marți, 16 mai 2017

Am citit, n-am stat degeaba :)

Data trecută v-am vorbit despre cartea Ultimii martori de Svetlana Aleksievici. A trecut ceva timp de atunci, dar să știți că nu am stat degeaba. Din contră. Am citit și chiar am și povestit despre ce am citit. Cum unde? Pe GoodRead :)

Dacă vreți să vedeți și voi ce impresii mi-au lăsat cărțile cu pricina, dați click mai jos:




 



Spor la citit!

miercuri, 19 aprilie 2017

Svetlana Aleksievici - „Ultimii martori”


  Când citești cărți de istorie, datele și întâmplările nu te șochează, oricât de tragice ar fi, pentru că le simți cumva în trecut, departe de tine, de trăirile tale, de confortul tău cotidian. Altfel stau însă lucrurile atunci când iei cunoștință de experiențele oamenilor, cum au trăit ei în timpul războiului, ce au simțit, ce au văzut, ce i-a marcat?

Încă de la primele rânduri din „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici, știi că ții în mâini o carte sfâșietoare. Unii vor simți poate un nod în gât, alții vor stoarce o lacrimă, oricum ar fi nu poți citi cartea asta fără să te implici sufletește.
 

Aleksievici (n. 31 mai 1948), scriitoare belarusă care a luat Nobelul pentru Literatură în 2015, redă 100 de mărturii  ale unor copii care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aveau între doi și cincisprezece ani: unii și-au pierdut părinții, alții frații sau bunicii, unii au trecut ei înșiși prin gloanțele mitralierelor, supraviețuind miraculos, dar, cu toții au simțit teama, au suferit de foame, au uitat jocurile copilăriei, antrenați în iureșul neajunsurilor și al ororilor, au acumulat imagini pe care nu și le-au șters niciodată din memorie.

„Zburau avioane germane, iar noi strigam Ura!. Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze.... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine”. 


Svetlana Aleksievici - sursă foto

Cartea Svetlanei Aleksievici este o lecție vie de istorie, dar  și una de psihologie. Cum au depășit copiii de atunci pierderea copilăriei? În ce fel i-au afectat traumele de-a lungul timpului? Dar mai ales, nu ai cum să nu te întrebi, oare oamenii au învățat ceva din istoria acestei lumi?

„Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul”.


 „Niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare mereu că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest acuși-acuși. O frică din copilărie”...

 Mărturiile copiilor sunt, cum am mai spus, sfâșietoare, tocmai pentru că sunt atât de oneste. Unii își amintesc cum miroase războiul, alții ce culori are... cei mai mulți visează și acum (la momentul relatărilor) avioane, cadavre carbonizate și soldați ce le cotrobăie prin case.

Cartea „Ultimii martori” este o lectură obligatorie în zilele noastre, când cuvântul război se reîntoarce pe buzele tuturor. Pentru că războiul, înainte de a fi despre arme și putere, este despre oameni. Iar noi am uitat din nou asta.

luni, 3 aprilie 2017

Ne pregătim de concurs!


Primăvara aduce surprize frumoase pentru cititorii acestui blog! După cum am promis pe această pagină, în urmă cu ceva timp, pregătim un concurs cu premii. Și ce premii ar fi mai potrivite și mai frumoase, dacă nu cărțile?

Este că vă surâde ideea? Atunci vă invit pe pagina de facebook a blogului, unde, în curând, vor fi postate detaliile concursului. Dă LIKE PAGINII, pentru a fi la curent cu noutățile!

O primăvară frumoasă!  

#ralucaniculablog

joi, 16 martie 2017

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015! 
 Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.

În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hohote) scene din viața lui de părinte a cinci copii. Nu, cartea lui nu te învață cum să crești un copil, nici nu-ți dă rețete-minune de papă-tot, în schimb, te distrează, te face să te amuzi pe seama întâmplărilor din viața lui, asemănându-le totodată cu cele din viața ta, pentru că (nu-i așa?) familiile cu copii se aseamănă atât de mult între ele!

Cinci copii îți pot părea copleșitori, dar cum crezi că mă simt eu? Acum zece ani, abia dacă puteam obține o întâlnire și acum apartamentul meu colcăie, la propriu, de copilași. E ca și cum aș fi uitat untul de arahide afară, pe timpul nopții.

Pentru mine, citindu-l pe Gaffigan a fost ca și cum l-aș vedea pe scenă pe Gaffigan, atât de clar, precis și viu este scrisă cartea. Dacă a fost ceva care să-mi placă foarte mult (pe lângă autoironie, umor prin exagerare și onestitate), a fost cu siguranță imaginea pe care Jim i-a creat-o lui Jeannie, soția și mama-minune, care „are mai mult de două mâini”, îngrijește copiii, întreține casa și își susține soțul în tot ceea ce face.

În cele din urmă am păcălit-o pe Jeannie să se căsătorească cu mine. Acela a fost momentul în care am descoperit că Jeannie este o făptură care rămâne însărcinată atunci când se uită la bebeluși.

Cartea lui Gaffigan este asamblată ca un show de stand-up, trecând de la un episod la altul cu ușurință, creând personaje și atribuindu-le calități și defecte grăitoare, vorbind cu familiaritate despre lucrurile din viața de zi cu zi. Ți se poate întâmpla să citești anumite pasaje din carte și să ai impresia că autorul vorbește despre tine. 

Recomand cartea tuturor părinților, fie că sunt la început de drum, fie că au casa plină de copii. Ambele categorii vor găsi în volum o consolare, un zâmbet, o frumoasă și caldă empatie. Se poate trăi și cu cinci copii. Jim și Jeannie fac față cu brio, așa că și noi, ceilalți, vom supraviețui.

joi, 23 februarie 2017

Apariție inedită la Editura Vellant: „o biblie”, de Philippe Lechermeier

Titlu:  „o biblie”
Autor: Philippe Lechermeier
Ilustrații: Rebecca Dautremer
Traducere din limba franceză: Aurelia Ulici
An apariție: 2017
Editura: Vellant
Număr pagini:  381
Tip copertă: paperback 

Recunosc, când am aflat de titlul acesta, „o biblie”, am devenit brusc curioasă. Cu toții știm ce este Biblia. Unii au citit-o din scoarță în scoarță, alții au răsfoit-o sau poate au aflat de ea la orele de Religie. Cartea „o biblie” nu rescrie Biblia (nici nu ar putea), ci ne prezintă într-o formă atractivă principalele episoade ale Vechiului Testament, de la Facerea lumii până la moartea lui Iisus Hristos. Așezarea în pagină, ilustrațiile marca Rebecca Dautremer (creion, tuș, pictură, imitații de fotografie) și stilul de povestaș al lui Philippe Lechermeier fac din această carte una de colecție, pe care s-o răsfoiești, de ce nu, împreună cu copiii sau doar ca să înțelegi mai bine trecutul acestei lumi. 




 De ce să scrii o Biblie? Pentru că a povesti Biblia înseamnă să ne povestim istoria, o istorie alcătuită din mii de mituri, de povești, de legende. Cum să înțelegi lumea fără toate aceste povești? Cum s-o înțelegi fără să știi cine sunt Avram, Goliat, regina din Saba și Maria Magdalena? Cum să descifrezi arta, arhitectura, literatura fără să cunoști bazele extraordinare ale societății noastre? Biblia nu aparține numai religiei. Biblia este un bun comun. Fie că ești credincios sau necredincios, fie că vrei sau nu, miturile ei ne-au modelat societatea, intervin în viața de zi cu zi, ne bântuie inconștientul. Scriind acest text, am vrut ca fiecare să-și poată însuși ceea ce îi este propriu. O biblie nu este Biblia. O biblie  este alcătuită din povești care se repetă și se reinventează. Povești care se povestesc. Pe care noi le povestim (Philippe Lechermeier în prefața la „o biblie”)
Cea mai recentă apariție de la Editura Vellant este  o carte potrivită pentru toate vârstele. „o biblie”  te va cuceri, cu siguranță, încă de la primele pagini. Pentru comenzi, intrați pe site-ul editurii Vellant, acolo unde veți mai găsi o ofertă tentantă, la „cărți drăgăstoase” - pachet roman de dragoste.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Harper Lee - "Să ucizi o pasăre cântătoare"

Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 - d. 19 februarie 2016), scriitoarea americană care a fost prietenă cu Truman Capote, a lansat romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” în anul 1960, când a și luat Premiul Pulitzer.  

De atunci și până în 2015, Harper Lee nu a mai publicat nicio carte, fiind o enigmă și în ziua de astăzi de ce autoarea, care a avut un succes extraordinar cu romanul de debut - ce s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare - a ales să renunțe la scris. Totul până în 2015, cum am zis, când Harper Lee a lansat ”Go set a watchman”, o continuare a cărții care o consacrase, în care apar aceleași personaje, după douăzeci de ani (unele surse spun că acest ultim roman publicat ar fi fost scris în anii 50).

”Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman frumos și captivant, tocmai pentru faptul că este scris din perspectiva unei fetițe. Scout este din Alabama, are un tată avocat - Atticus Finch - și un frate mai mare cu patru ani decât ea - Jem. Deși locuiește într-un orășel în care aparent nu se întâmplă nimic, copila are parte de aventurile specifice vârstei: aleargă cât e ziua de lungă, se sperie de un vecin ce locuiește într-o casă "bântuită", se bate cu băieții etc. Liniștea din orășelul sudist este însă tulburată de o întâmplare cu repercusiuni pe tot parcursul cărții:  un bărbat negru este acuzat că a violat o femeie albă. Odată cu veștile teribile (apoi  cu procesul și sentința), asistăm la procesul de maturizare a celor doi frați Finch.

Ceea ce este, poate, cel mai interesant la această carte este chiar modul în care copiii se raportează la tragediile vieții și la conflictele adulților. Mai pot micii exploratori ai lumii să-și păstreze inocența într-un context în care nedreptatea, răzbunarea și ura se întâlnesc la orice pas?

Harper Lee reușește să înmoaie tragismul acestei cărți prin umorul copilăresc. Astfel că, deși tratează subiecte cu greutate, precum crima, violul, rasismul, ”Să ucizi o pasăre cântătoare” păstrează o notă optimistă și caldă. 

Cartea ar trebui să fie lectură obligatorie peste tot în lume, nu numai în America. Sigur, discriminarea față de negri nu mai este atât de pregnantă ca în anii '30, dar principiile și mecanismele au rămas cam aceleași în fiecare societate.

Cartea a fost ecranizată după doi ani de la apariție, iar filmul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” (cu nota 8,3 pe IMDB) a avut și el un succes răsunător. Astfel, Gregory Peck (în rolul lui Atticus Finch) a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor, iar alte două Oscaruri au fost acordate pentru decoruri (alb-negru) și pentru cel mai bun scenariu adaptat.


marți, 27 decembrie 2016

Honoré de Balzac – „Moș Goriot”

"Moș Goriot" este o carte pe care bătrânii o citesc cu un nod în gât. Drama și sacrificiul domnului Goriot, care-și împarte averea celor două fiice ajunse bogate, urmând ca el să mănânce pâine și să trăiască într-o cameră sărăcăcioasă dintr-o pensiune modestă, sunt de secole exemplul paternității, al dragostei nebunești pentru copii.  


Moș Goriot, un fost negustor prosper de paste făinoase, a luat asupra lui responsabilitatea fericirii și a bunăstării fiicelor lui, Delphine și Anastasie. Prin relațiile stabilite de el, bărbatul își căsătorește fetele, propulsându-le în înalta societate pariziană, dar imediat ce Goriot devine un simplu bătrân la limita subzistenței, acestea evită să-l mai primească în vizită altfel decât pe ușa din dos. Cu toate acestea, cele două fete, ale căror plăceri se rezumă la baluri somptuoase și la amanți depravați, apelează la bătrânul lor ori de câte ori ajung la ananghie, determinându-l pe bietul tată să-și vândă și ultimele lucruri de valoare, pentru a plăti capriciile strigătoare la cer ale odraslelor.

Cel care va cunoaște îndeaproape soarta chinuită a moșului Goriot este studentul Eugen de Rastignac, care locuiește în aceeași pensiune a doamnei Vauquer. Tânărul fără posibilități cade în mirajul înaltei societăți și dorește să se realizeze cu orice preț, alegând calea cea mai ușoară: relația cu o femeie bogată. Curând, tânărul va afla cât de perfidă este înalta societate și va realiza că aurul și diamantele nevestelor sofisticate nu fac decât să ascundă, sub poleiala lor, vieți  pline de orori și de falsitate.

Balzac atrage atenția în acest roman asupra lucrurilor care contează cel mai mult în această viață, dar care sunt sugrumate de bani, orgolii și interese meschine. Cum ar fi trăit moș Goriot dacă ar fi fost înconjurat de aceeași iubire pe care a dăruit-o necondiționat? Cum ar fi plecat moș Goriot din această lume, dacă Delphine și Anastasie i-ar fi fost tot timpul la căpătâi,  sărutându-l pe frunte și strângându-i mâinile de muribund? Ce ar fi viața noastră dacă ne-am dedica-o iubirii aproapelui? 

"Moș Goriot" (1835) este o carte ce cutremură și înfioară fiecare generație, prin autenticitate, chiar dacă au trecut 185 de ani de la apariția ei. Balzac își etalează în "Moș Goriot" (carte care face parte din ciclul Comedia umană) calitățile care l-au făcut scriitorul cu cea mai mare influență asupra realismului și unul dintre cei mai mari autori de ficțiune din toate timpurile.


Prietenia mea cu cărțile

Niciodată nu am fost o cititoare înfocată. Nu știu de ce. Poate pentru că școala, în loc să-mi cultive pasiunea pentru citit, mi-a inhibat adevărata plăcere a lecturii, sub imperiul terorii că trebuie musai să parcurg toate operele de la clasă. Totuși, am citit și în școala generală, dar și în liceu, majoritatea fiind lecturi obligatorii, dar, trebuie să recunosc, atunci când scăpam și savuram o carte ce nu se regăsea în programă mă simțeam mult mai liberă și mai fericită. Anii au trecut, am citit constant, urmând ca, în perioada mea de proaspătă mămică, să nu mai citesc nimic, exceptând cărțile de creșterea copiilor. Dar, în sinea mea, am știut că-mi voi recăpăta pasiunea (și timpul!) pentru a mă cufunda în lumea lecturilor care te țin cu mintea și sufletul conectate în alte lumi.


Imboldul a fost Reading challenge 2016, de pe site-ul goodreads.com, o provocare pe care mi-am lansat-o mie însămi, în ianuarie, impunându-mi un target de 30 de cărți, target pe care, sunt mândră să recunosc, l-am depășit cu mult. Nu mă umflu în pene, nici măcar nu țin să demonstrez cuiva că sunt vreo bibliofilă, dar vreau să arăt că se poate, da, poți citi până noaptea târziu (după ce ți-ai pus copilașii la nani), dar va trebui să renunți astfel la televizor și la filme, da, poți citi în timp ce supa scoate aburi pe aragaz, da, poți citi într-o sală de așteptare, într-un mijloc de transport, pe o bancă din curtea grădiniței, oriunde. 

Mie, cărțile mi-au deschis ochii și mintea. Citind, mi-am îmbogățit cultura generală, am ajuns să văd viața din mai multe perspective, să mă cunosc mai bine, să mă apreciez mai mult, să trăiesc mai frumos. Dar, sigur, contează ce citești! Eu am decis anul acesta să recuperez, pe principiul Mai bine mai târziu decât niciodată, toate acele lecturi pe care ar fi trebuit să le parcurg încă de acum mulți ani (cu unele am reușit, altele au rămas pe listă pentru 2017): Un veac de singurătate, Bătrânul și marea, Crimă și pedeapsă, Viața pe un peron, Roșu și negru, Muntele vrăjit, Departe de lumea dezlănțuită sunt titlurile celebre pe care le-am savurat cu sufletul la gură.

Pe lângă aceste cărți-monument, am avut bucuria să descopăr altele de care nu știam, dar care mi-au plăcut peste măsură: Kim (Rudyard Kipling), Ben Hur (Lew Wallace), Shalimar Clovnul (Salman Rushdie), Zeița orezului (Rani Manicka), Distanța dintre noi (Jhumpa Lahiri). În plus, am descoperit și autori contemporani pe care de mult îi așteptam, Haruki Murakami fiind doar unul dintre aceștia.

Ultima carte citită în 2016 a fost Moș Goriot - Honore de Balzac (despre care voi scrie zilele acestea).  Și uite așa, un an trece, altul vine, iar eu am deja în bibliotecă vreo 2-3 volume pe care de abia aștept să le răsfoiesc: "Să ucizi o pasăre cântătoare", "La Răsărit de Eden" și multe altele din colecțiile Adevărul, Cotidianul și Jurnalul Național. 

În concluzie ce să-mi (vă) mai doresc decât: SPOR LA CITIT!

miercuri, 21 decembrie 2016

Lectură de iarnă: Fănuș Neagu - "Dincolo de nisipuri"


Am citit volumul de proză scurtă "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu și m-am îndrăgostit de satul din Bărăgan, cu ciulini și secetă, în timpul verii, și cu zăpezi de poveste ninse-n iernile de altădată. Dar nu numai de sat m-am îndrăgostit, ci și de acest autor (de care nu aveți cum să nu fi auzit până acum!), de stilul său metaforic și înflorit, dar atât de frumos și special!

Acesta este probabil citatul meu preferat din toată cartea, ce sintetizează, cred, fascinanta putere de creație a lui Fănuș Neagu:

"Ninge. Subțire, vesel, neprefăcut. Ninsoarea îmi dă un sentiment de înnoire. Când ninge, dintr-odată sunt altcineva. Mai sincer, mai plin de fantasme. Iată, mi-amintesc de un lipovean care, la prima ninsoare, ieșea în ogradă purtând în brațe o icoană cu ferecături de argint. Ca să ningă peste îngeri. Și-n ziua aia făcea focul numai cu lemn de tei. Era un vrăjitor. Schimba lumea pe o vadră de vin, dându-i culoarea dragostei”.

Un autor pur și simplu minunat!

Citiți recenzia cărții Dincolo de nisipuri pe GoodRead.ro!

vineri, 9 decembrie 2016

Recomandare de lectură: Revista iocan, numărul doi

Am aflat de curând despre lansarea singurei reviste de proză scurtă din România, iocan. Responsabili de acest proiect ambițios, care promite, sunt scriitorii Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Marius Chivu. Evident că nu am stat pe gânduri și mi-am comandat și eu numărul doi al revistei,  direct de pe site-ul editurii Vellant (cu transport gratuit, prin Poșta Română), pentru că pe elefant.ro stocul se epuizase... Eu zic că și asta spune ceva.


Nu vă mint, m-am pus pe citit cu niște așteptări. Mari. Am un principiu legat de proza scurtă, nu citesc o povestire imediat după cealaltă, ca să am timp să le "simt" pe fiecare așa cum merită (am făcut asta chiar de curând cu volumul de povestiri "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu, apărut în colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național, care mă tot așteaptă de o săptămână pe noptieră - dar, na! Fănuș Neagu e Fănuș Neagu, nu se înghite nemestecat). În schimb, iocanul nu l-am putut lăsa din mână. Am citit pe nerăsuflate toate textele, cred că m-a ajutat mult varietatea stilurilor și cea a subiectelor, care dă revistei o dinamică foarte interesantă. M-am plimbat cu trenul, cu mașina, am văzut ponei, am citit o carte cu două foi, am stat cuminte și am ascultat povestea bunicului, mi-am pus întrebări, am primit răspunsuri, într-un cuvânt, mă rog, într-o expresie: mi-a plăcut, maică!

Per total, recomand cu drag această revistă, pe care nu am privit-o ca pe o revistă, ci ca pe o antologie reușită de proză scurtă, comparabilă cu volume notorii de gen. Autorii sunt scriitori străini renumiți (William Saroyan, Michael Cunningham), scriitori români foarte buni (Ioan Groșan, Teodor Mazilu, Bogdan Alexandru Stănescu), tineri de perspectivă, care încă se descoperă (Andrei Panțu, Mihai Victus, Horea Sibișteanu etc). Despre aceștia din urmă, scriitorul Cristian Teodorescu (coordonatorul de număr) vorbește atât de frumos:

"Am primit de la unii dintre autorii debutanți câte un singur text. Nu știm dacă apariția în iocan îi va face să scrie mai departe. Nu e obligatoriu. Dar unii dintre ei, excelenți observatori ai lumii de azi, fac deschideri insolite despre care vom vorbi, cu certitudine, și mai târziu, indiferent dacă ei vor face sau nu următoarea mutare literară".

Revin. După ce am citit toate textele, o să fac și un top (vă dați seama că este cât se poate de subiectiv, nu înseamnă că astea și sunt cele mai bune dintre ele - nu sunt critic literar), dar mă voi abține să-i includ aici pe Cunningham și Saroyan, pe care-i văd ca un bonus.

1. Barbut, de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cartea cu două foi - Andrei Panțu. Îl mai citisem pe Andrei Panțu în Revista de povestiri și m-a prins foarte repede stilul lui. Are imaginație, stăpânește bine textul... premise, zic eu, promițătoare pentru el. Cât despre Bogdan-Alexandru Stănescu, este un scriitor cu vechime, iar asta se vede clar din textul său bine construit. Foarte bun text, viu și colorat!

2. Și aici trebuie să pun două povestiri, că n-am cum altfel: Porți, uși, ferestre - Anca Vieru și Marian Ilea - Poetul orașului Baia-Sprie. Total diferite, aceste două proze mi-au transmis cumva stări mai profunde.

3. Mihai Victus - Zăpadă galbenă și  Viața sexuală a planetelor, de Dan Lungu. Mihai Victus mi-a întărit aprecierile la adresa sa cu acest text așezat, în care autorul este un fin observator al cotidianului. Atmosfera creată între șofer și pușcăriaș mă face să vreau să citesc mai mult. În privința lui Dan Lungu, mă bucur că l-am descoperit cu această ocazie. Este un scriitor cu multe cărți la activ, iar textul său m-a convins că merită să intru și eu în posesia unui volum ce-i poartă numele!

Cam atât, deocamdată! Poate, în curând, voi face și o recenzie mai detaliată a textelor. Mult succes IOCAN! Eu te voi citi în continuare!