luni, 29 august 2016

BEN HUR: Cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Înainte de Paștele din acest an, am descoperit o carte care m-a impresionat foarte mult: "Ben Hur" de Lew Wallace (dați click să vă convingeți de ce!). Am citit-o pe nerăsuflate, pentru că eu, recunosc, mă simt foarte atrasă chiar de acest gen: ficțiune istorico-religioasă. În timp ce scriam recenzia cărții pentru blog, am dat un search pe youtube și am găsit, pe lângă ecranizări mai vechi, un trailer ce anunța un nou film BEN HUR ce urma să se lanseze în acest an. Am urmărit site-ul Cinema City și am tot așteptat producția. Mai pe scurt, azi am fost la film și m-am gândit să încerc să prezint diferențele dintre carte și film (nu garantez că le prind însă pe toate, pentru că sunt foooarte multe). Romanul lui Wallace este unul de mari dimensiuni, așa că am pornit sceptică spre cinema, cu preconcepția că sigur nu poți comprima sute de pagini în două ore și ceva în așa fel încât povestea, frumoasa poveste, să nu aibă de suferit. Și nu m-am înșelat:


- în film, lipsesc scene întregi și personaje: întâlnirea magilor atât de frumos descrisă chiar la începutul cărții; salvarea tribunului Quintus Arrius, care, drept răsplată, îl face pe Ben Hur fiul său și îi lasă toată averea; minunile săvârșite de Iisus; întâlnirea de la fântână cu unul dintre magi; regăsirea lui Simonide, fostul sclav al tatălui lui Iuda Ben Hur; traiul insuportabil al mamei Miriam și al surorii lui Iuda, Tirzah, într-una dintre încăperile izolate și infectate cu lepră dintr-o pușcarie; de asemenea, lipsește Amrah, sluga credincioasă din casa lui Hur, care are grijă de cele două leproase și este omul de legătură între ele și Iuda; tot absentă din film este și Iras, fiica lui Balthasar, care are un rol foarte important în carte, trădându-l pe Iuda și devenind iubita lui Messala, pe care îl și ucide; și ar mai lipsi și scena în care Messala angajează un supus să-l ucidă pe Iuda.

 - Apoi, alte secvențe sunt tratate în film cu superficialitate, iar aici exemplul care îmi vine imediat în minte este scena vindecării celor două leproase, care în carte este săvârșită de Iisus Hristos, în cadrul unei procesiuni, în timp ce în film vindecarea survine ploii ce cade peste bolnave după ce Mesia moare pe cruce.

- Scene din film care nu apar însă în carte: aici, o s-o nominalizez pe aceea a tentativei de asasinat asupra prefectului roman, pe cea de "Happily ever after" dintre Iuda și Messala, dar și pe cea în care Estera se află deja în casa din Ierusalim a lui Ben Hur (în carte ea apare mult mai târziu și are un rol foarte important, de iubită care se sacrifică din dragoste).

Nu știu dacă s-a înțeles până acum cât de dezamăgită sunt, așa că o spun clar și răspicat: "Ben Hur", filmul lansat zilele acestea, este o porcărie, un kitsch, fiind evident de la o poștă că a fost făcut doar pentru profit și doar pentru puștani ce pun botul la chestii trase de păr și superficiale, așa cum ne obișnuiește din ce în ce mai mult cinematografia americană a zilelor noastre (și când mă gândesc ce ecranizare s-a făcut în 1959 după acest roman, una care a obținut 11 premii Oscar!!!).

Bilele negre merg către: efectele speciale de duzină, coloana sonoră bubuită și, pe alocuri, depășită de situație și de evenimente (o doamne!, ce piesă rula, pe final, în timp ce Iuda și Messala  călăreau), scenariul de cacao cu replici banale, dar de impact pentru copii de 10 ani.

În concluzie, decât să pierdeți mai bine de două ore văzând acest film, mai bine puneți mâna și citiți cartea! Cartea are altă traiectorie, peste care planează frământările lui Ben Hur cu privire la Mesia, la mântuire, la soarta Ierusalimului în acele timpuri de expansiune imperială, când creștinii erau persecutați, când cei săraci erau robi ai bogaților, când cei bolnavi erau omorâți cu pietre, când dragostea era ucisă de ură.

duminică, 28 august 2016

Theodor Constantin - "Casa cu neguri"

Trebuie să recunosc că i-am cam neglijat pe autorii români anul acesta. Și cum treceam eu zilele trecute prin Auchan, am descoperit la raionul de cărți câteva exemplare din colecția "Adevărul", la un preț de nimic, așa că m-am gândit să-mi spăl păcatele. Am pus mâna pe "Casa cu neguri", de Theodor Constantin, un scriitor pe care nu-l mai citisem niciodată.
A fost o reală plăcere să redescopăr scriitura românească, plină de expresii neaoșe și de frumusețea peisajelor autohtone. 


 "Casa cu neguri" mi-a plăcut de la primele pagini, pentru că, după părerea mea, chiar primele capitole sunt și cele mai bune. Intriga e destul de incitantă: un bărbat este împușcat pe strada Fregatelor din Brăila și este luat pe sus de servitorii dintr-o casă din apropiere. Când se trezește, victima, Mihu Domnaru, face cunoștință cu membri unei familii ciudate: cu cele două surori gemene (Lidi și Dromy), cu mama lor și cu unchiul Adrian - doctorul care-l îngrijește și-l repune pe picioare. Dar, misterul capătă cote alarmante în clipa când Mihu vede pe peretele de lângă patul lui de suferință o poză a unui bărbat care îi seamănă perfect și care părăsise casa în urmă cu ceva timp. Una dintre femei, Lidi, soția celui plecat, crede că bărbatul pe care-l așteptase cu sufletul la gură a revenit în viața ei, iar Mihu, fermecat de această tânără frumoasă și distinsă, acceptă să joace rolul fugarului Dan, la început dintr-un teribilism amoros și apoi din necesitatea de a nu-i face rău iubitei sale.

Pe parcurs, aflăm că atentatul la viața lui Mihu nu a fost o întâmplare și că, mai mult, chiar una dintre femeile casei a fost implicată în el.  Apoi, asistăm la: peripețiile amoroase ale lui Mihu (trecute și prezente), la o întâlnire așteptată, la o regăsire emoționantă și la o sinucidere care nu uimește (nici pe cititor, nici pe protagonist).

După cum se poate observa, cartea nu duce lipsă de mister... și nici de dragoste, și chiar așa și este! Luăm parte la evenimente așteptate sau neprevăzute, dar și la relații care-și pun amprenta pe protagoniști mai mult decât realizează ei. Am fost uimită să constat că Theodor Constantin (1910-1975)  este un foarte bun scriitor, cu o excelentă tehnică de a "săpa" adânc în sufletele personajelor, pentru a le scoate la iveală slăbiciunile pe care să le taxeze apoi cu lejeritate și cu tact. 

"Casa cu neguri" a apărut în 1946 și este primul roman al acestui prozator, absolvent de Teologie și Filosofie. De pe wikipedia aflu că Theodor Constantin a scris: poezii, nuvele, proză fantastică, scenarii de film, piese de teatru, memorii de călătorie și cărți pentru copii. Cel mai mult este cunoscut însă publicului drept autor de romane polițiste și de spionaj.

joi, 25 august 2016

Care e cartea ta preferată?

Astăzi am o curiozitate: care e cartea ta preferată? Când ai citit-o? Ce te-a impresionat atât de mult la ea? Voi începe eu:


În urmă cu vreo șase-șapte ani, am pus mâna pe "Quo Vadis", a lui Henryk Sienkiewicz, și de atunci nu am mai găsit altă carte să o egaleze. Țin minte și acum că intrasem în Librăria Mihai Eminescu, din centrul Piteștiului, și în timp ce mă perindam printre rafturi, mi-a sărit în ochi ca o bijuterie rară. Am răsfoit-o și am vrut-o. Nu mai aveam răbdare! Știam că e o capodoperă pentru care i s-a acordat autorului Premiul Nobel pentru Literatură (în 1905), iar pe parcursul lecturării ei am și înțeles de ce.

"Quo Vadis" te învăluie cu totul, te face să trăiești la intensitate maximă persecuțiile creștine din timpul lui Nero, dar și fiorii atât de puri ai dragostei dintre ofițerul roman Marcus Vilnius și tânăra creștină Ligia. "Quo vadis" este despre istorie, religie și sacrificii, toate acestea prezentate sub o formă atât de incitantă, încât povestea te cucerește de la primele rânduri.

"Quo vadis" este o carte ce nu are cum să-ți rămână indiferentă: te cutremură, te încântă, îți dă aripi, îți trezește întrebări și răspunsuri. Am rămas cu sentimente intense după atâția ani de când am citit-o, semn că este foarte probabil să troneze mult și bine în ierarhia romanelor pe care le ador.

În topul tău, ce carte e pe locul întâi?

marți, 23 august 2016

Iubire cu iz de lapte matern


Am alăptat-o pe fata mea până la doi ani și jumătate, iar pe băiat l-am ținut la sân până pe la vreo cinci luni (din dezinformarea medicilor și a articolelor de pe net mi-am sabotat lactația dându-i primului copil completare cu lapte praf, ceea ce a dus la refuzul laptelui matern!). Sânii mei au fost pentru ei: aliment, medicament, alinare, răsfăț, iubire. Poate de asta vorbesc despre asta aici, într-un loc public în care sânii dezgoliți sunt apanajul fetelor dezinhibate care incită la sexualitate, și din ce în ce mai puțin sunt imaginea feminității supreme, a maternității milenare: pentru a convinge și alte viitoare mămici să alăpteze, să simtă împlinirea ca mamă.

Citește și:
Mama plușurilor și somnul de prânz

Pentru mine, alăptarea a fost cel mai frumos lucru din bebelușia copiilor mei, am creat o legătură specială cu ei, una cu miros de lapte proaspăt și de piele caldă.

Copiii mei încă îmi privesc sânii cu respect, da, ăsta e cuvântul. În subconștientul lor, ei știu că acolo era mai demult o făbricuță în care se lucra 24 din 24 pentru a le furniza la orice oră din zi și din noapte lăptic proaspăt. În momentele de febră, tuse, colici, diaree, de plâns năvalnic și de dureri de dinți, sânii și brațele mamei au fost acolo, improvizând un culcuș ca un cuib, în care bebelușul se simțea iubit și protejat, așa cum ar trebui să se simtă toți copilașii de pe pământ. Prin urmare, sentimentul micuților alăptați este unul de recunoștință pentru sânii mamelor lor. Cum își manifestă ei această recunoștință? Mângâindu-i, vorbind cu ei și despre ei, culcându-și capul pe materialul fin ce-i ascunde, afundându-și năsucul în căutarea acelor arome ale începuturilor vieții! Și am găsit și ilustrația perfectă pentru vorbele acestea care vă pot părea exagerate:

Deunăzi, eram tristă. Fata mea vine la mine și-mi pune brațele în jurul gâtului, cum face ea de obicei când nu mă vede zâmbind. 
- Mami, ești supărată?
- Da, păpușa mea (zic eu punând boticul și știind că voi căpăta în acest fel o ploaie de pupici - da, știu, sunt o șantajistă fără scrupule!)
- Mami, îți dau țâțică să fii fericită! - îmi spune ea și-și ridică tricoul ca să ducă la îndeplinire instantaneu ce-și propusese.
 
Am rămas profund impresionată, mai ales că au trecut luni bune de când am alăptat-o pentru ultima oară. Da! În mintea ei, sânii mamei au rămas ca o consolare fără seamăn, ca un alint nevinovat, dar de efect! Asta vreau să audă și ea peste ani și ani din gura propriilor copii. Să simtă și ea ce am simțit eu și să înțeleagă rostul vieții, al omului pe pământ, al femeii în evoluția speciei!

vineri, 19 august 2016

Alice Munro - "Prea multă fericire"



Am căutat și am așteptat, până la ultima pagină a acestei cărți (care a apărut în 2009), măcar trei motive pentru care autoarea să merite Nobelul pentru Literatură ce i s-a acordat în 2013. Nu le-am găsit. Am identificat doar unul, și ăla tras de păr, și anume că scriitura ei este una comprimată, clară și precisă, dar încă nu știu dacă asta e o bază suficient de solidă pentru o asemenea distincție, atâta timp cât respectivele calități le regăsești și-n gazeta de matematică. În fine.

Aici găsești toate impresiile de lectură din acest blog!

Nu pot spune însă că mi-am pierdut timpul cu acest volum de proză scurtă, ce cuprinde 10 povestiri: "Dimensiuni", "Ficțiune", "Pe culmea Wenlock", "Râpe-adânci", "Radicali liberi", "Chipul", "Unele femei", "Joacă de copii", "Lemn", "Prea multă fericire", dar ceea ce pot să afirm cu tărie e că nu voi mai citi prea curând o carte a acestei scriitoare canadiene. Nu mă înțelegeți greșit, o fi ea Alice Munro atât de apreciată de critici, pentru că în fond e o scriitoare bună, dar eu nu rezonez cu stilul ei. Am avut vreo două tentative să-mi placă această carte, dar trebuie să mărturisesc că spre final, pe parcursul ultimelor 40 de pagini, am tras rău de tot de mine s-o duc la bun sfârșit.

Am rămas așa cu un gust amar, poate și pentru că mă așteptam să găsesc altceva în această carte. Speram să dau nas în nas cu fericirea, așa cum sugerează titlul, dar am regăsit, în schimb: o crimă, două crime, trei crime (poate chiar mai multe), disperare, boli incurabile, defecte genetice etc. În plus, abordarea narativă mi s-a părut în multe cazuri bătrânicioasă și searbădă.

 Pentru a fi pe placul vostru cât mai mult, am introdus un sondaj în acest blog, în dreapta, sus! Vă rog să răspundeți ce v-ați dori să citiți aici și mă voi conforma!

joi, 18 august 2016

Odată, ni s-a dat o planetă...

Odată, ni s-a dat o planetă, cum alta nu s-a mai găsit în Univers nici după milioane de ani de atunci. O planetă cu oceane limpezi, în care se zbenguiau creaturi stranii cu forme și culori uimitoare, o planetă cu păduri întinse asemeni unor furnale imense ce înghit dioxid de carbon și varsă viață, o planetă cu munți ca niște zei ce veghează la liniștea și bunăstarea pământului, o planetă cu câmpii verzi ca mușchiul crud ce răzbește spre miazănoapte, o planetă cu râuri, pârâuri, dealuri rotunjoare, mări și lacuri, ca niște ochi ai divinității, o planetă ca un Rai, ca o rugăciune în sânul Spațiului și Timpului.
Și apoi am apărut noi, oamenii. Și-am înecat cerul în fum și pământul în sânge! Și-am pierdut legătura cu Cosmosul. Ni s-a părut că pământul e prea rece, prea ud, prea fierbinte, prea ostil și ne-am pus bocanci să-l călcăm în picioare. Am pus între el și noi: betoane, plastic, cărămizi de indiferență, nepăsare și sfidare. Și apoi am început să ne văităm că nu ne mai simțim copiii lui. Am văzut că soarele ucide, că cerul ne plouă până ne îneacă și ne-am zis: "Unde e Dumnezeu? De ce nu vede toate câte se întâmplă pe pământ?".
Dar El tace, iar noi strigăm din ce în ce mai tare! Și, în loc să ne plecăm privirile spre iarba de sub tălpile noastre, pentru a cere iertare țărânii din care am fost făcuți, că am transformat-o în munți de piatră seacă, ne ridicăm ochii din ce în ce mai sus să cerem socoteală.
Și vom dispărea și noi. Peste goliciunea noastră efemeră se vor așeza iar pământ roditor, ape cristaline și un cer fără de moarte. 
Acum, doar asta a mai rămas din noi... 

Mama plușurilor și somnul de prânz

Își adună păturica spre subsuori și o netezește mângâind-o cu mânuța ei delicată. Textila de un metru se ridică ba prea sus, lăsându-i degețelele de la picioare goale, ba într-o parte, dezvelindu-l pe Mickey. 

Articole asemănătoare:
Unde-s ochelarii?  
Discuție cu fata mea 
Mami, te iubesc de nu te vezi!
Mama de la Forțele Speciale

- Mami, cum să fac? mă întreabă în timp ce trage iar de colțul păturicii ca să o învelească și pe Minnie până la gât.
Fata mea, mămica grijulie a plușurilor, nu se lasă învinsă. Cu gurița ei căscată, ce denotă o concentrare ce-i implică și trupul, nu numai mintea, o ia pe Minnie din dreapta ei, o așează pe o pernuță proptită pe piciorușele goale și începe să o legene așa cum o legănam eu pe ea când era un pămătuf cu ochi pătrunzători și mânuțe zbuciumate.
Minnie stă liniștită la locul ei, bucurându-se de mișcarea calmă de sub ea. Mickey își primește și el porția generoasă de pătură, care acum e arhisuficientă pentru el și mămica lui.
- Gata, mami, am reușit, zise fata mea, mama plușurilor, cu  entuziasm. Nani, nani, copiilor, le șopteste ea dulce, printre dințisorii albi, de lapte.
- Nani bun tuturor! Somnul de prânz ne face mari și isteți!, le spun și eu șoptit! Eu, bunica plușurilor.


Pentru a fi pe placul vostru cât mai mult, am introdus un sondaj în acest blog, în dreapta, sus! Vă rog să răspundeți ce v-ați dori să citiți aici și mă voi conforma!

miercuri, 17 august 2016

Salman Rushdie - "Shalimar clovnul"

Cum să mă exprim cât mai bine, ca să mă înțelegeți? Ei bine, pe Salman Rushdie nu-l citești pur și simplu, ci devii dependent de el, de profunzimea lui, de umorul lui dulce-amar, de magia din cuvinte. Salman Rushdie este, pentru mine, unul dintre cei mai buni scriitori ai secolului nostru. 


"Shalimar Clovnul" este un roman care te mistuie, te doare, te ia de umeri și te scutură puternic, te îngroapă adânc, te ridică la cel mai înalt punct al atmosferei, te încarcă de frumos, dar și de durere ascuțită. Pentru că acestea sunt meritele și talentul lui Rushdie: de a aborda teme complexe de actualitate în maniera lui, încadrată ca realism magic.

Aici găsești toate impresiile de lectură din acest blog!

Povestea este una frumoasă și sfâșietoare, în același timp, care are în centru regiunea Cașmir, disputată de secole între India și Pakistan. Shalimar musulmanul, pe numele său Noman Sher Noman, fiu al lui Abdullah și al soției sale, Firdaus, se îndrăgostește, în satul actorilor ambulanți, Pachigam, de hindusa Boonyi, fiică a panditului Pyarelal Kaul. Amândoi îndrăgostiții aveau pe atunci 14 ani și se căsătoresc, susținuți de sătenii care în mod normal nu tolerau uniunea interreligioasă.

În paralel cu povestea lor se desfășoară și cea a ambasadorului american în India, Max Ophuls, un erou al Rezistenței din cel de-al doilea Război Mondial, care zburase spre libertate cu racerul Bugatti. Destinul plin de vitejie al acestuia se intersectează cu cel al Cașmirului în declin, astfel că dansatoarea Boonyi ajunge să-și părăsească soțul care o venera pentru acest diplomat american care o folosește pe post de obiect sexual. Anii trec, iar Boonyi realizează că de abia acum este cu adevărat captivă și vrea cu disperare să se întoarcă în satul ei. Între timp, află că este însărcinată, naște, soția ambasadorului îi ia copilul (o fetiță) și îi pune la dispoziție un avion cu care să revină pe plaiurile natale. Ajunsă în Pachigam, însă, nu va mai fi niciodată acceptată de localnici, așa că se stabilește într-o baracă aflată în paragină pe un deal, acolo unde, peste câțiva ani, își va găsi sfârșitul promis de cel pe care l-a trădat.

Shalimar clovnul, acrobatul cel fără pereche, care merge pe sârmă ca și cum ar zbura, devine un temut terorist internațional, mânat de setea răzbunării pe cea care i-a călcat în picioare dragostea și viața și pe care o avertizase în tinerețe că dacă îl părăsește, o să o ucidă și pe ea, și pe amantul ei, și pe copii. Shalimar va ajunge să-și ducă la bun sfârșit răzbunarea, dar nu așa cum și-o programase.

Cartea îți oferă de toate: politică, diplomație, terorism, dragoste, război, misticism, religie, fanatism, fiind o adevărată lecție pentru noi, în contextul politico-religios de astăzi. Este de remarcat cum poate dezbina religia și cum poate ucide amestecul extern al altor nații în treburile interne. "Shalimar clovnul" este un roman (mult prea) complex, cu rădăcini adânc înfipte în istorie. Cartea ne spune cumva că ceea ce trăim acum este o răzbunare a timpului, a faptelor noastre sau din contră a indiferenței noastre. Distrugerea satului artiștilor, Pachigam, în luptele dintre armată, teroriști și insurgenți este o mostră a ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când ne găsim dușmani în oricine, luptând ca apucații pentru o cauză pe care și noi înșine o pierdem pe parcurs, de dragul sângelui și al terorii. 

Pentru a fi pe placul vostru cât mai mult, am introdus un sondaj în acest blog, în dreapta, sus! Vă rog să răspundeți ce v-ați dori să citiți aici și mă voi conforma!

luni, 8 august 2016

Jhumpa Lahiri - "Distanța dintre noi"

Încă o carte frumoasă urcă în biblioteca mea ca să respire același aer cu restul volumelor parcurse sau aflate pe lista de așteptare! O carte despre care simt nevoia să spun multe, dar parcă impresiile refuză să se deșire pe foaie, preferând să rămână captive în inima mea, pe care au umplut-o de frumos.


"Distanța dintre noi" (titlu original: "The Lowland", lansat în 2013) este prima operă pe care i-o citesc binecunoscutei scriitoare Jhumpa Lahiri (pe numele real Nilanjana Sudeshna), dar de curând am remarcat că mai am în bibliotecă un volum ce-i poartă semnătura, "Interpret de maladii", din colecția Cotidianul (cartea ei de debut - 1999 - datorită căreia a primit premiul Pulitzer, un an mai târziu).

În cartea de față este vorba despre rănile adânci ale unei tragedii care aruncă în derivă destinele a două generații. Udayan și Subhash sunt doi frați cu studii și perspective ce locuiesc într-un ținut mlăștinos din Tollygunge. Udayan se îndrăgostește de Gauri, o ia de soție, fără știința părinților lui, și se implică în mișcarea naxalită. După ce comite mai multe acte de rebeliune împotriva autorităților, Udayan este prins și ucis de poliție. Fratele lui, care își făcea doctoratul în America, se întoarce și hotărăște să se însoare cu văduva lui Udayan, angajându-se în acest fel să aibă grijă de ea și de copilul pe care ea aflase de curând că-l poartă în pântece. Evident că această decizie nu este pe placul părinților lui, părinți care vor fi afectați iremediabil de moartea copilului lor mai mic. Noua familie se mută în Rhode Island, unde se naște micuța Bela. Viața celor trei este însă marcată de o distanță mută care le îngrădește dreptul la fericire. Gauri se simte încorsetată în noua viață, alături de un bărbat pe care nu-l iubește, Subhash este frustrat că soția sa este nefericită, iar Bela își clădește viața pe temelia aceasta rigidă și lipsită de afecțiune. Ce se întâmplă mai departe e frumos să descoperiți singuri, însă vă spun că finalul este unul pur și simplu minunat, venit dintr-o perspectivă neașteptată!

În carte veți găsi niște imagini foarte frumoase din India și America. Într-o oarecare măsură, asemăn stilul lui Lahiri cu cel al malaysienei Rani Manicka, poate datorită originilor lor care și-au pus amprenta pe viziune și evocare, poate pentru că ambele cărți, aceasta și "Zeița orezului", sunt scrise din perspectivele mai multor personaje... dar am rămas cu această asociere, poate mă voi răzgândi pe parcurs, după ce impresiile de lectură se vor așeza mai bine, nu știu.

Oricum, un lucru e cert: Jhumpa Lahiri e o scriitoare foarte bună (nu degeaba a luat premiul Pulitzer și multe alte distincții și nominalizări). Descrie activități zilnice, peisaje și stări atât de bine, încât te teleportează în poveste. Dar, cel mai mult și mai mult, m-a cucerit cu documentarea ei atât de aprofundată despre contextul socio-politico-militar din India de după al Doilea Război Mondial. 

joi, 21 iulie 2016

John Steinbeck - "Pășunile Raiului"

V-am zis! V-am zis că m-am îndrăgostit de scrierile lui John Steinbeck! Am terminat de citit "Șoareci și oameni" și am rămas într-o reverie frumoasă din care nu puteam ieși. Reveria asta mă îndemna să mai citesc măcar o carte a acestui autor, despre care Dallas Morning News scria: "A cunoscut și a înțeles America și pe americani mai bine decât oricare alt scriitor din secolul XX".

John Steinbeck s-a născut în 1902, în Salinas - California. A urmat cursurile unei facultăți de biologie marină pe care nu a terminat-o niciodată. Deși primele tentative literare nu au fost reușite, nu s-a descurajat. Și bine a făcut, pentru că, în 1962, cu șase ani înainte să moară, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, lăsând în urmă opere apreciate de public și critici.


Steinbeck a devenit unul dintre preferații mei, și nici măcar nu i-am citit operele cele mai bune (urmează!). Ce mă atrage cel mai mult ar fi greu de spus! Pur și simplu, tot ce a așternut el pe foaie îmi intră direct la suflet și mă face să-mi doresc să citesc mii și mii de pagini ce-i poartă semnătura.

Operele lui Steinbeck pot fi sintetizate și comentate, dar vor pierde sigur, în acest fel, din esență și din frumusețe. Romanele acestui autor trebuie citite și trăite la intensitate maximă, are grijă de asta autorul. 

În consecință, nu am prea multe să vă spun despre "Pășunile Raiului, decât că este un roman alcătuit din mai multe povestiri ce au legătură între ele. Cadrul natural este însă, așa cum o arată și numele, unul de basm: "o vale largă, acoperită cu pășuni înverzite, mărginite de coline care le feresc de neguri și de vânt, cu stejari falnici înălțându-se deasupra pajiștilor întinse". Ai crede că-n acest decor de vis se petrec numai lucruri idilice, dar cele 20 de familii care viețuiesc aici, după un secol, își poartă dramele, neîmplinirile, satisfacțiile sau decăderile ca oricare altă ființă de pe Terra: copii cu probleme mintale, surori prostituate, adulți care nu-și găsesc locul și rostul în lumea asta - acestea fiind doar  câteva exemple.

Pe lângă loc, povestirile mai au în comun parcursul: pornesc optimist, se desfășoară imprevizibil și sfârșesc prin moarte sau prin declin. 

Și din nou constat că aș mai citi încă o carte de-a lui Steinbeck! Zic pas, totuși, pentru că mă așteaptă pe noptieră bijuteria unei scriitoare de Pulitzer!