasionată care sunt, am o mulţime de cd-uri. Şi ieri, tot ascultând eu muzica tinereţii mele, am dat peste piesa asta care mi-a plăcut prin liceu (cred) foarte mult:

marți, 20 aprilie 2010

Clash of the titans

Sâmbătă am fost la film. M-am înarmat cu o sticlă de apă minerală şi cu o porţie mare de floricele, a şi cu una bucată soţ. Am văzut "Clash of the titans" 3D, un film la care am mers pur şi simplu "la oha", pentru că nu văzusem nici măcar un trailer înainte. Şi, sinceră să fiu, chiar mi-a plăcut, deşi ulterior am citit o altă părere (deh, gusturile nu se discută).
M-am bucurat să-l revăd în rolul principal (Perseus) pe Sam Worthington, alias Jake Sully (Avatar), mi-au plăcut efectele speciale, acţiunea nu te lasă să te plictiseşti (păi dacă nici confruntarea dintre zei nu e spectaculoasă, care o fi?).
Filmul e nerecomandat persoanelor sub 15 ani şi cu toate acestea câţiva părinţi retardaţi erau cu ţâncii după ei. Adevărul e că nu ştiu care e mai violent: 3d-ul de faţă sau desenul animat contemporan?

luni, 19 aprilie 2010

Ceva fain

Tot de pe blogul lui Alex Şerban, a cărui fană am devenit demult.

Simfonie fără vlagă

Ca niciodată! Să particip eu la Simfonie şi să nu simt nevoia de a căra după mine aparatul foto şi a imortaliza câte ceva demn de mediatizare. Neah! O simfonie fără vlagă. Eu aşa am perceput ediţia din acest an a marii sărbători piteştene.
Anul ăsta Simfonia a fost insipidă şi incoloră (de inodor nu poate fi problema, atâta timp cât şi acum mai am în nări mirosul de mici). Nu tu lalele în Piteşti, decât câteva ameţite pe te-miri-unde, nu tu parfum de sărbătoare cu fast, nu tu farmec. Mă întreb oare cum s-or fi simţit participanţii? S-au delectat simţurile lor cu ceva încântător? Mă îndoiesc tare!
Revenind la lalele. Voi chiar credeţi că oraşul ăsta trebuie să mai stea sub semnul lor, atâta timp cât de la an la an se răresc o dată cu spaţiile verzi? Cum se poate numi un municipiu "Oraşul lalelelor", din moment ce singurele lalele sunt plantate în faţa Primăriei şi în câteva locuri unde aproape că trec neobservate? De ce să nu ne reprofilăm? Hai să facem o Simfonie în care să ne mândrim într-adevăr cu ce avem, nu cu ce am avut sau am vrea să avem. În acest sens, propun ca de anul viitor să sărbătorim "Simfonia câinilor comunitari". Ăştia nu sunt deloc scumpi la vedere, se "plantează" în fiecare anotimp, se întreţin enervant de uşor, rezistă la şuturi, foamete, ameninţări, nu-i fură nici dracu'... Ce ziceţi? Nu-i mai corect aşa faţă de piteşteni?

joi, 15 aprilie 2010

Uite-o că nu e!

sursă foto
Fenomene paranormale se mai întâmplă prin Piteştiul ăsta cel plin de evenimente. După ce municipalitatea a hotărât să marcheze locul (nu teritoriul) fostei biserici Sfântul Nicolae cu ceas, minunea kitchsoasă n-a durat decât un pic. Acum, dacă treceţi prin zonă, n-o să mai vedeţi macheta cea cu turle de forma mămăligilor. Totul a dispărut. Să fie asta pentru că primarul şi-o fi dat seama că în loc să readucă în atenţie fostul monument, mai rău îi face de râs amintirea? Sau s-o fi gândit că înălţimea machetei o egalează pe cea a... Bocului?
Oricum ar fi, e bine că nu mai e!
Sau poate participă la emisiunea aia, Pimp my... kitsch! Doamne ajută!

marți, 13 aprilie 2010

Pe băncuţă

Nu prea am mai avut timp şi, trebuie să recunosc, nici chef de bloguit. În viaţa mea se întâmplă lucruri interesante cărora le dau prioritate. Am fost de multe ori tentată să închid blogul, dar mi-am zis că e ca o bancă de la poartă, pe care stai, alături de vecini şi de prieteni, şi comentezi câte în lună şi în stele. Aşa că am decis într-un final că sunt prea slabă pentru a lua un baros şi a da cu putere în blănile de lemn, pentru a distruge băncuţa din faţa casei.
Cu toate acestea vă rog cu insistenţă să mă înţelegeţi dacă în unele zile nu binevoiesc a mă alătura vouă. Ce să fac, de'amu încolo sunt plină de activităţi şi responsabilităţi. Până acum am fost doar o copilă...

miercuri, 7 aprilie 2010

Leapşa pe citite...

De la un timp n-am mai răspuns la lepşe. Dar Simf mi-a prins punctul slab: cărţile. La aşa ceva n-am cum să nu reacţionez. Aşadar, să vedem:
1. Citatul tău preferat dintr-o poezie scrisă de Eminescu
Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte? (Mihai Eminescu, Floare albastră)

2. Care sunt poeţii tăi preferaţi de naţionalitate română?
Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Ana Blandiana etc.

3. Care sunt poeţii tăi preferaţi, străini?
N-am aşa ceva, dar îl citesc mereu cu plăcere pe Francesco Petrarca.

4. Poeţii contemporani preferaţi.
O, da! Aici trebuie să amintesc de încântătoarea Constanţa Buzea. Şi mai citesc Mircea Cărtărescu şi Adrian Suciu.

5. Scriitorii preferaţi.
Eheee! Urăsc întrebarea asta, pentru că niciodată n-am un răspuns la ea. Să zicem că-mi place stilul lui Oscar Wilde, că ador profunzimea lui Eliade, că mă încântă panoramele descrise cu atâta har de Vicente Blasco Ibanez, că adulmec miresmele Africii exotice, marea iubire a lui Chinua Achebe.
6. Scriitorii contemporani preferaţi.
Franţuzul meu drag, Jean Marie Gustave le Clezio, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 2008.
7. Ultima piesa de teatru văzută.
Mamă, cât timp a trecut de când n-am mai văzut o piesă de teatru! Cred că la începutul lui 2009 (dacă nu mai demult) am fost la "Ultimul cartuş ţi-l aduce iubirea".

8. Ultimul spectacol de operetă văzut.
Nu mă dau în vânt după operetă. Prefer concertele instrumentale.

9. Cărţile preferate.
Am mai scris aici o dată, nu mai reiau.

10. Cu ce scriitori, dacă unii dintre ei ar trăi şi azi, ţi-ai dori să fii prieten.
Cu niciunul. Dacă i-aş cunoaşte îndeaproape, n-ar mai fi atât de misterioşi. Şi misterul contează! :)

11. Ce carte scrisă deja ţi-ar fi plăcut să fie scrisă de tine şi de ce?
Învierea, de Lev Tolstoi. Pentru că e o carte deosebită, plină de învăţături, scrisă cu sufletul, nu cu mintea.
Dau mai departe leapşa pe citite la Crenguţa!

Faith Hill

În tinereţea mea am fost îndrăgostită de mai multe femei (ho!, nu săriţi cu acuzaţii că nu în sensul în care vă gândiţi voi!) :P. Una dintre ele a fost Faith Hill, o voce deosebită şi o frumuseţe rafinată.

Vezi mai multe video din TV

luni, 29 martie 2010

Covor cu suflet

Vecinii mei au bătut covoarele. Au dat cu forţă afară din ele şi din case lenea, păcatul şi deznădejdea. Au vrut să se pregătească în acest mod pentru întâmpinarea Sfintelor Paşti. Am intrat în Săptămâna Mare, nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt cum în aer plutesc speranţa, credinţa, sentimentul că suntem iubiţi necondiţionat. De cineva de sus.
Să sperăm că, atunci când va învia, Iisus Hristos va găsi covoarele noastre fără pete, la fel şi sufletul.

vineri, 26 martie 2010

9 ani

Astăzi vreau să am 9 ani. Să cânt la un microfon improvizat dintr-o lanternă, să alerg pe câmpuri de nebună, să mă joc elasticul cu prietena mea cea mai bună, să desenez anotimpuri şi copii fericiţi, să fac boacăne, să fiu mustrată de bunici şi părinţi, să nu ştiu că oamenii sunt perverşi, să-mi fac temele, să învăţ o poezie de Elena Farago, să răspund la ghicitori, să mai adaug încă o plăntuţă la ierbar, să-mi fie lene să mă spăl pe dinţi dimineaţa şi pe mâini înainte de masă, să mângăi mieluţii şi căţeii, să mă joc cu puii de găină de-abia ieşiţi din ou, să le dau urzici fierte celor de curcă, să-mi fie frică de ţigan şi Bau-Bau, să mă uit la Sailor Moon, Captain Planet şi Perine, să adorm la ora 22.00, să aştept autobuzul spre şcoală, să fac genoflexiuni în recreaţia mare, împreună cu toţi copiii, să mă dau în leagăn, să simt ghiozdanul greu în spate.
Şi câte ar mai fi. Viaţa e plină de activităţi la 9 ani. Şi de minuni.

miercuri, 24 martie 2010

Din frumoasa blogosferă...

Vă prezint neşte unele care mi-au atras atenţia:
  • Papabembe îmi dedică mie şi lui Simf un text foarte drăguţ. Aş putea crede că dragul de el lucrează la textila, că prea ştie să croşeteze situaţii imprevizibile şi originale.
  • Blogul literar al lui Cristian Lisandru este ca un fursec: dulce, bun de savurat oricând, dar mai ales dimineaţa la cafea. Pentru că eu atunci mă delectez cel mai des cu creaţiile sale. Astăzi vă recomand să citiţi de ce cocorii au toate şansele să nu se mai întoarcă în ţara noastră. Şi le dau dreptate. Atât cocorilor, cât şi lui Cristian.
  • Dacă aţi nimeri la această postare a personajului Geocer, aţi crede că este cel mai al naibii bucătar. Nu e aşa, nu vă luaţi după aparenţe. El de fapt a recunoscut că lucrul pe care-l face cel mai bine la casa omului e să bată covoarele. Cu toate acestea, mâncarea de urzici pe care a gătit-o miroase atât de bine, încât sâmbătă, când mă duc la ţară, îmi fac şi eu acelaşi program ca şi el.
  • Ioana e melancolică în această perioadă. Posibil ca astenia de primăvară să fie motivul. Necuvintele ei sunt, de fapt, atât de cuvântătoare! Ioana e pintre preferatele mele din blogosferă. Mergeţi la ea şi veţi înţelege de ce.
  • Despre domnul Cocea ce aş putea eu să-mi permit să mai spun? Cel mai bine vorbesc despre dumnealui frumoasele reportaje şi articole, unele publicate pe blog, altele în ziar. "Bunica spăla cu săpun făcut în casă. Eu am în baie 15 sticle cu diferiţi detergenţi – pentru rufe albe, colorate, pentru parchet, gresie, marmură, faianţă, pentru scrobeală sau pentru moliciune. Progres? Toate chimicalele astea se scurg în apa planetei...". Citiţi continuarea, că merită!

În speranţa că v-au plăcut recomandările mele, vă las şi o melodie:


marți, 23 martie 2010

O melodie

Thalia este cu adevărat o femeie frumoasă. Şi mai cântă şi bine. Melodia asta este chiar una dintre preferatele mele. Atât de calmă, de suavă şi de sensibilă.

Un alt fragment...

...o continuare dezordonată a ceea ce aţi citit aici.

„Mi-a străpuns sufletul cu privirea ei de copiliţă. Trupul zvelt şi sănătos, pe care rochia de in îl împresura ca o caldă mângâiere, se onduia mai gingaş decât spicele de grâu în adierea serii. Am privit-o mult după ce, punându-şi mâna la frunte pentru a alunga soarele oglindit în marea ochilor ei, mi-a zâmbit şi s-a îndepărtat. Şi m-a lăsat aşa, înmărmurit. Îţi spun, dragul meu, că mi-a oprit lumea în loc. Tot ce îmi pusesem în gând să realizez a devenit un banal existenţial în comparaţie cu ceea ce mi se revela. Am crezut că, o dată cu acele sfredele care îmi invadau tot corpul, voi pica pe spicele aspre de grâu. Am privit pânza goală, am încercat să mă concentrez asupra macilor, dar ce crezi că am mai putut? În locul lor vedeam acel chip divin, iar urechile mi se alinau cu vorbele duioase şi sincere ale ei. Paşii aceia înaintau pe iarbă atât de uşor, dar pe inima mea călcau hotărât şi apăsat".

luni, 22 martie 2010

Ce mai e bun în ţara asta?

Spuneţi-mi, vă rog, că mie îmi scapă.
Ce mai merge în ţara asta, înafară de tunuri şi escrocherii?
Învăţământul s-a dus pe apa sâmbetei. Sistem fruntaş în Europa în timpul comunismului, căile ferate au ajuns de râsul curcilor şi de plânsul nostru. Industria se dărâmă şi în locul impunătoarelor clădiri fumegânde apar hipermarketuri cu mărfuri străine, pline de E-uri. Doamne câte exemple de acest gen mai sunt, dar nu ăsta e rostul postării. Eu vreau să ştiu de la voi ce mai e bun în ţara noastră! Mai e ceva?

Când Mahomed nu se duce la munte...

N-am fost niciodată la circ şi, sinceră să fiu, nici n-am simţit nevoia. Trăiesc într-o ţară în care circul, cu tot cu jonglerii, animale dresate şi clovni, îmi este livrat zi de zi, de cele mai multe ori fără să vreau. Aşa că la ce să plătesc pentru a intra într-un cort colorat, când pot să stau frumos în faţa televizorului şi să am parte de un show cel puţin la fel de animat? Cu toate acestea, trebuie să recunosc, în circul adevărat animalele şi bufonii joacă doar un rol, pe când în cel de-al doilea caz, circul a devenit un mod de viaţă.
Grădina Zoologică. Da, avem în Piteşti şi una d-asta. Cam sărăcăcioasă, ce-i drept, dar e bună şi aşa. Pe aici am fost de vreo câteva ori, am admirat urşii, lupii, păsările şi pot să spun că mi-e milă de bietele exponate vii. E nasol să stai închis într-un ţarc şi tot felul de idioţi să vină şi să se zgâiască la tine (odată era să păţesc ceva grozav! Leul, dragul de el, supărat că idioata de mine îl fixa neîncetat, s-a întors cu fundul după care era să-mi azvârle un jet colorat..., din fericire, m-am ferit, că doar şi jungla noastră urbană ne-a învăţat să ne păzim de pericolele care ne pasc la tot pasul). Şi prin oraş avem Grădina Zoologică ambulantă, în persoana câinilor fără stăpân! Aşadar, nici la Zoo nu mergeţi că şi asta vine la voi.
În cazul ăsta, nu-mi mai rămâne decât să mă duc la iarbă verde în aceste zile frumoase de aproape-primăvară. Asta e singura care nu vine la Mahomed. Eh, bine, la Mutu se mai duce din când în când. Dar despre asta vom vorbi în episodul următor.

joi, 18 martie 2010

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală.
Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea.
Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când dai din braţe la coasă şi că dimineaţa când te trezeşti te întâmpin cu o cafeluţă pe care să o savurăm împreună pe prispă.

luni, 15 martie 2010

Aşa am gândit întotdeauna, dar n-am spus niciodată...

Tată, de Grigore Vieru

Lui Gheorghe Banariuc
şi Vadim Gheorghelaş
Tată, eu nu ştiu de ce
Nu te-au pus în cântece
Ca pe măiculiţa mea
Care viaţă datu-mi-a.
Tu ca dânsa ne iubeşti
Şi ca ea îmbătrâneşti,
Tată.

Rele-n viaţă sunt de-ajuns,
Dacă plângi, tu plângi pe-ascuns.
Mai iei câte-un păhăruţ,
Dar nu uiţi să ne săruţi,
Tată.

La necaz şi bucurii
Tu ai, tată, mulţi copii,
Că şi mama-i pruncul tău,
O fereşti de tot ce-i rău.
Asta-i bogăţia ta
Şi nu-ţi trebuie alta,
Tată.

Nu ne spui vorbe de dor,
Dar ades în locul lor
Mâna tu pe cap ne-o pui
Şi mai dragă vorbă nu-i.
Mai mult taci decât vorbeşti,
Dar noi ştim că ne iubeşti,
Tată.

Ştim, tati, chiar dacă nu ne mai priveşti trist şi bolnav din patul tău, ci vesel şi lipsit de griji, din Grădina lui Dumnezeu!

Sărumâna, bună ziua!...,

... bine aţi venit la conferinţa de presă a Partidului Jos Prostia! Cine suntem noi? Suntem nişte tineri care am votat la prezidenţialele din 2009, dar care n-am avut câştig de cauză în faţa maşinăriilor de vot animate de mecanismul pur românesc al furtişagului, al brichetelor şi al găleţilor. Am asistat la un adevărat circ atât pe stradă, unde am văzut mai multe panouri cu antireclame decât fire de iarbă, cât şi la televizor, unde unii jurnalişti s-au dat cu marinarul pe faţă, uitând de principiile echidistanţei şi ale obiectivităţii. Tot noi suntem aceia care nu mai dăm un ban pe facultăţile româneşti, care au devenit în cele mai multe cazuri doar o bandă rulantă de livrat diplome. Tot noi vedem că preşedintele nostru se transformă pe zi ce trece într-un dictator şi nimeni nu are ce face, că românii sunt prostiţi pe faţă şi prin spate, că industria este extraproductivă, dar lipseşte cu desăvârşire, în sfârşit, că România devine o mare piaţă de desfacere... şi atât.
Dacă şi voi aveţi aceleaşi simţăminte ca noi, tinerii neluaţi în seamă, atunci înscrieţi-vă în partidul nostru ipotetic. Avem nevoie de membri, avem nevoie de oameni cu iniţiativă. Cotizaţia lunară este de 0 lei, adică echivalentul proiectelor anticriză valabile ale Guvernului actual.
update: NU CONFUZIONAŢI! Fundalul nu aparţine Partidului Democrat Liberal! PDL-ul de faţă se traduce prin Pui De Lei! Tot noi suntem şi ăştia. Votaţi-ne!!!

sâmbătă, 13 martie 2010

Alice în Țara Ororilor

Tocmai m-am întors din țara minunilor (mai degrabă ororilor), unde am călătorit cu Alice. Foarte nașpa a fost, vă avertizez. Pe lângă faptul că unui puști pur și simplu nu i-a tăcut gura pe tot parcursul filmului (Doamne, parcă și acum îmi mai blehăie prin urechi), nici producția în sine nu a fost una care să merite. Câteva efecte aruncate acolo, o poveste plictisitoare și previzibilă și gata mult vehiculatul "Alice în țara minunilor". Și dacă nu vedeam în trailer pisica aia rânjită și pe genialul Johnny Depp, poate luam și eu minunata decizie de a nu pierde timpul degeaba la mall. Două concluzii am tras după nefericita experiență:
1. Nu mai merg niciodată la un film pentru copii decât după ce le trece lor ora Colgate;
2. Nu mai judec un film după trailer (Mamă, de câte ori am zis asta!...)

joi, 11 martie 2010

Vino, primăvară!

Mă doare carnea de greutatea hainelor. Iarna asta, pe care am dorit-o atât, se încăpăţânează să rămână, deşi n-o mai vrea nimeni. Vreau să vină primăvara! Să stau şi să miros florile proaspete, să văd cum soarele se joacă pe câmpuri, să aud păsările cum foşnesc prin copaci şi cum cântă cu toată fiinţa.

Vino, primăvară şi dă jos haina grea care-mi sufocă sufletul!