miercuri, 20 septembrie 2017

Pe scurt, despre două cărți bune

Am prins un obicei frumos... de câte ori citesc o carte, simt nevoia să scriu despre ea. Cred că principalul motiv ar fi acela că, recunosc, am o memorie cam scurtă (bătrânețea se instalează ușor și sigur încă de pe acum, ce să facem?!) și, după ce parcurg o carte, uit, de foarte multe ori, numele personajelor sau chiar firul poveștii. Așa că acest blog a devenit un fel de fișă de lectură. 

Și pentru că în ultimul timp am mai citit niște cărți bune, dar nu am mai avut timp să le și amintesc aici, o fac acum, cu scuzele de rigoare pentru cititorii mei frumoși :)


„Pe plaja Chesil”, de Ian Mc Ewan
Votul meu: ****

Este prima carte pe care o citesc de la Ian McEwan și pot spune sincer că m-a cucerit stilul său (al autorului). Povestea se desfășoară pe parcursul unei nopți, o noapte care ar trebui să fie cea mai frumoasă din viața lui Edward și a lui Florence, cei doi tineri de-abia căsătoriți. Păstrându-se unul pentru celălalt pentru noaptea nunții (el trecând printr-o perioadă lungă de abstinență, iar ea fiind o virgină sensibilă și temătoare), cei doi se așteaptă la lucruri mărețe, chiar dacă nu neapărat pe aceeași lungime de undă, respectiv Edward crede că va avea parte de cea mai frumoasă noapte de dragoste, iar Florence, încă de la cina romantică, prevede un eșec de proporții uriașe. 

Ea încearcă să se deschidă, să facă pași spre el, dar tot ceea ce reușește e să se afunde într-o teamă paroxistică; el ar vrea să o aibă, dar nu știe cum să și-o apropie mai mult - poate dacă ar fi comunicat dinainte, încă de la primele „acorduri” ale relației despre partea sexuală, nu s-ar fi ajuns la drama de la final.  

Nu este vorba doar despre o criză sexuală în acest caz. Este vorba despre o relație bolnăvicioasă cu unul dintre părinți, este vorba despre frustrări acumulate și despre sensibilitate, toate acestea ducând la un blocaj în mintea lui Florence.

Ian McEwan construiește frumos această poveste, mergând pe cauză, dar și pe efect. Este un autor pe care cu siguranță îl voi mai citi cu drag.

„Seducătoarea din Florența” - de Salman Rushdie
Votul meu: *****

Salman Rushdie nu e degeaba unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți scriitori contemporani. Pur și simplu poveștile sale îți intră la suflet de la primele pagini. Talentul său  de a îmbina realul cu imaginarul, de a construi situații și personaje inedite, de a înfiripa imagini de o frumusețe răpitoare este unic. Salman Rushdie este Salman Rushdie. Și-l citim cu plăcere oriunde și oricând.

În „Seducătoarea din Florența” (roman apărut în 2009), puzderia de personaje m-a cam descurajat să continui lectura, la un moment dat. Dar nu m-am lăsat păgubașă... și bine am făcut. Pentru că, spre final, ițele se descâlcesc pentru a se împleti frumos, într-o lucrătură de maestru. 

Povestea se citește ca un basm (pentru adulți, ce-i drept), în care ești  învăluit de magie, reverie și dragoste. Un mogul vine la curtea împăratului Akbar cel Mare pentru a-i mărturisi că-i este unchi. Dintr-un „golan” cu o haină lungă din petice de piele multicolore, Mogor Dell' Amore devine omul de încredere al împăratului care nu se mai satură să-i asculte povestea fascinantă. Istoria este întoarsă pe toate părțile, pentru a crea un cadru realistic pentru o poveste ireală (ca o paranteză, mi-a plăcut foarte mult cum a redat Rushdie, deși idealizat, iscusința lui Vlad Țepeș în luptele împotriva otomanilor). 

În carte întâlnim personaje atipice (împăratul își creează soția favorită din propria imaginație), de asemenea, frumusețea seducătoarei Kara Qoz, precum și excentricitățile ei sexuale sunt pline de savoare.

V-am spus, cartea nu e tocmai ușor de citit, dar merită efortul concentrării cu vârf și îndesat. De fapt, dacă mă întrebați pe mine, tocmai acesta este farmecul unei cărți bune: să-i culegi roadele frumoase după o dulce „caznă”.


miercuri, 30 august 2017

CONCURS: Vă ofer o carte frumoasă!

Mereu mi-au plăcut musafirii! La o cafea și-o prăjitură, altfel se dezleagă vorbele, nu-i așa? Păi așa e în viața reală, dar în cea virtuală de ce n-ar putea fi tot așa? Eu sunt pregătită, aici, cu o cafea și-un ceai pentru oricine dorește să „răsfoiască” acest blog. Pentru că musafirii mei sunt și prietenii mei!

Așadar, sunt bucuroasă să vă anunț, astăzi, că vă ofer mai mult decât promisiunea unei cafele...  Vă ofer o carte frumoasă, de format  mare, cu copertă cartonată și cu ilustrații captivante pentru copiii din noi. Pentru a putea intra în posesia ei, vă aștept pe pagina de facebook a blogului, acolo unde se desfășoară concursul. 




Baftă!


miercuri, 23 august 2017

John Steinbeck - „Călătorii cu Charley”

Am acasă o mini-bibliotecă John Steinbeck și plănuiesc să intru în posesia tuturor romanelor apărute la noi ce poartă semnătura autorului american. Cred că asta spune totul despre pasiunea mea pentru Steinbeck. Clar este unul dintre scriitorii mei preferați! De ce? Pentru că în romanele lui găsești descrieri cu un farmec aparte, pentru că poveștile sunt pline de substanță și pentru că, poate, rezonez cel mai mult cu stilul său. 


 „Călătorii cu Charley” (în original Travels with Charley in Search of America) a apărut în 1962, fiind scris în perioada de maturitate artistică a autorului, astfel că întâlnim un stil așezat cu o scriitură onestă și purtând amprenta unei voci înțelepte.

Este un jurnal de călătorie? Da, este un jurnal de călătorie, dar unul special, în care nu întâlnim date, locații notate cu precizie geografică și expuneri seci. Nu! Toată călătoria prin America, desfășurată la volanul unei camionete - ce a fost botezată Rosinanta - și avându-l alături pe pudelul Charley este o experiență redată la cald, cu peripețiile de rigoare.

Încă de la început, Steinbeck ține să specifice că orice călătorie este o experiență personală, care poate fi narată diferit de fiecare om în parte. Și îi dau dreptate. Fiecare om percepe locul, evenimentul și întâmplările în funcție de filtrul personal.

În periplul său prin America, autorul a campat sub un măr, la o fermă de vaci din Massachusetts, apoi lângă un izvor de munte; în Maine, a văzut aurora boreală și tot aici a cunoscut povestea a nouă imigranți care au trecut granița pentru a recolta cartofi; a văzut Cascada Niagara, a vizitat și Chicago, iar, în Dakota de Nord, noaptea i s-a părut mai prietenoasă decât ziua, în Ținuturile Blestemate.

Montana este descrisă ca fiind pentru autor o „poveste de iubire”, un stat pe care îl adoră. În Seatle, unde revine după mulți ani, Steinbeck face o comparație cu furnicarul care nu mai păstrează nimic din orașul de odinioară: „Mă întreb de ce progresul seamănă atât de mult cu distrugerea”.

Una dintre secvențele cele mai frumoase din carte este descrierea unei păduri de sequoia, din Oregonul de Sud. Steinbeck vorbește despre sfințenia acestor arbori uriași, care impun respect și îndeamnă la contemplare.

Călătoria prin America lui Steinbeck continuă cu vizite în San Francisco, Monterey, New Mexico și Texas. Deliciul cărții îl fac, pe lângă descrierile atât de frumoase, și detaliile despre traiul în camionetă (spălatul hainelor într-o găleată de gunoi) sau despre obiceiurile de zi cu zi ale traiului singuratic (băutul cafelei, cititul ziarelor). 

Citind, îți dai seama că orice călătorie ar fi una lipsită de farmec dacă nu ai lua pulsul oamenilor, dacă nu le-ai afla micile secrete. Comunicarea este atât de importantă, iar un om singur, în mașina lui, are nevoie mai mult ca oricine să poarte un dialog, la o bere sau un pahar de whiskey.

„Călătorii cu Charley” este mai mult decât un jurnal de călătorie, este o carte despre oameni, despre viață, despre progres. Eu am citit cartea aceasta cu mare drag și pot spune că m-a apropiat mai mult de americani.

miercuri, 16 august 2017

André Gide - „Pivnițele Vaticanului”

Și l-am citit și pe André Gide (1869 - 1951), scriitorul francez care în 1947 a luat Premiul Nobel pentru Literatură!


La început, am  crezut că am în față o carte pur religioasă, dar, pe parcurs, m-am trezit într-un iureș de trăiri și de frământări lăuntrice, demne de un roman psihologic. Suflet, minte... ambele sunt întoarse pe mai multe părți. Cine suntem noi, oamenii? Ce ne diferențiază de animale? Cum putem fi răi dacă am fost programați să fim buni? sunt doar câteva dintre întrebările pe care ți le pui citind cartea acestui scriitor renumit pentru subtilitatea intuiției psihologice.

Povestea se desfășoară în secolul al XIX-lea, când apar zvonuri că Papa Leon al XIII-lea este răpit de o lojă francmasonică. O organizație mafiotă desfășoară, în numele Bisericii catolice, o amplă campanie de strângere de fonduri printre bogații Italiei, cu scopul de a-l elibera pe suveranul pontif. Hotărât să se implice efectiv în salvarea papei, francezul Amédée Fleurissoire pleacă într-o călătorie care-i va aduce sfârșitul, un sfârșit pe cât de neașteptat, pe atât de stupid. 

Autorul relevă în carte o paletă largă de caractere, foarte bine conturate: naivul și bănuitorul, răul sau bunul, credincios versus ateu, sărac și bogat etc. Gide îi pune pe toți față în față cu religia într-o tentativă de aflare a adevărului de veacuri: de ce cred oamenii în Dumnezeu, la ce îi ajută credința? Din punctul meu de vedere, Gide nu e împotriva credinței, el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci taxează fanatismul religios, care îngrădește libertatea spiritului.

Uneori, chiar în mijlocul abjecției, putem descoperi dintr-odată bizare şi delicate sentimente, aşa cum o floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi.

Cartea devine, spre final, apăsătoare, atunci când remarci cu câtă ușurință pot face oamenii rău, atât lor înșiși cât și celor din jur. „Pivnițele Vaticanului” (1914) nu e o carte ușoară, dar e o carte frumoasă și utilă, ce și-a câștigat „un binemeritat loc în istoria literaturii universale”, după cum o prezintă editorii de la Rao. 

miercuri, 9 august 2017

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!


 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru și să vibreze. 


 Cavalerii mesei oltenești sunt patru: coana mare, Costică, Rodica și Adelin. Olteni. Și cu asta am spus tot. Inimoși, sprințari, cu un simț al umorului mai mare decât Catedrala Neamului (ca s-o parafrazez pe Zăpă). Cele 23 de texte (schițe, povestiri) îi prezintă pe cei patru în ipostaze amuzante, inedite: la psiholog, cu porcii în gară, la un spectacol de 8 Martie,  la deschiderea unui ștrand modern, executat din fonduri europene, în vizită la fini, la votare, făcând chermeze în care, în loc să taie țapul, au tăiat capra... Dar nu numai situațiile storc râsete cu lacrimi, ci, mai ales, scriitura dezinvoltă, ironică și, pe alocuri mai pișcăcioasă decât zaibărul. 

La refrenul Ce seară minunată/ Mai spune-mi iubito o dată/ Mai spune-mi că ești frumoasă/ Și că-mi vei fi mireasă începu sala să scoată un vuiet de parcă coborâseră îngerii pe pământ. Erau transfigurate toate. De atâta emoție, se puseră toate pe închinat și o ținură așa f`o câteva minute bune, apoi rămaseră stană de piatră, cu ochii bulbucați și gura deschisă ca la împărtășanie. După ultima melodie, de intense trăiri, Leana lu' Miuță se făcu lac de sudoare, dădu ochii peste cap și se prăvăli peste coana mare. Coana mare, de sperietură, căzu între scaune.
- Nah, drăcie! Cum scoatem baba dintre rânduri?
Lăsai și rușine și tot și strigai după finu`, că Leana, o știi și dumneata, trece prin inelu` de la butoiul de murături la cât e de subțirică. (pag. 89)
Dacă în prima carte am remarcat îndeosebi nostalgia după originile oltenești ale autoarei, materializată în povestiri de o frumusețe și o candoare ieșite din comun, de data aceasta umorul este cuvântul de ordine. Un umor dulce, satiric, autoironic de care devii dependent încă de la primele cuvinte. 

Zăpă este cadoul lui Amza Pellea pentru noi. Este dovada vie că umorul pur oltenesc nu a dispărut. Nea Mărin și-a pus fustă și mărgele și s-a transformat în coana mare. Vechiul Sucă e noul Adelin, care face ca ambulanța spre disperarea vecinilor. Cred că Zăpă și-a descoperit prin cea de-a doua carte publicată o dublă menire: de a duce mai departe comedia românească de calitate  și de a contribui, așa cum poate mai bine, la perpetuarea tradițiilor și frumuseților rurale oltenești.

După ce am parcurs Cavalerii mesei oltenești, am aceeași senzație pe care am avut-o după „Secret”, și anume să pun cartea la îndemână, să n-o afund în bibliotecă, pentru că știu eu sigur că voi mai simți nevoia cât de curând s-o răsfoiesc.

marți, 8 august 2017

Lupul

   
#povestire, #madebyme
Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.


    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și mai tare s-a-ncăpățânat să se stingă pe dormeza cu arcuri pe care a tras ultimul suflu și tata și, ca să n-o prindă năpasta fără lumânare, de ceva timp ține o candelă aprinsă sub icoana cu Botezul Domnului de pe peretele de la răsărit.
    Mi-am parcat Fordul lângă stația de autobuz, pe partea stângă a drumului sătesc, și număr alte șase mașini: un Logan, două Opeluri, un Duster, o Toyota și un Volkswagen, acesta din urmă fiind înzăpezit de-a dreptul în nămeții de mai bine de o jumătate de metru, ceea ce înseamnă că se află aici de cel puțin o săptămână. Nu ai cum să ajungi la volan în Vânjoi, fiindcă drumeagul lui, ce se desprinde din șoseaua județeană, e îngust și nu e niciodată deszăpezit. Scot cele două pungi mari de Auchan, înțesate cu alimente pentru bătrână, încui mașina și-mi aprind o țigară, ca să-mi fac curaj să urc spre casă înainte să apună soarele. S-ar putea să mi se pară, deși mai degrabă aș zice că nu, așa că ridic mâna dreaptă la nivelul satului cocoțat la poalele munților, iar fumul Kentului meu lung se împrăștie-n aer odată cu cel din coșurile caselor; da, nu mi se pare; de la an la an, în tot mai puține case arde focul. Bunicul s-ar întoarce-n mormânt dacă ar vedea cât de pustiu a ajuns Vânjoiul. Satul lui era total diferit de ruinele astea înghețate. Dacă, acum, cel mai mare eveniment din sat e când se-ntorc fiii rătăcitori, ca mine, la casele lor, pe-atunci Vânjoiul era el însuși o ființă vie, un vânjos clocotind de agitație și respirând hrăpăreț aerul tare al munților.
    În vremurile acelea, iarna, satul era terorizat de lupi hămesiți, cu spinări înalte și oase proeminente, mereu în căutare de hrană, foamea lor nebună putându-li-se citi în ochii sticloși, prevestitori de moarte.  Bunicul meu obișnuia să țină pe prispă, agățată de streașina casei, o salbă (pe cât de sinistră, pe atât de scârboasă), din picioare de lup, pe care ori de câte ori le vedeam bălăngănindu-se în vânt ca niște ștreanguri mă luau toate transpirațiile. Copil fiind, visam strigoi care ies din salbă, sfidându-mă cu ochii lor roșii, însetați de sânge și-ncordându-se gata să-mi sară la beregată. Unii se transformau în șoareci, coborau treptele de lemn, făceau un ocol pe la pătulul oilor, după care intrau sub lacra cu mălai din șopron, clătinând-o în draci, și nu mai ieșeau de acolo. Alții, ca niște spirite neastâmpărate, tăiau liniștea nopții cu chiotele lor ascuțite și-și inserau contururile alburii prin pereți, pe sub uși, prin geamurile bocnă ale ferestrelor casei cu gând s-o-nstăpânească. Mă trezeam fără aer, cu inima zbătându-se-n mine ca un pește pe uscat. Când îmi duceam mâna la cap, părul mi-l aflam ud fleașcă. Țipetele mele o trezeau pe bunica Ila, care se dădea jos din patul ei și-al bunicului și venea la pătuțul meu cu zăbrele de lemn, așezat lângă soba cu plită, ca să-mi descânte: „Fugi îndat’, gând întinat, spirit necurat și fiara somnului de noapte! Pieri întru slava Celui preaînalt, Amin!”, repeta șoptit, dar grav și poruncitor, buna mea Ila, suflând înspre cele patru zări pân’ ce respirația mi se domolea. Atunci, ca un Ilie ce-aleargă după draci, biciuindu-i și trăsnindu-i, bunicul mă apostrofa:
-    Bă flăcău, ia-te cu dracii de gât, nu-i lăsa să te biruie! Păi ce bărbat ești tu, când te piși pe tine și când dă Zâna o bășină?
    Zâna era țigaia lui preferată, o mioară rotunjoară, stearpă, pe care n-o dăduse niciodată la cioban. Zâna se plimba după el ca un câine ascultător. Știai când e bucuros taica mare și când se-ncinge tărâța-n el numai după felul cum își mângâia țigaia: dacă-i cuprindea capul cu ambele mâini și o gâdila sub barbă, era rost de desfăcut vinul din beci și turnat fără nicio grijă în pahar. Ba mai mult, el singur se ducea și-aducea din beciul de sub scară un țoi cu rachiu, primit de la văduva lui Țâfnea, care-l oblojea cu câte un kil de fiecare dată când îi aducea mârțoaga să i-o potcovească. Dacă, în schimb, taica Mălaie mergea la pas cu oaia lui și-i punea degetele de la mână dreaptă în vârful capului, nu era cazul să-i stai în cale, pentru că atunci ori o surată de-a Zânei murise-n chinurile facerii, ori lupii îi scăpaseră printre pocnetele puștii, gonind ca apucații prin grădinile vecinilor, cărora le pica astfel norocu-n ciorbă, sub forma unor trofee ușoare.
    Câte și mai câte motive nu avea bunicul să se-ncrunte în vârf de munte! Și aproape toate aveau legătură (ca și plăcerile lui scurte și pline de rachiu) cu oile pe care le venera. Avea vreo cincizeci de drăguțe. Seara, după ce le-ncuia-n obor, făcea semnul crucii în aer, către est, el care n-ar fi rostit numele lui Dumnezeu decât în combinații spurcate! Apoi se ducea-n casă, scotea un lighean de fier de sub pat și o punea pe bunica să-i toarne apă caldă de pe plită, din cana lui cu „țâță”, ca să se spele pe mâini. Mai tot timpul mânca bulz, carne prăjită și o cană sănătoasă de lapte bătut. Când înfuleca, desfăcea, rânjind mândru, bulgărele de mămăligă și trăgea de ațele gălbui de brânză ce se-ntindeau ca elasticul.
    Moșul avea toate simțurile ascuțite, îngropând mitul cum că atunci când o percepție îți este betegită, celelalte complotează ca să-i țină locul. Mi s-a dovedit de atâtea ori că moș Mălaie avea o vedere de pisică, un auz de liliac și-un miros de vulpe flămândă. Cu simțurile activate permanent, bunul meu știa înaintea tuturor când sunt lupii la câteva sute de metri de sat.
-    Îmi spune luna  - îmi răspundea atunci când îl întrebam de unde a știut unde să aștepte lupii. Poc, Poc! Tuna pușca lui în întunericul cu miros de zăpadă însângerată.
-    Dar nici măcar nu e lună, bre! Îi reproșam alergând după el, prin nămeți, ca să recuperăm leșurile.
-    Tocmai!
    Când punea mâna pe cadavrul de lup, moșul îi verifica mai întâi dinții. După forma și uzura lor, îi aprecia vârsta: „Ăsta-i puiandru ca tine, Vasilică”, îmi spusese o dată, în lumina tremurândă a felinarului pe care îl îndreptasem către capul animalului. „Uite ce curaj a avut! Ia aminte să te-ntărești ca el, că altminteri ai s-ajungi ca iepurii ăia care aleargă de propria umbră!”. Și, fluierând încontinuu, tăia cu briceagul picioarele, de la genunchi (lucru pe care nu l-am înțeles niciodată, iar răspunsul lui: „ca să-i fac o salbă mă-tii mari” mi-a sunat a bășcălie, deci n-am pus-o la suflet), înșira la întâmplare ba câte un picior cu cinci gheare – din față, ba câte unul cu patru – groase și tocite, din spate. Aveam deja șapte ani și coșmarurile cu strigoii din salbă erau pe cale să-mi dea pace. Triumfător și țanțoș, am intrat atunci în casă cu laba însângerată de lup, pe care o țineam cu dreapta, deasupra capului. Buna mea, care sufla-n foc să dea spor mațelor ce-ațipiseră în căldare, s-a-ntors către mine și și-a dus mâna la gură ca să-și înfunde un chiot de spaimă și mirare.
-    Buno, ia, ca să faci piftie!, i-am spus cu voce tare, întinzându-i scârboșenia ca pe o pradă de război.
-    Femeie, ascultă bine, găina a băut sânge de lup și-a prins puteri! – rânjea bunul umflându-se-n pene. Ia uită-te la Vasilică al tău și spune drept dacă mai arată a mânz fătat de-o zi!
-    Numai prostii îi bagi în cap copilului! I-ai otrăvit mințile cu lupii tăi, boscorodea bătrâna.
    Avea dreptate bunicul, nu mai semănam a mânz de-o zi! Din copilul ce plângea odată cu lăsarea serii, deslușind prin pereții căptușiți cu pământ urletele din pădure, devenisem un băiat iute și aprig, ce pândea lupi, mergând pe urmele lor imprimate în linie dreaptă pe zăpadă. Uneori mă ghidam și după miros. „Pișatul de lup miroase ca ăla de câine, numai că e mai înțepător”, îmi spunea taica. În timp ce pășeam ca doi complici, unul lângă altul, eu ținând în mâini o bâtă din lemn de corn, cât mine de mare, iar el purtându-și arma pe spate, ca un soldat tânăr, mă povățuia ce să fac în cazul în care dau nas în nas cu un animal ce-și mijește colții: „Să nu dai în disperare, asta e șmecheria! Frica e bună și ea, da` numai cât să scoale vlaga-n tine! Dacă-ți iese-un lup în față, dă-i cu bâta peste bot sau peste coastele dinapoi! Vezi că lupii au obiceiul să apuce de picioare, să muște și să smulgă! Dă cu bâta tare, hotărât, și ferește-te!”. Bunicul știa cum mușcă lupii, pentru că, în copilărie, fusese la un pas să-și piardă piciorul stâng din pricina asta și ar fi dat el și colțu’ dacă nu l-ar fi scăpat un vraci adus special cu căruța de la cinci kilometri. De atunci, sătenii îl porecliseră Lupul, convinși fiind că mușcătura îi ascuțise simțurile și-i înveninase inima.
    Vânătoarea de plăcere, când goneam prin pădure cu Namila, ciobănescul nostru lățos, alături de bunicul, ce-și târșâia cizmele și slobozea câte un foc de armă în văzduh, speriind mugurarii, cintezele și pițigoii, nu se compara însă nici la degetul ăl mic cu vânătoarea de nevoie, când lupii coborau în sat, turbați de foame. Atunci sângele-mi ardea venele, de nerăbdare și încântare și mă gândeam că asta trebuie să simtă toți prădătorii când dau de mirosul prăzii prin apropiere! Mi-amintesc foarte clar că, în iarna aceea când am tras primul glonț aducător de moarte, lupii fuseseră mai nervoși ca oricând. Haitele se despărțiseră în câte cinci-șase grupuri mici și atacau aproape simultan gospodăriile. Copiii nu mai ieșeau din casă, iar țăranii căutau soluții extreme pentru a-și proteja animalele de furia dezlănțuită a sălbăticiunilor; la tot pasul vedeai garduri întărite cu sârmă ghimpată, adăposturi cu uși din fier, încuietori duble la cotețe sau sperietori de dimensiunea oamenilor, îmbrăcate în pantaloni negri, geci înfoiate și căciuli de miel, care străjuiau curțile de la înălțimea sfidătoare a vârfurilor de pari. Nevoia îi învățase însă și pe oameni, dar și pe lupi. Dacă pe primii îi făcuse să-și sporească măsurile de siguranță, celorlalți le deșteptase simțul șireteniei, astfel că din ce în ce mai puțini lupi sfârșeau cu țestele zdrobite de țăpoaie sau cu trunchiurile lor supte ciuruite de gloanțe. Bunicul făcuse consiliu cu câțiva oameni din sat și se hotărâră să păzească în gărzi de câte patru inși intrările dinspre munte, în fiecare noapte. Cu toate planurile și calculele lor, într-o noapte tot fuseseră trecute în catastiful pagubelor trei mioare din gospodăria bătrânului Nel Cătrâncea. În seara când a stat de pază bunul meu, se întâmplase însă o grozăvie despre care el avea să afle abia a doua zi. Murise Zâna. Bătrânul văzuse că oaia șchiopătase în ultimele două zile, dar pusese totul pe seama epuizării și a vârstei ei. Noaptea, însă, buna l-a chemat pe veterinarul Udrea că țigaia mugea și nu se mai ridica de jos. Veterinarul s-a uitat bine la oaie și, încruntându-se, a cerut numaidecât izolarea de restul mioarelor:
-    Are răsfug alb! O să moară în câteva ore!
-    Răsfug? Vai de mine și de mine! Am mai pățit așa cu mulți ani în urmă, când am pierdut peste douăzeci de oi! Păzește-ne, Doamne!
-    Ar fi bine s-o împuște nea Mălaie cât mai repede și apoi s-o ardeți!
    Am înlemnit în șoșonii mei îmblăniți. S-o omoare bunu’ pe Zâna lui? Cum, când ea e aerul lui, mângâierea lui și, fără tăgadă, o iubește mai mult ca pe mine?
-    Vasilică, du-te de-l cheamă pe bunu’! Hai, degrab! Ia bâta și te du!
    Și dus am fost. Am alergat pe uliță de frica morții. Nu mai vedeam luminile caselor, nu mai auzeam strigătele copiilor în tinde, nici lătratul gros al câinilor. Tot ce simțeam era mirosul amestecat de fân și oi, pe care zăpada nu reușea niciodată să-l înăbușe în satul nostru. Dinspre munții de la Răsărit își făcea loc o lumină roșiatică, pe care o asemănam cu ochii strigoilor din visele copilăriei. Răsărea luna în ultimul pătrar. Și-atunci, gonind și asudând pe sub cojocul greu, îmi aminteam ce-mi povestise, odată, bunicul, când l-am întrebat dacă lupii urlă doar la lună, așa cum știam din povești. „Nicidecum! Lupii urlă și ziua, dacă vrei să știi! Lupii urlă când le mor frații, puii, când le e foame, când sunt în călduri sau când își cheamă haita. Eu am auzit mai degrabă de oameni care au urlat la lună; se spune că asta curăță mințile de demoni și le limpezește!”.
    M-am oprit. M-am aplecat să-mi liniștesc bojocii pe care-i împănasem cu gerul aspru al nopții. Nu știam cum urlă lupii, însă, din toată ființa mea clocotitoare ca un vulcan ce stă să erupă, am adunat un vârtej de spaimă și de disperare și l-am slobozit către luna din capul munților.
-    Auuuu!  Am urlat din toți rărunchii.
    Bunicul avusese dreptate, ca întotdeauna. Urletul mă eliberase (oare de ce anume mă eliberase? N-aș putea să spun clar nici acum) și-mi dezghețase mintea. Știam ce trebuia să fac. Pușca de rezervă era agățată sus, pe perete, în atelierul unde taica-și ținea uneltele de fierărie.

miercuri, 5 iulie 2017

Marta Petreu - „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”

Îmi aleg cărțile pe care le citesc cu foarte mare atenție. Poate acesta este motivul pentru care rareori sunt dezamăgită de vreo lectură. Scormonesc internetul în căutare de recenzii, cântăresc opiniile cititorilor, într-un cuvânt, mă documentez.

Ei bine, nu mai știu cum am aflat de cartea asta, dar când i-am citit sinopsisul de pe elefant.ro, m-am îndrăgostit de ea. Am fost mai rău decât puberii leșinați în fața calculatorului atunci când văd vreo gagică în bikini :) Nu mai aveam răbdare! Și a fost a mea până la urmă.


Cum mă așteptam, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”  - Premiul „Cartea anului 2011”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundației Anonimul - a urcat rapid în topul preferințelor mele și spun cu mâna pe inimă că este, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți din literatura română.

Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsa biblică și reprezintă locul în care se vor înfrunta armatele Binelui și Răului, ale lui Dumnezeu și ale lui Antihrist, un loc al pustiirii și al violențelor paroxistice. Pentru Tabita, naratoarea, câmpia Armaghedonului pare a fi chiar în satul ei natal, Cutca, din Câmpia Transilvaniei, acolo unde, teoretic, ar trebui să-și găsească pacea.

Romanul are ceva din celebrul „Un veac de singurătate”, al lui Marquez, de fapt scriitoarea chiar amintește de Macondo, satul întemeiat de Jose Arcadio Buendia, comparându-l cu deprimanta  Câmpie a Transilvaniei. Așa cum neamul Buendia a fost predispus la singurătate, din pricina unui blestem, familia Vălean este măcinată de lupte intestine și de morți scăldate în sânge, din aceeași pricină. 

Maria Sucutărdean, personajul central al cărții,  se căsătorește cu Agustin Vălean, după ce este dezamăgită de cel pe care-l iubea (Niculae Chirica). Ajunsă într-un cămin în care nu-și găsește locul, lângă un bărbat veșnic posomorât, căruia-i naște trei copii (Ana, Tinu și Tabita), Maria realizează că marile ei speranțe sunt sugrumate cu lanțul dezamăgirilor, astfel că ființa fermecătoare și pusă pe șotii devine o femeie acră și înverșunată. Deziluziile și absența iubirii o duc pe Maria în situația de a-și blestema copiii și bărbatul cu o ură sfâșietoare.

Important este însă că, în acest iureș de patimi, orgolii și răutăți, cei trei frați rămân neclintiți în hotărârea lor de a se iubi și a fi uniți, la fel ca o armată ce nu abdică de la nobila ei misiune. 

Armaghedonul se poartă, așadar, între Maria și Agustin, între Maria și copiii ei, între Maria și restul lumii. Dar, chiar dacă înverșunarea ei de a face rău ar putea-o izola de  cei apropiați, aceștia reușesc cumva s-o tempereze sau, în majoritatea cazurilor, s-o tolereze, cu puterea înțeleaptă a fiilor buni, fără s-o judece, fără să-i întoarcă resentimentele.

Altminteri, romanul mustește de viață rurală în toată splendoarea ei, e plin de personaje  autentice, care mai de care mai interesante, sau de pățanii tragi-comice ce-ți țin cartea lipită de degete.

Romanul Martei Petreu m-a cutremurat printr-un amestec de candoare și grotesc care te învăluie și nu te mai lasă să respiri. Tonul lucid și plin de iubire al naratoarei (care este fata Mariei), amintirile din copilărie, îndulcite de patina timpului, locurile descrise cu atâta râvnă fac din acest roman unul atât de frumos, încât eu aș reveni oricând la el cu cea mai mare plăcere.

Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic, născută în 14 martie 1955, în comuna Jucu de Jos, județul Cluj. Este profesoară de istoria filosofiei românești, scrie poezie, proză și eseuri și este și editoare. „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” este primul roman al autoarei, apărut în 2011. Mi-aș dori ca această carte să fugă în lume, în toată lumea, să arate cât de frumos scriu românii!

Povești din tastatură

Lupul

    #povestire, #madebyme Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tab...

Postări populare