miercuri, 18 ianuarie 2017

Harper Lee - "Să ucizi o pasăre cântătoare"

Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 - d. 19 februarie 2016), scriitoarea americană care a fost prietenă cu Truman Capote, a lansat romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” în anul 1960, când a și luat Premiul Pulitzer.  

De atunci și până în 2015, Harper Lee nu a mai publicat nicio carte, fiind o enigmă și în ziua de astăzi de ce autoarea, care a avut un succes extraordinar cu romanul de debut - ce s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare - a ales să renunțe la scris. Totul până în 2015, cum am zis, când Harper Lee a lansat ”Go set a watchman”, o continuare a cărții care o consacrase, în care apar aceleași personaje, după douăzeci de ani (unele surse spun că acest ultim roman publicat ar fi fost scris în anii 50).

”Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman frumos și captivant, tocmai pentru faptul că este scris din perspectiva unei fetițe. Scout este din Alabama, are un tată avocat - Atticus Finch - și un frate mai mare cu patru ani decât ea - Jem. Deși locuiește într-un orășel în care aparent nu se întâmplă nimic, copila are parte de aventurile specifice vârstei: aleargă cât e ziua de lungă, se sperie de un vecin ce locuiește într-o casă "bântuită", se bate cu băieții etc. Liniștea din orășelul sudist este însă tulburată de o întâmplare cu repercusiuni pe tot parcursul cărții:  un bărbat negru este acuzat că a violat o femeie albă. Odată cu veștile teribile (apoi  cu procesul și sentința), asistăm la procesul de maturizare a celor doi frați Finch.

Ceea ce este, poate, cel mai interesant la această carte este chiar modul în care copiii se raportează la tragediile vieții și la conflictele adulților. Mai pot micii exploratori ai lumii să-și păstreze inocența într-un context în care nedreptatea, răzbunarea și ura se întâlnesc la orice pas?

Harper Lee reușește să înmoaie tragismul acestei cărți prin umorul copilăresc. Astfel că, deși tratează subiecte cu greutate, precum crima, violul, rasismul, ”Să ucizi o pasăre cântătoare” păstrează o notă optimistă și caldă. 

Cartea ar trebui să fie lectură obligatorie peste tot în lume, nu numai în America. Sigur, discriminarea față de negri nu mai este atât de pregnantă ca în anii '30, dar principiile și mecanismele au rămas cam aceleași în fiecare societate.

Cartea a fost ecranizată după doi ani de la apariție, iar filmul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” (cu nota 8,3 pe IMDB) a avut și el un succes răsunător. Astfel, Gregory Peck (în rolul lui Atticus Finch) a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor, iar alte două Oscaruri au fost acordate pentru decoruri (alb-negru) și pentru cel mai bun scenariu adaptat.


marți, 27 decembrie 2016

Honoré de Balzac – „Moș Goriot”

"Moș Goriot" este o carte pe care bătrânii o citesc cu un nod în gât. Drama și sacrificiul domnului Goriot, care-și împarte averea celor două fiice ajunse bogate, urmând ca el să mănânce pâine și să trăiască într-o cameră sărăcăcioasă dintr-o pensiune modestă, sunt de secole exemplul paternității, al dragostei nebunești pentru copii.  


Moș Goriot, un fost negustor prosper de paste făinoase, a luat asupra lui responsabilitatea fericirii și a bunăstării fiicelor lui, Delphine și Anastasie. Prin relațiile stabilite de el, bărbatul își căsătorește fetele, propulsându-le în înalta societate pariziană, dar imediat ce Goriot devine un simplu bătrân la limita subzistenței, acestea evită să-l mai primească în vizită altfel decât pe ușa din dos. Cu toate acestea, cele două fete, ale căror plăceri se rezumă la baluri somptuoase și la amanți depravați, apelează la bătrânul lor ori de câte ori ajung la ananghie, determinându-l pe bietul tată să-și vândă și ultimele lucruri de valoare, pentru a plăti capriciile strigătoare la cer ale odraslelor.

Cel care va cunoaște îndeaproape soarta chinuită a moșului Goriot este studentul Eugen de Rastignac, care locuiește în aceeași pensiune a doamnei Vauquer. Tânărul fără posibilități cade în mirajul înaltei societăți și dorește să se realizeze cu orice preț, alegând calea cea mai ușoară: relația cu o femeie bogată. Curând, tânărul va afla cât de perfidă este înalta societate și va realiza că aurul și diamantele nevestelor sofisticate nu fac decât să ascundă, sub poleiala lor, vieți  pline de orori și de falsitate.

Balzac atrage atenția în acest roman asupra lucrurilor care contează cel mai mult în această viață, dar care sunt sugrumate de bani, orgolii și interese meschine. Cum ar fi trăit moș Goriot dacă ar fi fost înconjurat de aceeași iubire pe care a dăruit-o necondiționat? Cum ar fi plecat moș Goriot din această lume, dacă Delphine și Anastasie i-ar fi fost tot timpul la căpătâi,  sărutându-l pe frunte și strângându-i mâinile de muribund? Ce ar fi viața noastră dacă ne-am dedica-o iubirii aproapelui? 

"Moș Goriot" (1835) este o carte ce cutremură și înfioară fiecare generație, prin autenticitate, chiar dacă au trecut 185 de ani de la apariția ei. Balzac își etalează în "Moș Goriot" (carte care face parte din ciclul Comedia umană) calitățile care l-au făcut scriitorul cu cea mai mare influență asupra realismului și unul dintre cei mai mari autori de ficțiune din toate timpurile.


Prietenia mea cu cărțile

Niciodată nu am fost o cititoare înfocată. Nu știu de ce. Poate pentru că școala, în loc să-mi cultive pasiunea pentru citit, mi-a inhibat adevărata plăcere a lecturii, sub imperiul terorii că trebuie musai să parcurg toate operele de la clasă. Totuși, am citit și în școala generală, dar și în liceu, majoritatea fiind lecturi obligatorii, dar, trebuie să recunosc, atunci când scăpam și savuram o carte ce nu se regăsea în programă mă simțeam mult mai liberă și mai fericită. Anii au trecut, am citit constant, urmând ca, în perioada mea de proaspătă mămică, să nu mai citesc nimic, exceptând cărțile de creșterea copiilor. Dar, în sinea mea, am știut că-mi voi recăpăta pasiunea (și timpul!) pentru a mă cufunda în lumea lecturilor care te țin cu mintea și sufletul conectate în alte lumi.


Imboldul a fost Reading challenge 2016, de pe site-ul goodreads.com, o provocare pe care mi-am lansat-o mie însămi, în ianuarie, impunându-mi un target de 30 de cărți, target pe care, sunt mândră să recunosc, l-am depășit cu mult. Nu mă umflu în pene, nici măcar nu țin să demonstrez cuiva că sunt vreo bibliofilă, dar vreau să arăt că se poate, da, poți citi până noaptea târziu (după ce ți-ai pus copilașii la nani), dar va trebui să renunți astfel la televizor și la filme, da, poți citi în timp ce supa scoate aburi pe aragaz, da, poți citi într-o sală de așteptare, într-un mijloc de transport, pe o bancă din curtea grădiniței, oriunde. 

Mie, cărțile mi-au deschis ochii și mintea. Citind, mi-am îmbogățit cultura generală, am ajuns să văd viața din mai multe perspective, să mă cunosc mai bine, să mă apreciez mai mult, să trăiesc mai frumos. Dar, sigur, contează ce citești! Eu am decis anul acesta să recuperez, pe principiul Mai bine mai târziu decât niciodată, toate acele lecturi pe care ar fi trebuit să le parcurg încă de acum mulți ani (cu unele am reușit, altele au rămas pe listă pentru 2017): Un veac de singurătate, Bătrânul și marea, Crimă și pedeapsă, Viața pe un peron, Roșu și negru, Muntele vrăjit, Departe de lumea dezlănțuită sunt titlurile celebre pe care le-am savurat cu sufletul la gură.

Pe lângă aceste cărți-monument, am avut bucuria să descopăr altele de care nu știam, dar care mi-au plăcut peste măsură: Kim (Rudyard Kipling), Ben Hur (Lew Wallace), Shalimar Clovnul (Salman Rushdie), Zeița orezului (Rani Manicka), Distanța dintre noi (Jhumpa Lahiri). În plus, am descoperit și autori contemporani pe care de mult îi așteptam, Haruki Murakami fiind doar unul dintre aceștia.

Ultima carte citită în 2016 a fost Moș Goriot - Honore de Balzac (despre care voi scrie zilele acestea).  Și uite așa, un an trece, altul vine, iar eu am deja în bibliotecă vreo 2-3 volume pe care de abia aștept să le răsfoiesc: "Să ucizi o pasăre cântătoare", "La Răsărit de Eden" și multe altele din colecțiile Adevărul, Cotidianul și Jurnalul Național. 

În concluzie ce să-mi (vă) mai doresc decât: SPOR LA CITIT!

miercuri, 21 decembrie 2016

Lectură de iarnă: Fănuș Neagu - "Dincolo de nisipuri"


Am citit volumul de proză scurtă "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu și m-am îndrăgostit de satul din Bărăgan, cu ciulini și secetă, în timpul verii, și cu zăpezi de poveste ninse-n iernile de altădată. Dar nu numai de sat m-am îndrăgostit, ci și de acest autor (de care nu aveți cum să nu fi auzit până acum!), de stilul său metaforic și înflorit, dar atât de frumos și special!

Acesta este probabil citatul meu preferat din toată cartea, ce sintetizează, cred, fascinanta putere de creație a lui Fănuș Neagu:

"Ninge. Subțire, vesel, neprefăcut. Ninsoarea îmi dă un sentiment de înnoire. Când ninge, dintr-odată sunt altcineva. Mai sincer, mai plin de fantasme. Iată, mi-amintesc de un lipovean care, la prima ninsoare, ieșea în ogradă purtând în brațe o icoană cu ferecături de argint. Ca să ningă peste îngeri. Și-n ziua aia făcea focul numai cu lemn de tei. Era un vrăjitor. Schimba lumea pe o vadră de vin, dându-i culoarea dragostei”.

Un autor pur și simplu minunat!

Citiți recenzia cărții Dincolo de nisipuri pe GoodRead.ro!

vineri, 9 decembrie 2016

Recomandare de lectură: Revista iocan, numărul doi

Am aflat de curând despre lansarea singurei reviste de proză scurtă din România, iocan. Responsabili de acest proiect ambițios, care promite, sunt scriitorii Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Marius Chivu. Evident că nu am stat pe gânduri și mi-am comandat și eu numărul doi al revistei,  direct de pe site-ul editurii Vellant (cu transport gratuit, prin Poșta Română), pentru că pe elefant.ro stocul se epuizase... Eu zic că și asta spune ceva.


Nu vă mint, m-am pus pe citit cu niște așteptări. Mari. Am un principiu legat de proza scurtă, nu citesc o povestire imediat după cealaltă, ca să am timp să le "simt" pe fiecare așa cum merită (am făcut asta chiar de curând cu volumul de povestiri "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu, apărut în colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național, care mă tot așteaptă de o săptămână pe noptieră - dar, na! Fănuș Neagu e Fănuș Neagu, nu se înghite nemestecat). În schimb, iocanul nu l-am putut lăsa din mână. Am citit pe nerăsuflate toate textele, cred că m-a ajutat mult varietatea stilurilor și cea a subiectelor, care dă revistei o dinamică foarte interesantă. M-am plimbat cu trenul, cu mașina, am văzut ponei, am citit o carte cu două foi, am stat cuminte și am ascultat povestea bunicului, mi-am pus întrebări, am primit răspunsuri, într-un cuvânt, mă rog, într-o expresie: mi-a plăcut, maică!

Per total, recomand cu drag această revistă, pe care nu am privit-o ca pe o revistă, ci ca pe o antologie reușită de proză scurtă, comparabilă cu volume notorii de gen. Autorii sunt scriitori străini renumiți (William Saroyan, Michael Cunningham), scriitori români foarte buni (Ioan Groșan, Teodor Mazilu, Bogdan Alexandru Stănescu), tineri de perspectivă, care încă se descoperă (Andrei Panțu, Mihai Victus, Horea Sibișteanu etc). Despre aceștia din urmă, scriitorul Cristian Teodorescu (coordonatorul de număr) vorbește atât de frumos:

"Am primit de la unii dintre autorii debutanți câte un singur text. Nu știm dacă apariția în iocan îi va face să scrie mai departe. Nu e obligatoriu. Dar unii dintre ei, excelenți observatori ai lumii de azi, fac deschideri insolite despre care vom vorbi, cu certitudine, și mai târziu, indiferent dacă ei vor face sau nu următoarea mutare literară".

Revin. După ce am citit toate textele, o să fac și un top (vă dați seama că este cât se poate de subiectiv, nu înseamnă că astea și sunt cele mai bune dintre ele - nu sunt critic literar), dar mă voi abține să-i includ aici pe Cunningham și Saroyan, pe care-i văd ca un bonus.

1. Barbut, de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cartea cu două foi - Andrei Panțu. Îl mai citisem pe Andrei Panțu în Revista de povestiri și m-a prins foarte repede stilul lui. Are imaginație, stăpânește bine textul... premise, zic eu, promițătoare pentru el. Cât despre Bogdan-Alexandru Stănescu, este un scriitor cu vechime, iar asta se vede clar din textul său bine construit. Foarte bun text, viu și colorat!

2. Și aici trebuie să pun două povestiri, că n-am cum altfel: Porți, uși, ferestre - Anca Vieru și Marian Ilea - Poetul orașului Baia-Sprie. Total diferite, aceste două proze mi-au transmis cumva stări mai profunde.

3. Mihai Victus - Zăpadă galbenă și  Viața sexuală a planetelor, de Dan Lungu. Mihai Victus mi-a întărit aprecierile la adresa sa cu acest text așezat, în care autorul este un fin observator al cotidianului. Atmosfera creată între șofer și pușcăriaș mă face să vreau să citesc mai mult. În privința lui Dan Lungu, mă bucur că l-am descoperit cu această ocazie. Este un scriitor cu multe cărți la activ, iar textul său m-a convins că merită să intru și eu în posesia unui volum ce-i poartă numele!

Cam atât, deocamdată! Poate, în curând, voi face și o recenzie mai detaliată a textelor. Mult succes IOCAN! Eu te voi citi în continuare!

joi, 8 decembrie 2016

Într-un ajun

#dinscrierilemele

“Unu, doi, trei… da, aici!”.
Își scoate mâna dreaptă din geaca de fâș și-și strivește arătătorul de tasta trei. Un piuit strident îl anunță că interfonul sună. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori... Nimic.
„Cretina asta de Nuța iar a dat televizorul la maxim și se uită la Dan Diaconescu”.
-    Deschide, fi-ț-ar mă-ta dracu! – urlă apropiindu-și barba slinoasă de interfon, ca să-i acopere sunetele înalte. „Se trezește tot blocu’, numa’ bolânda asta e tare de urechi!”.
    Dă să-și elibereze mâna stângă din buzunar, dar i se prinde în căptușeala ferfeniță. Picioarele-i tremură și i se bâțâie în față și-n spate, căutând un echilibru. Un câine latră stingher printre blocurile de vizavi.  

    „La dracu, s-a stins și becul! E cu timp limitat! Asta ne trebuia nouă la scară! Bec  care numără! Și interfon! Nu mai poate omul să intre liniștit în casa lui, că trebuie să dea socoteală unei cutii de metal. Futu-ți morții tăi de drac, cine ești, mă, tu de nu-mi dai voie-n casă? Aici eu dictez!”.
    Își scapă o ploaie de pumni și palme pe aparatul care-a amuțit de frică. Se aude un țăcănit și becul se aprinde din nou.
    „Așa! Ia, poate de data asta am noroc să fie publicitate și Nuța să fi dat televizorul încet!”. (Din nou tasta trei, din nou țiuit supărător, iar ton de „nu răspunde)
-    Nuțo! Urlă lângă aparatul care-i face-n ciudă. I-ar da încă un pumn în fața cu butoane, dar nu-l lasă durerea ascuțită din degete. 

    „No, n-are sens! N-am decât s-aștept cuminte pân-apare vreun vecin”.
    Își târăște picioarele și, cu greu, în lumina albă de deasupra ușii, coboară o treaptă. O bufnitură-i sună-n urechi precum zăpada ce se prăvălește pe ciment de pe acoperișurile răsfățate de soare. Nu simte nicio durere.
    „Ce bună ar fi fost acușica țuica de-o ține hapsâna ascunsă printre hainele din șifonier! Acolo e, știu eu, chiar dacă n-am dibuit-o pân-acum! I-am făcut nebunei catrafusele morman în mijlocul dormitorului și nimic! Data viitoare, caut în geamantanele cu zestre, printre fețele de masă brodate, printre batistele cusute cu cruci roșii, printre șorțurile cu volane și alte prostii nefolosite de ani de zile. Mama lor de nu le dau foc! Acolo trebuie să fie sticla! Și dacă nu mă-nșel, e chiar o babană de doi litri, pe care i-a dat-o, pe furiș, unchiul Mirică acum două săptămâni când a venit la oraș să-și cumpere cizme de cauciuc pentru el și galoși îmblăniți pentru tanti Reta, iar înainte de a se duce-n piață a făcut un popas să se-nfrupte din plăcinta ei cu mere. Da, sigur din sacoșa de rafie a scos, pe lângă găina cheală pe care Nuța a și pârlit-o la ochiul mic al aragazului, o sticlă din zeama de prune de Nucșoara. Ptiuu! O omor! I-am spus să nu mai ascundă lucruri de mine!”.
    Frigul îl împunge-n spate cu ace de gheață. Ochii-i sticlesc în lumina searbădă a becurilor de pe stradă.

    „În curând o să ningă, poate chiar din noaptea asta, că prea e frig! A mea stă la căldură, bine-mersi, și eu trag să mor în fața blocului. Păi nu sunt eu prost? M-am luat după ea să nu car cheile de la apartament. Și dacă le pierdeam ce? N-ar fi fost prima dată. Dar cel mai rău îmi pare după telefonul cumpărat de Mihai al nostru din mărirea de leafă. Unii zic că l-am pierdut la barbut, alții că mi l-a luat Militaru în contul datoriei de la Umbreluțe, eu știu doar atât: când am băgat mâna după el în buzunar, nu mai era. Poate că mi-a scăpat pe trotuar, din buzunarele astea explodate pe care nevastă-mea nu mai vrea să mi le repare. E vina ei, până la urmă! Becurile și televizoarele se sting într-o veselie în blocul din față. Dan Diaconescu a dat stingerea. Of, de-aș putea să mă ridic acuma, aș suna la interfon pân-ar răguși. Las’ că-i arăt eu ei! Nu ajung eu în casă, că să te ții! Nici dracu’ n-o mai scapă din ghearele mele! Frigul ăsta nu-mi dă pace! Ce bună ar fi fost acu țuica aia de Nucșoara sau chiar și-o tescovină! Of, ce-aș bea o Săniuță, să mă-ncălzească la mațe! Doamne, ce ger! Mi-e milă de câinii comunitari care-și fac veacul pe străzi! Cum or suporta ei, bieții, vitregiile de afară? Ce rău o fi să n-ai pe nimeni care să-ți poarte de grijă, să-ți dea o mâncare caldă și s-așeze-o pătură pe tine”.

- Alo! Hai sus!
- Să trăiți! Cu mine vorbiți?   
- Dar cu cine? Cu mama? Eliberează zona!
- Domn’ ofițer, eu aici stau. În blocul ăsta, la etajul trei. Pardon, la etajul unu, apartamentul trei.
- Zău?
- Da, domn polițist! Am plecat la Umbreluțe și nevastă-mea m-a lăsat pe-afară! Așa e ea, tare de urechi, se uită la televizor pân-o ia somnul.
- Băi nene, hai că-mi pierd răbdarea! Ridică-te și zboară! N-am chef să ne sune oamenii noapte de noapte ca să te culegem din fața blocului!
- V-o fi sunat Nuța?
- Cine? Ne-au sunat cetățenii! Ce cauți dumneata aici?
- Păi aici stau, v-am zis!
- Domn’e, nu mai stai aici de zece ani!
- Tovarășu... Domnu’ polițist, se poate așa ceva? Sunt Grigoriu Ionel, pensionar, am lucrat la CFR. Stau în blocul ăsta de douăzeci de ani!
- Ia ascultă, bre! Că-mi pierd răbdarea să țin prelegeri cu dumneata în fiecare seară!... Ai stat aici până-n 2006. Acum locuiesc aici alți oameni. Oameni respectabili care vor liniște. Ia du-te matale frumușel de unde-ai venit! Că de la adăpostul primăriei ai fugit de fiecare dată. Nimeni nu-și mai bate capu’ cu prostiile matale!
- Eu aici stau și nu plec nicăieri! O sun iar pe Nuța!
- Ce Nuța? Nu suni pe nimeni! Nuța a murit acum mulți ani!
- Domnu’ polițist! Faceți o confuzie! N-a murit nicio Nuța aici. Ba e chiar prea vie, mortăciunea! Pun pariu că a-mpăturit la sarmale pân-adineauri și-a tocat la nimicuri pentru salata bef, bof... E Ajunul și așa face ea de fiecare dată!
- Ești beat turtă, moșule! Femeia de care vorbești a murit! Elena Grigoriu a murit!
- Dați-mi un telefon să-l sun pe Mihai! Îi știu numărul pe de rost: 0722.109...
- Măi omule, ești țicnit de-a dreptul! Hai, sus și valea!
- Aaa! Mihai se supără tare, dacă e pe așa! Vă face o plângere pentru comportament neadecvat, de nu știți pe unde să mai scoateți cămașa! Să știți că băiatul meu e inginer, lucrează-n București, la o companie privată!
- Da, da! Lucrează-n București pe dracu! E plecat în străinătate și-l doare-n cur de un bețiv notoriu! Hai, așa, ușor,ușor! Gata! La reve-ntinde-o! E ultima dată când îți mai spun! Nu mai veni să deranjezi oamenii că te duc direct la secție! Ai înțeles?
-    Am înțeles! Trăiască Poliția Română!
-    Poliția Locală!
-    Poliția Locală? Asta ce mai e?
-    Poliția care stă după fundul proștilor! Hai, fuga la canal!
-    Aha! Să trăiți! Și Crăciun fericit!
-    Ce Crăciun, nene? E noiembrie!

„Ăsta e țicnit de tot. Cine angajează toți nebunii? Hai să-i fac pe plac damblagiului și s-o șterg ușor de aici! N-ar strica să-i cumpăr muierii o ciocolată Africana. Apoi mă-ntorc și sun iar. O să se bucure ca un copil!”.

joi, 1 decembrie 2016

Eric-Emmanuel Schmitt - "Elixirul dragostei"

A venit decembrie și, odată cu el, o poftă nestăpânită de a citi ceva ușor și rafinat. Așa am dat peste "Elixirul dragostei", o carte pe care o parcurgi într-o oră și ceva, luând în calcul și ridicatul de pe fotoliu pentru a mai perpeli un lemn în sobă sau pentru a mai privi încă o dată la copacii despuiați de la fereastră.


În "Elixirul dragostei" vom găsi o sumedenie de reflecții pe tema iubirii: ce o stârnește, ce o menține, în ce se transformă, ce o ucide, ce o face să învie. Adam, care a rămas în Franța, și Louise, care s-a stabilit în Canada, își trimit scrisori după ce relația lor de dragoste, care a durat cinci ani, s-a încheiat. Prin intermediul corespondenței, cei doi analizează motivele rupturii dintre ei, își fac confesiuni din viața actuală și-și împărtășesc trăirile cu o lejeritate care le umple golurile eșecului comun și-i face să se redescopere pas cu pas.

În discuție apare întrebarea dacă există un elixir al dragostei. Ce stârnește, de fapt, dragostea? O nevoie, o scânteie sau un proces chimic? Sau toate la un loc, pe fondul unui context favorabil? Găsiți toate răspunsurile, la pachet cu alte și alte întrebări, citind această carte frumoasă.

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut în 1960 la Lyon. Scriitorul este cunoscut publicului cititor pentru: Evanghelia după Pilat, Oscar și Tanti Roz, Ulysse din Bagdad, Copilul lui Noe sau Femeia în fața oglinzii, dar a mai scris multe alte volume de povestiri, piese de teatru și romane.

Câteva citate:

"Dragostea cultivă cunoașterea, dorința venerează necunoscutul. Pe când iubirea rămâne loială până la ultimul suspin, degetele, palmele, gura, penisul, pântecele sunt aventurieri mereu la pândă, gata să pornească spre noi destinații, atrași de diferență, de unicitate";

"Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău: demonstrează că realitatea nu e mare lucru";
"Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit. Iar dragostea creează împrejurarea oportună";

"Pesemne că iubirea a fost inventată pentru a da poezie vieții";

"Gelozia nu este o manifestare a iubirii, ci forma exacerbată a sentimentului proprietății";

"Poți fi stăpân pe ceea ce gândești, dar niciodată pe ceea ce simți";

"Femeile iubesc dragostea, bărbații fac dragoste" (na belea :D)

marți, 22 noiembrie 2016

N. V. Gogol - "Mantaua, Nasul, Însemnările unui nebun"

Știți deja. Cum vine iarna, cum dau iama prin literatura rusă (mă rog, Nikolai Gogol e ucrainean...). Așa-mi place mie să mă răsfăț în anotimpul rece, la braț cu rușii, ce să fac? 
L-am citit pe Gogol și am descoperit un scriitor genial care înșiră fraze cu o fluență nativă, care caricaturizează societatea și viciile vremii sale, care este un fin explorator al psihicului uman.  

 În toate cele trei povestiri de față, întâmplările sunt duse la extrem, atingând limita absurdului, fie că vorbim de consilierul titular care-și dă toată averea pe o manta, de maiorul care se trezește într-o dimineață fără nas (nas care este găsit de un frizer într-o pâine făcută în casă)  sau de funcționarul care ascute pene pentru șeful său și citește scrisorile a doi câini, încercând să afle astfel dedesubturile unei familii. 

Eroii lui Gogol sunt oameni simpli, care tânjesc după rang și patalamale, care fierb în angoasele unui destin neîmplinit și se refugiază într-o lume fictivă în care pot fi cu adevărat liberi.

Comedia și drama, realitatea și fantasticul, toate se împletesc și oferă cititorului trei povestiri urzite dintr-o imaginație debordantă, autorul însuși mărturisind că poveștile lui sunt rodul unor accese "Inexplicabile chiar și pentru mine însumi, care proveneau probabil chiar din starea mea bolnăvicioasă. Ca să mă distrez, născoceam toate lucrurile comice de care eram în stare".
Este cunoscut faptul că, în ultimii ani, Gogol (1808 - 1852) se afla într-o dispoziție psihică și sufletească precară. În ultima lună, el a postit drastic și s-a împărtășit, așteptându-și sfârșitul. Înainte să moară, scriitorul a ars manuscrisul volumului al doilea al Sufletelor moarte, considerat capodopera sa, și a cerut să fie înmormântat în pământul unei mânăstiri.


sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 

    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 

    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama mea, cu părul roșcat, prins în coadă și cu o expresie de resemnare înghețată pe chipul palid, l-a avertizat pe Victoraș să nu-l supere pe domnul.
- Victoraș te cheamă? Ce nume frumos! Eu sunt Nelu Mihalcea. Aruncă-le-ntr-o parte, lor le place să-și cheme familia și prietenii să mănânce împreună. Nu-s ca oamenii.
    În altă zi, în același loc, privea cerul. Eu mă postasem pe o bancă, în spatele lui, și mă pregăteam să scot din geantă „Bătrânul și marea”, când îl văd că se apropie, nesigur și încet, cu un trandafir roșu la pălărie. Am înlemnit!


- Mă iertați, domnișoară! Astăzi e 11 octombrie... La mulți ani!, zice și-și dă jos floarea de pe postavul pălăriei.
- Mulțumesc, dar nu e ziua mea!
    El nu se lasă intimidat. Îmi întinde mâna dreaptă, ce-i tremura pe sub geacă. Petalele de catifea roșie ale trandafirului mă priveau trufașe din căușul palmei zbârcite.
- Azi ar fi fost ziua ei! A soției! Mă iertați!...

     Lacrimile îi curg ca unui copil, umplând brazdele adânci și veștede de pe chip Nu mă pricep să șterg lacrimi, dar știu să ascult. Așa că-l invit să-mi vorbească despre ea.

-    O chema Orița. A murit acum șapte ani, după un accident vascular (începe el destăinuirea). Am trăit împreună ca-n raiul Domnului. Nu a existat femeie mai frumoasă și mai bună decât ea. Mi-a fost alături necondiționat, iar când am pierdut-o, am blestemat moartea că nu m-a luat și pe mine. Știți, domnișoară, după o anumită vârstă, aștepți moartea după fiecare colț, dar eu și Orița am nădăjduit că o să sfârșim împreună! Ne imaginam, seara, când ne puneam în pat, că vom muri în același timp, striviți într-un accident rutier. Știu că vi se va părea ciudat și poate ne veți acuza de grandomanie, dar stabiliserăm chiar cum și când se va întâmpla. Planul era ca atunci când sănătatea ne va șubrezi pe unul dintre noi într-atât de mult încât să nu-și mai dorească să continue, ne-am fi pus hainele bune, ne-am fi dat cu apă de colonie, ne-am fi urcat în mașină, spre casa de la țară, și, după ce am fi aprins o lumânare la biserica unde mergeam des în ultimul timp, am fi intrat într-una dintre plutele de pe marginea șoselei județene, cu pedala de accelerație forțată la maxim. Mână în mână, gând la gând. Împreună până la moarte și dincolo de ea. Dar soarta a fost mai șireată decât noi. Vedeți dumneavoastră, când eram împreună cu Orița ne credeam de neînvins. Așa a fost de când am întâlnit-o. Planurile noastre, zămislite la lumina veiozei de pe noptieră, în căldura din patul conjugal, dădeau întotdeauna roade: „Neluțu, de mâine trebuie să punem murăturile”. Și asta făceam. Ea așeza varza, gogonelele, morcovii, conopida și sfecla roșie în borcane, iar eu le aruncam câte un pumn de sare și altul de boabe de muștar înainte să le umplu cu apă. În altă zi, tot conform schiței de cu seară, îi curățam jardinierele de pe balcon, ca mai apoi ea să-și mute-n ele begoniile și gloxiniile. Când venea Săptămâna Mare, iar ne vorbeam cum să cărăm covorul din sufragerie în spatele blocului și să-l spânzurăm de bătătorul de fier. Domniță, atunci când n-ai copii, trebuie să-ți ții mintea ocupată, mai ales la bătrânețe. Noi ne-o antrenam cu planuri și conversații pe diverse teme. Uneori, era de ajuns să prindem din zbor, la cafea, o idee de la televizor, ca mai apoi s-o ducem unde doream noi sau s-o ancorăm de amintirile noastre. „Știați că puii de rândunică mănâncă de 400 de ori pe zi?” - vedeam pe ecranul televizorului. De aici, Orița își amintea cum, în copilărie, rămânea cu gâtul înțepenit de atâta contemplat la cuibul ca un buzunar de pământ lipit de streașina casei. Se plictisea numărând plecările și sosirile rândunicii în buza cuibului. Și-mi povestea apoi cu duioșie cum punea scara să atingă puii, cum le vedea în fiecare zi ciocurile căscate și guralive sau cum urmărea, vara, de la fereastră, primele fluturări de aripi fragede. Dar nu vreau să vă plictisesc cu memoriile mele...

Nu mă plictisea. Dar parcă simțeam izul de naftalină ce însoțea aceste istorisiri înflăcărate. Nu am suportat niciodată naftalina. Nici gecile vechi de piele. Dar, curios lucru, pe acest Nelu Mihalcea îl toleram fără tăgadă. Îmi plăcea cum vorbește. Îmi plăceau ochii lui senini ca râul scaldelor mele din copilăria petrecută la bunici. 

-    Ca să nu mă mai lungesc atâta... în fiecare an, de ziua Oriței, în loc să-i duc flori la cimitir, prefer să-i dăruiesc unei domnișoare un trandafir, așa cum i-am oferit și ei, acum mai bine de 50 de ani, la prima noastră întâlnire amoroasă, din fața cofetăriei Garofița. 

    Iau trandafirul și mi-l așez după ureche. Bătrânul își șterge lacrimile întinzându-le pe mâneca gecii. Chipul blajin își recapătă seninătatea sub ochii mei și nu pot să nu observ cu câtă ușurință trece Nelu Mihalcea de la plâns la zâmbet! Poate că așa a reușit să rămână în viață, mă gândesc. Își înclină capul, nu înainte de a-și scoate pălăria.
-    Sănătate, domnișoară! Și dacă-mi permiteți un sfat... Sunteți tânără, nu mai stați atâta cu ochii-n cărți! Trăiți-vă viața, mergeți la cinema, la cofetărie, căutați compania băieților! La revedere!

Își târșâie pantofii pe ciment și, în timp ce se întoarce, își fixează pălăria înapoi pe cap. Nu mai știu când am plâns ultima oară, posibil prin liceu, dar simt cum mă încearcă o moleșeală ce dă să mi se scurgă pe la colțurile ochilor. Vorbele bătrânului îmi sfredeliseră creierii ca o picătură chinezească. Sunt ani buni de când caut dragostea și nu o găsesc. Sunt ani buni de când, în locul unei îmbrățișări calde, mă  pricopsesc cu un „Te sun eu”. Am dat numai de bărbați care m-au vrut pentru o noapte și m-au făcut să-mi pierd speranța în dragoste. Să fie ghinion, să fie o vină-mpărțită... n-aș știi să spun, dar trebuie să recunosc că povestea de viață a lui Nelu Mihalcea m-a trezit dintr-o lungă stare de vegetație. Există dragoste în lume! Dragoste adevărată! Pentru Nelu Mihalcea viața își poartă ultimele zbateri de aripi în desișul acestei lumi, dar pentru Miruna Șerban, tânăra în rochie de tricot și geacă de blugi, din fața lui, se reconfigurează un simțământ uitat. Speranță. Nici nu mai știu de când nu am mai simțit asta. Speranță... Îmi mângâi trandafirul de la ureche și zâmbesc. Ar fi cazul să învăț din nou să flirtez cu bărbații ăștia care se perindă prin fața mea. La dracu’ cu Hemingway!

marți, 15 noiembrie 2016

În oglindă

#dinscrierilemele

 - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.
 - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’!
Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment.
- De ce murim, mămăiță? Insistai eu.
- Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului!

Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare.

- Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește.
- Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e mai bună decât viața, atunci noi de ce mai trăim pe lume?
- Ehei, Miruță! Gata, îl curățași? Dă-mi-l să-l toc cu ceapa!

Mi-a luat morcovul din mână și a început să-l felieze, după ce l-a despicat pe din două. Șorțul prăzuliu i se hâțâna pe rochia înflorată, cumpărată acum treizeci de ani de la un magazin din Lupeni.

- Cum de ce trăim? Ca să murim! Nu te-a învățat la Religie? Adevărata viață începe după moarte. Aici, fiecare trebuie să ne pregătim pentru ea. Aici, ne botezăm, ținem post, facem fapte bune, mergem la biserică și dincolo o ducem mult și bine, în sânul lui Avram! Amin!

S-a închinat de trei ori, cu mâna dreaptă, în care ținea cuțitul. Eu o priveam și o asemănam unei icoane. Părul șaten împletit într-o coadă lungă, ce-i ajungea până la noadă, fusese încolăcit într-un coc în vârful capului. Și acum asemăn acea împletitură cu aura sfinților de pe pereții de la Răsărit.

- Mamaie, tu de ce nu ai fire albe ca bunica Lenuței?
- Că eu am trăit jumătate din viață la oraș. D-aia!
- Păi și? Ce legătură are?
- Eu nu am avut atât de multe pe cap. Am stat acasă, în timp ce bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte!, muncea în mină. Eu aveam grijă ca el, taică-to și unchi-to să fie curați, spălați, să aibă mâncare caldă pe masă. Eu n-am muncit să mă spetesc. Iar când ne-am mutat aici, la țară, mi-am văzut de ale mele: am gătit în fiecare zi, am cârpit bluze și pantaloni, am lucrat ciorapi la cinci andrele, cum mă știi. Am trăit, cât de cât, în liniște. Iar liniștea nu-ți albește părul.
- Mămăiță, ai rămas frumoasă! Uite, eu când o să fiu bătrână, vreau să fiu la fel ca tine!
- Ai de abia 10 ani, Miruță! Nu te mai gândi la bătrânețe! Ia, curăță și cartoful ăsta!

Urmez același traseu ca mai devreme, în timp ce ea răstoarnă zarzavatul în ciorbă. Îmi place s-o privesc când curăță tocătorul cu lama cuțitului, în jocul aburilor, ca să se asigure că nu mai rămâne nici pic de legumă lipită de lemn. În bucătărie se revarsă instantaneu o aromă dulceagă de ceapă și morcov opărite, ce-mi intră-n nări și acum, la treizeci de ani distanță.

Mă uit în oglindă. N-am niciun fir de păr alb, deși prietena mea, Vera, se vopsește de două ori pe lună ca să-și ascundă perii cărunți. Și e mai mică decât mine cu cinci ani. N-am nici riduri, poate niște linii foarte fine, în colțurile ochilor. De la râs. Râd mult. Câteodată și plâng, dar nu se pune, pentru că plâng de fericire. Așa m-a învățat bunica: să-i râd în față vieții, ca s-o intimidez și să mă știe de stăpân.