joi, 1 decembrie 2016

Eric-Emmanuel Schmitt - "Elixirul dragostei"

A venit decembrie și, odată cu el, o poftă nestăpânită de a citi ceva ușor și rafinat. Așa am dat peste "Elixirul dragostei", o carte pe care o parcurgi într-o oră și ceva, luând în calcul și ridicatul de pe fotoliu pentru a mai perpeli un lemn în sobă sau pentru a mai privi încă o dată la copacii despuiați de la fereastră.


În "Elixirul dragostei" vom găsi o sumedenie de reflecții pe tema iubirii: ce o stârnește, ce o menține, în ce se transformă, ce o ucide, ce o face să învie. Adam, care a rămas în Franța, și Louise, care s-a stabilit în Canada, își trimit scrisori după ce relația lor de dragoste, care a durat cinci ani, s-a încheiat. Prin intermediul corespondenței, cei doi analizează motivele rupturii dintre ei, își fac confesiuni din viața actuală și-și împărtășesc trăirile cu o lejeritate care le umple golurile eșecului comun și-i face să se redescopere pas cu pas.

În discuție apare întrebarea dacă există un elixir al dragostei. Ce stârnește, de fapt, dragostea? O nevoie, o scânteie sau un proces chimic? Sau toate la un loc, pe fondul unui context favorabil? Găsiți toate răspunsurile, la pachet cu alte și alte întrebări, citind această carte frumoasă.

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut în 1960 la Lyon. Scriitorul este cunoscut publicului cititor pentru: Evanghelia după Pilat, Oscar și Tanti Roz, Ulysse din Bagdad, Copilul lui Noe sau Femeia în fața oglinzii, dar a mai scris multe alte volume de povestiri, piese de teatru și romane.

Câteva citate:

"Dragostea cultivă cunoașterea, dorința venerează necunoscutul. Pe când iubirea rămâne loială până la ultimul suspin, degetele, palmele, gura, penisul, pântecele sunt aventurieri mereu la pândă, gata să pornească spre noi destinații, atrași de diferență, de unicitate";

"Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău: demonstrează că realitatea nu e mare lucru";
"Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit. Iar dragostea creează împrejurarea oportună";

"Pesemne că iubirea a fost inventată pentru a da poezie vieții";

"Gelozia nu este o manifestare a iubirii, ci forma exacerbată a sentimentului proprietății";

"Poți fi stăpân pe ceea ce gândești, dar niciodată pe ceea ce simți";

"Femeile iubesc dragostea, bărbații fac dragoste" (na belea :D)

marți, 22 noiembrie 2016

N. V. Gogol - "Mantaua, Nasul, Însemnările unui nebun"

Știți deja. Cum vine iarna, cum dau iama prin literatura rusă (mă rog, Nikolai Gogol e ucrainean...). Așa-mi place mie să mă răsfăț în anotimpul rece, la braț cu rușii, ce să fac? 
L-am citit pe Gogol și am descoperit un scriitor genial care înșiră fraze cu o fluență nativă, care caricaturizează societatea și viciile vremii sale, care este un fin explorator al psihicului uman.  

 În toate cele trei povestiri de față, întâmplările sunt duse la extrem, atingând limita absurdului, fie că vorbim de consilierul titular care-și dă toată averea pe o manta, de maiorul care se trezește într-o dimineață fără nas (nas care este găsit de un frizer într-o pâine făcută în casă)  sau de funcționarul care ascute pene pentru șeful său și citește scrisorile a doi câini, încercând să afle astfel dedesubturile unei familii. 

Eroii lui Gogol sunt oameni simpli, care tânjesc după rang și patalamale, care fierb în angoasele unui destin neîmplinit și se refugiază într-o lume fictivă în care pot fi cu adevărat liberi.

Comedia și drama, realitatea și fantasticul, toate se împletesc și oferă cititorului trei povestiri urzite dintr-o imaginație debordantă, autorul însuși mărturisind că poveștile lui sunt rodul unor accese "Inexplicabile chiar și pentru mine însumi, care proveneau probabil chiar din starea mea bolnăvicioasă. Ca să mă distrez, născoceam toate lucrurile comice de care eram în stare".
Este cunoscut faptul că, în ultimii ani, Gogol (1808 - 1852) se afla într-o dispoziție psihică și sufletească precară. În ultima lună, el a postit drastic și s-a împărtășit, așteptându-și sfârșitul. Înainte să moară, scriitorul a ars manuscrisul volumului al doilea al Sufletelor moarte, considerat capodopera sa, și a cerut să fie înmormântat în pământul unei mânăstiri.


sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 

    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 

    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama mea, cu părul roșcat, prins în coadă și cu o expresie de resemnare înghețată pe chipul palid, l-a avertizat pe Victoraș să nu-l supere pe domnul.
- Victoraș te cheamă? Ce nume frumos! Eu sunt Nelu Mihalcea. Aruncă-le-ntr-o parte, lor le place să-și cheme familia și prietenii să mănânce împreună. Nu-s ca oamenii.
    În altă zi, în același loc, privea cerul. Eu mă postasem pe o bancă, în spatele lui, și mă pregăteam să scot din geantă „Bătrânul și marea”, când îl văd că se apropie, nesigur și încet, cu un trandafir roșu la pălărie. Am înlemnit!


- Mă iertați, domnișoară! Astăzi e 11 octombrie... La mulți ani!, zice și-și dă jos floarea de pe postavul pălăriei.
- Mulțumesc, dar nu e ziua mea!
    El nu se lasă intimidat. Îmi întinde mâna dreaptă, ce-i tremura pe sub geacă. Petalele de catifea roșie ale trandafirului mă priveau trufașe din căușul palmei zbârcite.
- Azi ar fi fost ziua ei! A soției! Mă iertați!...

     Lacrimile îi curg ca unui copil, umplând brazdele adânci și veștede de pe chip Nu mă pricep să șterg lacrimi, dar știu să ascult. Așa că-l invit să-mi vorbească despre ea.

-    O chema Orița. A murit acum șapte ani, după un accident vascular (începe el destăinuirea). Am trăit împreună ca-n raiul Domnului. Nu a existat femeie mai frumoasă și mai bună decât ea. Mi-a fost alături necondiționat, iar când am pierdut-o, am blestemat moartea că nu m-a luat și pe mine. Știți, domnișoară, după o anumită vârstă, aștepți moartea după fiecare colț, dar eu și Orița am nădăjduit că o să sfârșim împreună! Ne imaginam, seara, când ne puneam în pat, că vom muri în același timp, striviți într-un accident rutier. Știu că vi se va părea ciudat și poate ne veți acuza de grandomanie, dar stabiliserăm chiar cum și când se va întâmpla. Planul era ca atunci când sănătatea ne va șubrezi pe unul dintre noi într-atât de mult încât să nu-și mai dorească să continue, ne-am fi pus hainele bune, ne-am fi dat cu apă de colonie, ne-am fi urcat în mașină, spre casa de la țară, și, după ce am fi aprins o lumânare la biserica unde mergeam des în ultimul timp, am fi intrat într-una dintre plutele de pe marginea șoselei județene, cu pedala de accelerație forțată la maxim. Mână în mână, gând la gând. Împreună până la moarte și dincolo de ea. Dar soarta a fost mai șireată decât noi. Vedeți dumneavoastră, când eram împreună cu Orița ne credeam de neînvins. Așa a fost de când am întâlnit-o. Planurile noastre, zămislite la lumina veiozei de pe noptieră, în căldura din patul conjugal, dădeau întotdeauna roade: „Neluțu, de mâine trebuie să punem murăturile”. Și asta făceam. Ea așeza varza, gogonelele, morcovii, conopida și sfecla roșie în borcane, iar eu le aruncam câte un pumn de sare și altul de boabe de muștar înainte să le umplu cu apă. În altă zi, tot conform schiței de cu seară, îi curățam jardinierele de pe balcon, ca mai apoi ea să-și mute-n ele begoniile și gloxiniile. Când venea Săptămâna Mare, iar ne vorbeam cum să cărăm covorul din sufragerie în spatele blocului și să-l spânzurăm de bătătorul de fier. Domniță, atunci când n-ai copii, trebuie să-ți ții mintea ocupată, mai ales la bătrânețe. Noi ne-o antrenam cu planuri și conversații pe diverse teme. Uneori, era de ajuns să prindem din zbor, la cafea, o idee de la televizor, ca mai apoi s-o ducem unde doream noi sau s-o ancorăm de amintirile noastre. „Știați că puii de rândunică mănâncă de 400 de ori pe zi?” - vedeam pe ecranul televizorului. De aici, Orița își amintea cum, în copilărie, rămânea cu gâtul înțepenit de atâta contemplat la cuibul ca un buzunar de pământ lipit de streașina casei. Se plictisea numărând plecările și sosirile rândunicii în buza cuibului. Și-mi povestea apoi cu duioșie cum punea scara să atingă puii, cum le vedea în fiecare zi ciocurile căscate și guralive sau cum urmărea, vara, de la fereastră, primele fluturări de aripi fragede. Dar nu vreau să vă plictisesc cu memoriile mele...

Nu mă plictisea. Dar parcă simțeam izul de naftalină ce însoțea aceste istorisiri înflăcărate. Nu am suportat niciodată naftalina. Nici gecile vechi de piele. Dar, curios lucru, pe acest Nelu Mihalcea îl toleram fără tăgadă. Îmi plăcea cum vorbește. Îmi plăceau ochii lui senini ca râul scaldelor mele din copilăria petrecută la bunici. 

-    Ca să nu mă mai lungesc atâta... în fiecare an, de ziua Oriței, în loc să-i duc flori la cimitir, prefer să-i dăruiesc unei domnișoare un trandafir, așa cum i-am oferit și ei, acum mai bine de 50 de ani, la prima noastră întâlnire amoroasă, din fața cofetăriei Garofița. 

    Iau trandafirul și mi-l așez după ureche. Bătrânul își șterge lacrimile întinzându-le pe mâneca gecii. Chipul blajin își recapătă seninătatea sub ochii mei și nu pot să nu observ cu câtă ușurință trece Nelu Mihalcea de la plâns la zâmbet! Poate că așa a reușit să rămână în viață, mă gândesc. Își înclină capul, nu înainte de a-și scoate pălăria.
-    Sănătate, domnișoară! Și dacă-mi permiteți un sfat... Sunteți tânără, nu mai stați atâta cu ochii-n cărți! Trăiți-vă viața, mergeți la cinema, la cofetărie, căutați compania băieților! La revedere!

Își târșâie pantofii pe ciment și, în timp ce se întoarce, își fixează pălăria înapoi pe cap. Nu mai știu când am plâns ultima oară, posibil prin liceu, dar simt cum mă încearcă o moleșeală ce dă să mi se scurgă pe la colțurile ochilor. Vorbele bătrânului îmi sfredeliseră creierii ca o picătură chinezească. Sunt ani buni de când caut dragostea și nu o găsesc. Sunt ani buni de când, în locul unei îmbrățișări calde, mă  pricopsesc cu un „Te sun eu”. Am dat numai de bărbați care m-au vrut pentru o noapte și m-au făcut să-mi pierd speranța în dragoste. Să fie ghinion, să fie o vină-mpărțită... n-aș știi să spun, dar trebuie să recunosc că povestea de viață a lui Nelu Mihalcea m-a trezit dintr-o lungă stare de vegetație. Există dragoste în lume! Dragoste adevărată! Pentru Nelu Mihalcea viața își poartă ultimele zbateri de aripi în desișul acestei lumi, dar pentru Miruna Șerban, tânăra în rochie de tricot și geacă de blugi, din fața lui, se reconfigurează un simțământ uitat. Speranță. Nici nu mai știu de când nu am mai simțit asta. Speranță... Îmi mângâi trandafirul de la ureche și zâmbesc. Ar fi cazul să învăț din nou să flirtez cu bărbații ăștia care se perindă prin fața mea. La dracu’ cu Hemingway!

marți, 15 noiembrie 2016

În oglindă

#dinscrierilemele

 - Bunico, tălică te gândești la moarte? Am întrebat-o într-o zi, în timp ce mă fâțâiam ca o umbră după ea, prin bucătăria de vară. Zeama de găină scotea aburi pe plită.
 - Da’ ce-ți veni, Miruță? Nu mai bine cureți tu morcovu’ ăsta? Na cuțitu’!
Am luat morcovul, am luat cuțitul și m-am dus în colțul gheretei, unde, sub mătura din paie, era dosit gunoiul. M-am aplecat și am început să râcâi așchiile subțiri, portocalii, jos, pe ciment.
- De ce murim, mămăiță? Insistai eu.
- Fă, mamaie, tu vezi-ți de degete să rămână-ntregi! Moartea... las-o-n plata Domnului!

Mâinile ei mărunțeau ca un bucătar cu experiență solzii de ceapă, scoțând un sunet ce semăna cu toaca de la Mânăstirea Robaia, în zilele de sărbătoare.

- Moartea, Miruțo, e mai ușoară decât viața. Moartea nu te pune să faci de mâncare atunci când n-ai de niciunele, moartea nu te bate cu lemnul, ca un bărbat abțiguit. Moartea nici măcar nu te cicălește.
- Mămăiță, tălică-mi spui că moartea e mai bună decât viața, atunci noi de ce mai trăim pe lume?
- Ehei, Miruță! Gata, îl curățași? Dă-mi-l să-l toc cu ceapa!

Mi-a luat morcovul din mână și a început să-l felieze, după ce l-a despicat pe din două. Șorțul prăzuliu i se hâțâna pe rochia înflorată, cumpărată acum treizeci de ani de la un magazin din Lupeni.

- Cum de ce trăim? Ca să murim! Nu te-a învățat la Religie? Adevărata viață începe după moarte. Aici, fiecare trebuie să ne pregătim pentru ea. Aici, ne botezăm, ținem post, facem fapte bune, mergem la biserică și dincolo o ducem mult și bine, în sânul lui Avram! Amin!

S-a închinat de trei ori, cu mâna dreaptă, în care ținea cuțitul. Eu o priveam și o asemănam unei icoane. Părul șaten împletit într-o coadă lungă, ce-i ajungea până la noadă, fusese încolăcit într-un coc în vârful capului. Și acum asemăn acea împletitură cu aura sfinților de pe pereții de la Răsărit.

- Mamaie, tu de ce nu ai fire albe ca bunica Lenuței?
- Că eu am trăit jumătate din viață la oraș. D-aia!
- Păi și? Ce legătură are?
- Eu nu am avut atât de multe pe cap. Am stat acasă, în timp ce bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte!, muncea în mină. Eu aveam grijă ca el, taică-to și unchi-to să fie curați, spălați, să aibă mâncare caldă pe masă. Eu n-am muncit să mă spetesc. Iar când ne-am mutat aici, la țară, mi-am văzut de ale mele: am gătit în fiecare zi, am cârpit bluze și pantaloni, am lucrat ciorapi la cinci andrele, cum mă știi. Am trăit, cât de cât, în liniște. Iar liniștea nu-ți albește părul.
- Mămăiță, ai rămas frumoasă! Uite, eu când o să fiu bătrână, vreau să fiu la fel ca tine!
- Ai de abia 10 ani, Miruță! Nu te mai gândi la bătrânețe! Ia, curăță și cartoful ăsta!

Urmez același traseu ca mai devreme, în timp ce ea răstoarnă zarzavatul în ciorbă. Îmi place s-o privesc când curăță tocătorul cu lama cuțitului, în jocul aburilor, ca să se asigure că nu mai rămâne nici pic de legumă lipită de lemn. În bucătărie se revarsă instantaneu o aromă dulceagă de ceapă și morcov opărite, ce-mi intră-n nări și acum, la treizeci de ani distanță.

Mă uit în oglindă. N-am niciun fir de păr alb, deși prietena mea, Vera, se vopsește de două ori pe lună ca să-și ascundă perii cărunți. Și e mai mică decât mine cu cinci ani. N-am nici riduri, poate niște linii foarte fine, în colțurile ochilor. De la râs. Râd mult. Câteodată și plâng, dar nu se pune, pentru că plâng de fericire. Așa m-a învățat bunica: să-i râd în față vieții, ca s-o intimidez și să mă știe de stăpân.

duminică, 13 noiembrie 2016

Să vorbim puțin despre proza scurtă

De ceva timp am început să scriu... Nu știu dacă până acum mi-a lipsit curajul... sau încrederea în mine... sau inspirația... Poate că anul ăsta planetele din galaxia mea încăpățânată s-au aliniat în sfârșit și mi-au oferit prilejul de a mă goli de cuvinte pe foaie.  Și pentru că nu există scriitor care să nu fie cititor, înainte de toate, am început să studiez fenomenul prozei scurte. 

Așa l-am întâlnit (doar virtual, deocamdată) pe Mihai Victus, un tânăr scriitor premiat la mai multe concursuri naționale de proză scurtă, care lucrează ca designer de mobilă, iar în timpul liber se mai ocupă și de portalul LiterNautica. Discuția noastră a fost publicată pe GoodRead, unde sunt redactor de aproape o lună. 

 Mihai Victus - foto arhivă personală 

Dacă și pe voi vă interesează subiectul, vă invit să citiți interviul și, de ce nu, să ne lăsați impresiile voastre!

 

vineri, 11 noiembrie 2016

Gabriel Garcia Marquez - "Un veac de singurătate"

Citisem cartea asta în adolescență și, deși știam că m-a marcat la momentul ăla, nu-mi mai aduceam aminte prea multe lucruri despre ea. Așa că m-am decis să o citesc din nou și bine am făcut, pentru că acum o apreciez cu adevărat, după ce am savurat-o pe îndelete.


Se spune că "Un veac de singurătate" (apărută în 1967) nu este o carte ușoară. Sunt de acord! Dacă ești dispus să uiți tot ce știai până acum despre lume, să renunți la viziunile, ideile, concepțiile tale despre realitate, despre viață, despre moarte... doar dacă ești dispus să faci asta pentru câteva minute-ore pe zi pentru a te lăsa purtat/ă într-o lume nouă, să începi să citești această carte. Dacă nu, nu! 

Marquez te poartă pe urmele întemeietorilor satului Macondo,  Jose Arcadio Buendia și nevasta lui, Ursula Iguaran, prin venele cărora curge același sânge, din acest motiv cei doi trăind toată viața cu frica blestemului plozilor cu cozi de purcel ce se nasc din împreunarea rudelor apropiate. 

Pe parcursul poveștii, asistăm la o serie de întâmplări evocate cu o măiestrie cum rar ți-e dat să citești. Practic, totul te ia prin surprindere și te face să te minunezi de capacitățile imaginative ale autorului, dar, cu toată această fascinație în care te scalzi, realizezi că povestea nu este nicidecum trasă de păr, ci este așezată în albia ei. Alții mai deștepți și mai informați au spus că "Un veac de singurătate" este o "alegorie a istoriei latino-americane, a condiției umane și  o meditație asupra timpului". 

Casa Buendia este, timp de un veac, martora singurătății până la moarte, a pasiunilor ce înfioară minți și suflete. Cu fiecare generație care se naște, apare o speranță de schimbare, dar ciclicitatea evenimentelor stranii și tragice nu poate fi pusă decât pe seama unui "blestem al sângelui", prevestit de țiganul Melchiade și răstălmăcit de Aureliano Babilonia, ultimul supraviețuitor din neam.

 Sursa: Frank Ballesteros - Cien años de soledad, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=898038

Chiar dacă par diferiți până în măduva oaselor, membrii celor șapte generații sunt programați genetic să aibă pofta sângelui (care-i face să se împreuneze cu cei din neam), să-și urmeze pasiunile indiferent de urmări și să aibă o predispoziție spre alienare.  Însăși Ursula trage, la un moment dat, concluzia că patru calamități au dus la decăderea neamului ei: războiul, cocoșii de luptă, femeile stricate și întreprinderile delirante. 

Sunt multe de spus despre această carte, așa că, pentru a nu mă lungi aici, vă las îndemnul-clișeu de a o citi cu sufletul și mintea deschise. Am scotocit internetul în căutarea unui eventual film, dar am aflat că nu a fost făcută o ecranizare niciodată. Pot înțelege și de ce. Este greu să transpui această capodoperă pe ecrane, cel mai probabil și-ar pierde din valoare și din esență.

Părintele realismului magic, Gabriel Garcia Marquez, s-a născut în 1927, la Aracataca, Columbia, și a primit Nobelul pentru literatură în 1982. Ar trebui să fim mândri că am fost contemporani (până în 2014) cu acest colos al literaturii universale.

Câteva citate:

"- N-o să plecăm, i-a spus. O să rămânem aici, fiindcă aici am avut un copil.
- N-avem însă niciun mort, a spus și el. Omul nu aparține niciunui loc atâta timp cât nu are un mort îngropat în pământul acela";

"Să te zbați atâta ca până la urmă să te omoare șase neputincioși fără să poți face nimic";

"- Ia spune-mi, frate: pentru ce lupți? 
- Cum pentru ce, frate? a zis colonelul Gerineldo Marquez: pentru marele partid liberal. 
- Ferice de tine că știi, i-a răspuns. În ceea ce mă privește, abia acum îmi dau seama că eu lupt din orgoliu. 
- Asta-i rău, a spus colonelul Gerineldo Márquez. 
Îngrijorarea lui l-a amuzat pe colonelul Aureliano Buendia. "Bineînțeles, a spus, dar oricum e mai bine decât să nu știi pentru ce lupți". L-a privit în ochi și a adăugat zâmbind: 
- Sau decât să lupți ca tine pentru ceva ce nu înseamnă nimic pentru nimeni";

Ursula despre copii: "Toți sunt la fel, se lamenta Ursula. La început îi crești foarte bine, sunt ascultători și cuminți și par a nu fi în stare să omoare o muscă, dar abia le mijește barba că o și apucă pe calea pierzaniei";
 
Ursula către magistrați: "Dar nu uitați că atâta vreme cât Domnul ne ține în viață, noi vom continua să fim mame, și oricât de revoluționari ați fi, avem dreptul să vă dăm jos pantalonii și să vă tragem o bătaie la prima lipsă de respect!";

"Un minut de împăcare e mai de preț decât o viață întreagă de prietenie";

"Lumea se va duce naibii în ziua în care oamenii vor călători cu clasa întâi și literatura în vagonul de marfă".

vineri, 4 noiembrie 2016

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și-ar pune mâinile în șold și ar începe să turuie: „Nu ți-am spus, mă, Toni, de atâtea ori să pui dracu lucrurile la loc atunci când le iei? Ce e cu ceștile astea pe blat, când locul lor e sus, în vitrină? Bă, chiar așa nici farfuria de sos nu ai putut s-o speli după ce ai mâncat? Mai pune și tu mâinile alea slute pe mop, că m-am săturat de tine! Ești un ratat!”.
    Așa vorbea ea. N-o mai ajutau nici Xanaxul, nici ceaiurile de tei. Pur și simplu, sistemul ei nervos era numai nervos. Dar ce e curios e că era nervos doar în prezența mea. Aveam eu ceva care o întărâta și o făcea să arunce cu tot ce nimerea în mine. Odată, m-a pocnit după ceafă cu un ghiveci. Își punea bălării pe balcon în vase de pământ, era luna mai, cred. Eu butonam telecomanda. Ajunsesem la saturație cu programele de știri și căutam un meci de tenis. Rodica vocifera printre ghivece. Am crezut că vorbește cu ele, cum mai făcea ea de obicei. Și tur-tur-tur-tur, îi mergea melița, în timp ce ecranul plat al televizorului din sufragerie pâlpâia violent în căutarea unui meci. Vai, ce televizor! Cumpărat de Ovidiu al nostru când am făcut cu mă-sa 30 de ani de căsătorie. A rezistat eroic un an în casă, până ce vaza de sticlă a Rodicăi, aia în care pusese flori de plastic de la Praktiker, s-a spart fix în capul lui Gâdea de la Antena 3. Ea a fost cel mai înfocat fan al lui Băsescu, chiar dacă ăsta i-a măcelărit pensia. Eu am fost dintotdeauna de stânga. Când m-am însurat, aveam de ales așa: stânga – nevasta, Rodica, o fată de pus la icoană, șatenă, scundacă, proaspătă absolventă de Litere și viitoare profesoară de Română la un colegiu național din oraș - și dreapta – încă vreo câțiva ani de burlăcie, petrecuți, ziua, la Facultatea de Științe din Pitești unde prinsesem un post de preparator universitar, iar seara în restaurante, alături de colegii mei Răducu și Nestor, niște cheflii. Evident că am ales stânga. Doar am fost dintotdeauna de stânga, după cum v-am spus. Dar nu mi-a părut rău. Nici acum nu-mi pare. Așa! Începusem să vă spun cum mi-am luat-o după ceafă. Păi Rodica, departe de a pălăvrăgi cu boziile de pe balcon pe care le muta din pahare în ghivece, se pare că turuia în direcția mea, mai precis îmi cerea să-i umplu două bidoane cu apă. Al dracu tenis! Ia stai că am găsit un reportaj pe National Geografic despre împerecherea la jaguari. Bă, ce docile sunt femelele astea când se împreunează. Stau pe burtă și și-o iau sub coadă. Impasibile. Parcă nici nu simt. Masculul urlă slobozindu-se, iar ea, femeia jaguarului, pare că ar trage un pui de somn. Au! Ce dracu? O durere m-a plesnit în ceafă, iar pe spate și pe umeri îmi curge pământ de flori. Nu apuc să mă dezmeticesc că deja îmi țiuiesc urechile: „Nenorocitule! Nu poți, mă, să te ridici de pe canapea pentru două minute? Jigodie! Brută! O să-ți sparg toate ghivecele în capul ăla sec! Mureai dacă umpleai două bidoane și mi le aduceai? Ești un nimic în casa asta! M-ai auzit? Un nimic ordinar!”. I-aș fi întors un dos de palmă peste clanța aia, dar m-am abținut. Aș fi făcut-o nebună, dar mi-am înghițit și avântul ăsta. M-am scuturat, am luat mătura din debara și am strâns pământul pe făraș. Țăndările le-am luat cu mâna și le-am dus direct la coșul de gunoi de sub chiuvetă. Bă, ce mă mai durea în ceafă! Nu, nu e o expresie! E chiar nasol să te doară în ceafă sau în dos! Să nu mai spuneți niciodată asta de parcă ar fi o durere neimportantă!
    Apa fierbe. Scufund o linguriță cu vârf de cafea în ea și amestec. Mă omor după aroma asta care se revarsă în toată bucătăria. Opresc aragazul, iau ceașca mea albă preferată, o fixez pe farfuriuța ei și torn cafeaua. Azi o beau fără zahăr. De obicei, o prefer cu o jumătate de linguriță de zahăr brun, dar la ultimele analize mi-a ieșit glicemia peste 120, așa că încerc să o răresc cu dulciurile. Apropo de dulciuri, în tinerețe mergeam cu Rodicuța în fiecare duminică la cofetărie să ne luăm câte un „geamantan”. Gata, v-am băgat în ceață! Ce o fi ăla geamantan? Păi asta m-a întrebat și ea prima dată când m-a auzit. I-am povestit că, în copilărie, tata ne aducea acasă tort diplomat de la Cofetăria Magnolia. Eu, asociind diplomatul cu geamantanul, ajunsesem să-i cer mereu tatei să-mi mai cumpere un geamantan, că e tare bun. De când i-am povestit și ei despre asta, a ținut-o una și bună cu geamantanul. Așa era ea în tinerețe. Zglobie și veselă, ca o fetiță de grădiniță. Stau și mă întreb, oare unde a dispărut fata aia de care m-am îndrăgostit? Fata la costum și cu mapa sub braț, cu părul mereu pieptănat și coafat, fata care mă săruta de fiecare dată când ieșea sau intra pe ușă? Acum a rămas casa goală. Aburii cafelei se pierd în mirosul greu de mizerie și îmbâcseală. Rodica, atunci când se trezea, deschidea toate ferestrele. Se făcea un curent de se trânteau ușile, dar în câteva minute, se primenea aerul din apartamentul nostru cu două camere. Eu n-am niciun interes să fac asta. La ce bun? Rodica se comporta în fiecare zi de parcă ar fi așteptat musafiri. Ovidiu, singurul care ne-a mai trecut pragul în ultimul an, venea o dată pe lună și, de fiecare dată, ne suna înainte pe mobil. Dar ea insista să aerisească, să facă paturile, să șteargă praful, să spele veceul, să spele vasele, să scuture, de parcă ar fi venit o armată de reporteri pe la noi, care să scrie despre modul cum se întreține curățenia într-un apartament al unor sexagenari din Pitești.
    Mamă, și făcea Rodica o supă de roșii! De fapt, Rodicuța era o bucătăreasă înnăscută. În fiecare vineri, după muncă, trântea o tavă de brânzoaice de stătea mâța-n coadă. Dar supa ei de roșii era demențială. Avea o rețetă de la bunică-sa, cu tăieței făcuți în casă. Eu, de două săptămâni, de când a plecat ea, n-am mai pus în gură mâncare gătită. Dimineața, îmi beau cafeaua și asta e mâncarea mea. La prânz, îmi fac un sendviș cu salam, cașcaval și o felie de salată. Uneori, când am, mai beau lângă și un pahar cu sana. Apoi, seara, dacă mai simt nevoia, mănânc, dacă nu, nu. Spre exemplu aseară mi-am făcut un sos. Am prăjit o ceapă, am pus patru linguri de bulion, am amestecat și gata. L-am mâncat îndesând pâine în el. Cred că a fost pentru ultima oară când am pus gura pe așa ceva. Toată noaptea am avut arsuri de la stomac. Mă gândesc serios să nu mai mănânc nimic seara. Și așa mai am de dat jos vreo cinci kilograme ca să am o greutate normală pentru vârsta și înălțimea mea.
    Mă așez pe canapea, îmi pun ceașca de cafea pe măsuța de sticlă. Ptiu! Cum am putut să uit? Romul! Mă ridic, iau sticla din dulapul cu băuturi. Captain Morgan Original, de 0,7 litri. Ieri l-am cumpărat și am băut doar jumătate. Al dracu de scump pentru un pensionar ca mine, aproape 60 de lei, dar al dracu de bun! Îmi iau un pahar mic, îl umplu și-l așez pe măsuță, lângă cafea. Da, cred că am omis să vă spun. Romul e pasiunea mea. Știți secțiunea aia de Pasiuni sau Hobby-uri dintr-un Curriculum Vitae? Eu, dacă aș fi tânăr și mi-aș căuta un loc de muncă, aș completa-o cu „Rom”. Da, aș fi sincer. Nu știți că nu e bine să minți într-un CV? Eu nici pe Rodica n-am mințit-o. I-am spus de la început, încă de când o sărutam cu foc în parcul de lângă liceul Bălcescu, că are buzele mai bune decât romul. Ea m-a luat în râs: „Ce comparație găsiși și tu! Nu puteai spune că am buzele mai dulci decât dulceața de trandafiri?” „La dracu cu dulceața de trandafiri! Aia mă leșină! Romul are cel mai rafinat gust din lume, fato!”, i-am spus. Ea a râs, cum făcea de obicei atunci când nu era de acord cu mine. Atunci râdea, în ultimii ani mă înghiontea sau ridica vocea. Vocea! Să vă vorbesc un pic despre vocea ei, în timp ce iau prima înghițitură de rom pe ziua de azi. Ah! Cum îmi învăluie gura și cum se duce în jos pe topogan! În tinerețe, vocea Rodicăi era opusul romului: dulce, dezmierdătoare, supusă. În ultimul timp, însă, pe cuvânt că registrul ei vocal împrumuta din rigoarea băuturii mele preferate, din maturitatea și din neînduplecarea acesteia. Sorb și din cafea! Ce bine se combină gusturile pe limbă! Până acum trei ani, obișnuiam să trag și din trabuc, dar de când m-a avertizat pneumologul că un trabuc egal un pachet de țigări fumate deodată, am început să le răresc. M-a convins, nenorocitul, arătându-mi clișeul cu plămânii mei: ciuruiți. „Dacă mai fumezi, mori!” , a ținut să facă pe profetul. Dacă e s-o luăm așa, și dacă mănânc, mor, și dacă respir, mor. Toți murim, ce dracu! Dar parcă ar fi mai bine să murim mai târziu! Sunt și un pic ipohondru. Îmi fac analize regulat, merg la controale, dar beau de sting și-am fumat pe rupte, de la Carpați, în tinerețe, până la Viceroy, L&M și Kent. Cine să mă mai înțeleagă? Nici Rodica n-a mai putut! 

    Ia să-mi mai pun un pahar, că n-o fi foc! Nu pot să termin cafeaua dacă paharul de rom e gol. Doamne, ce mai otătăia nevastă-mea când mă vedea în halat și cu paharul în mână! „Ho, nebuno, că e halatul ăla de mi l-ai luat de ziua mea acum cinci ani!”, aș fi putut să-i spun. Dar ea, săraca, ar fi trecut cu vederea halatul gri, din frotir, pe care de abia mă înduram să i-l dau la spălat de două ori pe an. Era un halat de baie, dar eu preferam să-l port toată ziua, că mă simțeam comod în el. Ea știa că ăsta era moftul meu și, ușor-ușor s-a împăcat cu ideea. Peste paharul care mă însoțea permanent nu a putut trece, însă, niciodată. Iar în privința ăstuia nu aveam cum să o cruț. Căpitanul Morgan e prietenul meu, ia uite-l cum îmi zâmbește de pe etichetă, ținându-și piciorul stâng, încălțat în cizma lui cu toc, maro, proțăpit pe un butoi de stejar. Al dracu jamaican! Ce rom făcuși tu! Nu, că știu și cum l-ai făcut. Ai amestecat melasa, apa, malțul și drojdia în niște cazane, după care le-ai distilat, ai extras alcoolul și l-ai pus la maturat în butoaie de stejar, pentru cel puțin un an. Și așa licoarea s-a făcut aurie, iar tu ai azvârlit în ea arome și plante ca să mă dai pe spate! Ah!
    Până la Căpitanul Morgan am mai încercat și alte tipuri de rom. Romul alb, mai pentru gagici, nu m-a convins prea tare. Cel dark e prea greu pentru stomacul meu, care e în piuneze. Așa că i-am rămas fidel celui auriu. Nu pot să nu vă recunosc faptul că toată viața mea am visat să gust dintr-un rom de vârstă atestată, produs în distilerii mici. Nu am avut ocazia. Și nu numai ocazia, nu am avut buget, ce să mai. Am citit acum câțiva ani în revista Playboy, pe care Rodica dădea s-o arunce când a făcut curat în camera lui fi-meu, că romul Legacy, produs în distileria Agostura din Trinidad este cel mai scump produs vreodată. O sticlă costă în jur de 25.000 de dolari. Aș putea să beau o gură și să mă împușc apoi. Glumesc. Nu am pistol. Hai să zicem că aș mai suporta încă o dată un ghiveci în cap de la Rodica. Rodica! Dacă m-ar vedea ea acum stând așa lăbărțat pe canapea cu telecomanda în mână! Avea alergie la acest tablou. Apărea ca o fantomă în spatele meu, fără să o aud, fără să o simt, și-ncepea să ridice tonul. Odată avea mâinile pline de aluat și nu s-a sfiit să mi le vâre-n gât: „Bețivule, om de nimic!”. Astea erau vorbele ei de alint. Eu îi spuneam Rodicuța, ea dădea din mâini și vocifera. Eu încercam să o pup pe gură, ea mă scuipa. Da, nu ne mai înțelegeam. Ea, prea vulcanică, eu prea calm. Totul s-a rupt între noi când Ovidiu ne-a prezentat-o pe Luana, logodnica lui. Nevastă-mea s-a trezit de la cinci, în ziua aia, să facă salată boeuf, sarmale, cozonac și plăcinte, de parcă venea Crăciunul. Intrase duhul necurat al bucătăriei în ea. Tremura, vorbea singură, se învârtea, îi scăpau lucruri din mână, albușurile îi rămâneau lipite de gălbenușuri. Eu, ca de obicei, îmi turnasem în pahar și încercam să mă fac util. Mi-aduc aminte că am făcut un duș, m-am bărbierit, mi-am pus o pereche de pantaloni de bumbac, verzi, și o maletă deschisă la culoare. L-am dat dracu de halat și n-am mai aprins nici televizorul. A venit Ovidiu, a plecat Ovidiu, iar ea s-a închis în ea. Nu-și putea desprinde gândul de la Luana, nu putea accepta că Ovidiu, la cei 30 de ani ai lui, e gata să se însoare. A venit și nunta, a trecut și nunta. În toate pozele, Rodica mea se forțează să zâmbească. Bucuria ei e una de fațadă. Ea se străduiește, săraca, uite, chiar acum o văd în album! Ar vrea să scoată la suprafață, de dragul fotografiei, o fărâmă de acceptare, dar nu-i iese decât un rânjet crispat. Nu știe ce să-i reproșeze mai tare destinului: că a îmbătrânit-o și i-a mai pus două-trei numere la bluze, că i l-a luat pe Ovidiu de lângă fusta ei, că am ajuns eu să-i fiu singurul companion pe lume... Dar e frumoasă, dă-o-ncolo! Poza asta cu noi patru, în care ea stă lângă Ovidiu și-l ține de braț, îmi aduce aminte de Rodicuța cea veșnic aranjată, suplă și drăgăstoasă. Unde ai plecat, Rodicuța? Cine te-a ucis? Eu? Eu cel care stau lângă nora noastră ca o prințesă și-mi etalez un rânjet sticlos pe sub mustața sură? Ai plecat de mult, Rodicuța, și ai lăsat-o în urma ta pe Rodica. Rodica îngândurata. Rodica nervoasa. Rodica veșnic nemulțumită. Iar acum a plecat și Rodica, iar în urma ei nu a mai rămas nimeni.
    Dau pe gât ultima picătură de cafea și-mi rămâne între dinți și pe limbă zațul aspru. Dau să scuip. Scuip în paharul care s-a golit. Rodica nu mai e aici să mă vadă. Rodica a plecat la țară într-o seară, după ce mi-a golit toate sticlele în chiuvetă. Noroc că nu mai erau decât vreo patru, aproape goale, că încă nu luasem pensia. „Ți-ai bătut joc de mine și de Ovidiu toată viața ta! N-ai știut decât să bagi spirtoase la mațe și să freci un televizor! Am dus tot greul casei! O să-ți explodeze ficatul, nenorocitule! Iar eu nu vreau să mai fiu aici când bolești în pat. Să-ți țină lumânarea Căpitanul tău de căcat!”. Îmi sună mereu în cap ultimele ei vorbe, le-am învățat ca pe prima poezie. „Cățeluș cu părul creț...”. Au aceeași linie melodică în capul meu, fără nicio inflexiune. Vocea aia stridentă cu care Rodica își plângea amarul înainte să dispară s-a atenuat cu timpul și s-a transformat într-o muzică de fundal. E ca și cum aș asculta radioul în surdină. „Bună dimineața, stimați ascultători! Începem programul nostru...”.
    Cred că mă pândește o răceală. Așa pățesc mereu la începutul toamnei. E cazul să-mi beau romul cu lămâie de acum încolo, pentru vreo două săptămâni. Nu-mi place, dar n-am ce face! Rodica, de fiecare dată când mă auzea tușind, încerca să-mi vâre pe sub mustăți Paracetamol și Augmentin. Augmentin, auzi! Fugi, femeie, cu dracul de lângă mine. Nu bag eu antibiotice! Mai demult, a reușit să mă păcălească, vulpița! A chemat-o pe vecina de la trei să-mi facă injecții cu Ampicilină și Gentamicină din opt în opt ore că tușeam și aveam febră. O săptămână n-am pus gura pe băutură! Sunt conștient, și am fost și atunci, că nevastă-mea n-a făcut asta dintr-o grijă exagerată pentru sănătatea mea. Voia, pur și simplu, să vadă cum mai arăt treaz și, trebuie să recunosc, și ea a fost alta în perioada aia. Se așeza lângă mine în pat, îmi făcea frecții cu carmol, îmi schimba compresele, îmi punea șosete cu oțet. Era tot timpul zâmbitoare. Jur că i-a părut rău în ziua când a remarcat că mă întremasem!
    E ora 5 și 20. Măi să fie! A stat ceasul! Nici ăsta nu mă mai suportă. Trebuie să cobor să cumpăr o baterie. O avea la magazinul din stație? Rodica de unde cumpăra oare? Eu i-am spus să nu arunce ceasul ăla vechi de masă. Dar ea nu și nu! Îl agață în perete pe ăsta primit de la Ovidiu! Niște prostii! În ziua de azi se fac lucruri de mântuială, dispensabile, ca să cumperi piese sau să le înlocuiești cu totul. Nu mai are nimeni interesul să facă un ceas fără moarte, ca pe vremea lu Ceaușescu. Nici eu nu prea mai am baterii. M-am trezit de o oră și deja mă simt obosit. Ia să mă întind pe canapea și să pun plapuma pe mine. Aud cum țârâie ploaia pe vișinul de lângă fereastră. Mă dor oasele, dar asta nu mai e o noutate. De fiecare dată când plouă, corpul nu mă mai ascultă. Mă înțeapă inima, genunchii îmi pocnesc. Simt că dacă închid ochii adorm imediat. De ce n-aș adormi? Televizorul e dat pe mut. Cântă o fetișcană cu părul creț la Răzvan și Dani. Mă gândesc: ce ar fi să apară pe ușă, acum, Rodica? Mă ia cu frisoane. Îmi simt tălpile reci. Dacă ar veni Rodica? Ce ne-am spune? Poate că nici nu m-ar băga în seamă. S-ar comporta ca o menajeră mută. Ar deschide ferestrele din toată casa, ar scutura husa de pe fotoliu, ar șterge praful de pe mobilă cu cârpa ei albastră, umedă, după care ar trânti ușa și s-ar duce în bucătărie să pună de-o ciorbă. 
   Am încuiat ușa doar sus. Nu am pus ivărul. Dacă ar vrea cineva să intre, nu ar trebui decât să învârtă cheia de două ori.


joi, 3 noiembrie 2016

Am o veste...

Vă anunțam prin septembrie că o să particip la un concurs de proză scurtă. Ei bine, m-am întors cu vești foarte bune! 


Happy, happy, happy!


luni, 24 octombrie 2016

Să o cunoaștem mai bine pe bloggerița și scriitoarea Zăpă Strit!



Cu ceva timp în urmă vă vorbeam pentru prima dată despre Zăpă Strit și prima ei carte: "Dau totul pentru un secret". Vă spuneam că m-a impresionat foarte mult cartea, făcând parte din acea categorie de scrieri care-ți alină sufletul și te ajută să te descoperi. Privind înapoi, acum, după ce stările și impresiile s-au așezat pe rafturile minții și ale sufletului, pot spune cu mâna pe inimă că această carte merită recitită o dată pe lună. De ce? Ca să zâmbim, ca să iubim, ca să ne reamintim cine suntem. 

CITIȚI ȘI:
În așteptarea ta, Rodica
În oglindă  
 
Așa că, dacă pentru mine "Dau totul pentru un secret" a devenit o carte atât de importantă, poate și pentru restul fanilor Zăpă Strit este la fel. În consecință, scriitoarea merită să ajungă, nu unde și-a propus, nici unde am vedea-o noi, ci acolo unde TREBUIE, unde i-a fost dat să ajungă. Adică, sus de tot, pe culmile succesului și ale celebrității.
Sunt sigură că v-am stârnit dorința de a o cunoaște mai bine pe Adriana, creatoarea Zăpă Strit și autoarea cărții "Dau totul pentru un secret", așa că vă invit să citiți acest interviu realizat pentru GoodRead.ro!

vineri, 21 octombrie 2016

Ce am mai citit în ultimul timp

De ceva timp, mi-am mutat recenziile pe GoodRead.ro și nu pot decât să mă bucur că împărtășesc cu un număr mult mai mare de cititori povestea cărților parcurse. Așa că, dacă m-ați urmărit până acum și v-a plăcut cât de cât ce am făcut pe acest blog, vă invit să o faceți și pe site-ul pe care eu îl aveam în vedere de ceva timp (aici sunt articolele scrise de mine).

În O mie și una de nopți”, Mario Vargas Llosa încearcă un elogiu povestitorilor din toate timpurile, convins fiind că: „aidoma vieții, literatura bună nu se astâmpără nicicând: ea evoluează, se adaptează, se reînnoiește și, fără a înceta să fie aceeași, e mereu alta, cu fiecare epocă și cu fiecare cititor”. Piesa a fost pusă în scenă pentru prima dată în iulie 2008, la Madrid, dar a mai suferit corecții în timpul reprezentațiilor din alte colțuri ale lumii, astfel că varianta publicată este cea finală.

Înainte de toate, romanul de debut al scriitorului american Richard Harvell este o carte a sunetelor, ce-ți ascute simțurile și te face să plutești deasupra Alpilor elvețieni de secol XVIII, acolo unde, o surdo-mută, considerată nebună, dă naștere unui băiețel în clopotnița în care locuiește. Peste ani și printr-o întâmplare nefericită, copilul ajunge în abația Sankt Gallen, în grija a doi călugări, Nicolai și Remus, și își descoperă talentul remarcabil

Sincer, nici eu nu știu deocamdată prin ce schimbări va trece blogul meu, dar e cert că va intra în renovare :). Rămâneți aproape și o să aveți parte de surprize! Să ne citim cu bine, dragii mei!