Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

La mulţi ani, măi copii!

Copilăria mea e la locul ei. Adică undeva la ţară, într-un loc uitat de lume, dar niciodată de Dumnezeu. De câte ori mă duc în sătucul natal mă umplu de ea, o respir, mă las învăluită. Pentru că, ea, frumoasa vârstă a inocenţei, e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Au contribuit la farmecul ei: părinţii, fraţii, bunicii, dealurile, orezul cu lapte făcut de bunica, puişorii de găină, căţeluşul meu Florin căruia îi smulgeam genele (?), desenele animate, frumoasele jocuri şi, de multe ori, chiar şi neajunsurile.
Poate că acesta este lucrul cu care mă mândresc cel mai mult: nu mi-am pierdut copilăria şi, de aceea, azi o sărbătoresc. A voastră unde e?

Comentarii

papabembe a spus…
papabembe se prezintă la raport: copilăria mea e la purtător, să trăiţi!
şi nu o dau nici pe cinşpe tranşe de la FMI:))
Raluca Nicula a spus…
bravo, papabembe!
gamalia a spus…
Si eu care credeam ca sadism inseamna sa tunzi pisica...
Raluca Nicula a spus…
gamalia, chiar ca eram sadica. Si bietul caine statea ca era foarte batran si nu se mai putea misca :(
Geocer a spus…
Doamna, sa stiti ca Papabembe n-a fost cuminte si a vorbit in timpul piesei de teatru de sambata seara. Sa-i scadeti nota la purtare !
Raluca Nicula a spus…
Ia uite! A apărut şi Georgică-Pârâciosul aici în tabăra noastră :))
Brandart a spus…
va citesc cu multa placere:)
Raluca Nicula a spus…
Brandart: ma bucur foarte mult. Sper sa nu dezamagesc ;)

Postări populare de pe acest blog

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!

 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru …

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"

Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai…

Lupul

#povestire, #madebyme
Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.


    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și ma…