duminică, 25 septembrie 2016

F. M. Dostoievski - "Crimă și pedeapsă"

Am văzut de curând un articol pe bookaholic, care mi s-a părut foarte interesant: Cele mai citite cărți pe care nu le-a citit de fapt nimeni, în care erau trecute în revistă câteva dintre cele mai importante titluri din literatura universală pe care mulți se laudă că le-au citit, dar, de fapt, nu au făcut-o niciodată. Și am dat peste fraza asta: "Dacă mă întrebați pe mine, marele clasic Dostoievski are o problemă mare: scrie cărți grele, dar pe care nimeni nu se poate abține să nu le citească". Iată provocarea! Da, recunosc, nu mai citisem nimic sub semnătura "marelui rus", rușine să-mi fie! Nu știu ce am așteptat până acum, dar, mai mult ca sigur, m-a dat înapoi voluminozitatea operelor. 


 Așa că am citit "Crimă și pedeapsă", iar acum mă simt atât de ciudat! Eu, o vietate atât de neînsemnată să comentez așa un autor. Da, Dostoievski (1821-1881) te intimidează, te face să-ți vezi lungul nasului, în privința scrisului. Dar dacă tot facem aici un jurnal de lectură, hai să trec peste aceste fasoane și să încep să-mi spun impresiile. Ca o primă remarcă, Dostoievski se axează în cea mai mare parte pe trăirile personajelor. Iar personajele sale nu sunt dintre cele mai zen din literatură... trăiesc drame, sunt, ca să mă exprim eufemistic, cu ceva probleme la mansardă, sunt capabile de lucruri monstruoase. Așa se întâmplă și cu personajul principal, Rodion Romanîci Raskolnikov, un tânăr care ucide o cămătăreasă și pe sora acesteia, după care se perpelește, tot romanul, în mocirla unei vieți la limita nebuniei. La un moment dat, nu mai înțelegi: regretă fapta sau nu, vrea să se predea sau nu, e ateu sau credincios, e un criminal cu sânge rece sau un nebun. Eu l-am înțeles foarte târziu pe Rodion, atunci când am realizat că el și-a căutat mereu motive pentru a fi îndreptățit să comită o crimă. Romanul prezintă lupta crâncenă pe care o duce Raskolnikov pentru mântuire, mântuire care vine, într-un târziu, prin caznă, acceptare și dragoste.

Dacă până acum am descris partea grea și apăsătoare din roman, să știți că nu toate cele 600 și ceva de pagini sunt în direcția unei psihologii a crimei, are autorul grijă să ne lase și câte un moment de respiro (respiro de la nebunie, nu de la drame și tragedii). Nu veți găsi niciun "sirop" în această carte, chiar și dragostea se rezumă, în mare parte, la datorii și obligații. Dostoievski este neîngăduitor până la extrem cu personajele sale. Toate personajele suferă de boli grave, au un trecut care le ajunge din urmă și le sufocă, se zbat în sărăcie sau vicii și sunt lipsite de aspirații. 

Ceea ce-l salvează de la sinucidere și-l menține pe linia de plutire pe Raskolnikov este dorința de a trăi, pe care nu o conștientizează, dar care se manifestă pregnant. De unde vine oare această dorință? Nu este ea oare triumful unui sine care se vrea spălat și reînnoit? Asta a fost întrebarea mea pe durata romanului, la care am găsit răspunsul multdorit în ultimele fraze. 

"Crimă și pedeapsă" a apărut în 1866, într-o revistă. Eu nu o să mai citesc prea curând un roman de-al lui Dostoievski, asta e clar. Nu pentru că nu mi-a plăcut (nu are cum să nu-ți placă Dostoievski), ci doar pentru că simt nevoia să mă "tratez" o perioadă cu lecturi mai ușoare. Să vedem ce-mi mai iese în cale!

miercuri, 21 septembrie 2016

Parte dintr-un proiect

Muncesc cu spor! O să particip la un concurs de proză scurtă și mi-am pus rotițele la treabă. Vă las un fragment!



Mă așez pe canapea, îmi pun ceașca de cafea pe măsuța de sticlă. Ptiu! Cum am putut să uit? Romul! Mă ridic, iau sticla din dulapul cu băuturi. Captain Morgan Original, de 0,7 litri. Alaltăieri l-am cumpărat și am băut doar jumătate. Al dracu de scump, aproape 60 de lei, dar al dracu de bun. Îmi iau un pahar mic, îl umplu și-l așez pe măsuță, lângă cafea. Da, cred că am omis să vă spun. Romul e pasiunea mea. Știți secțiunea aia de Pasiuni sau Hobby-uri dintr-un Curriculum Vitae? Eu, dacă aș fi tânăr și mi-aș căuta un loc de muncă, aș completa-o cu „Rom”. Da, aș fi sincer. Nu știți că nu e bine să minți într-un CV? Eu nici pe Rodica nu am mințit-o. I-am spus de la început, încă de când o sărutam cu foc în parcul de lângă liceul Bălcescu, că are buzele mai bune decât romul. Ea a luat în râs: „Ce comparație găsiși și tu! Nu puteai spune că am buzele mai dulci decât dulceața de trandafiri?” „La dracu cu dulceața de trandafiri! Aia mă leșină. Romul are cel mai rafinat gust din lume, fato!”, i-am spus.

va urma

vineri, 16 septembrie 2016

François Mauriac - "Thérèse Desqueyroux"


Am reușit să descopăr un scriitor francez de înaltă clasă, căruia, în 1952 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură. François Mauriac, născut în 1885 și decedat la 1 septembrie 1970, a fost romancier, poet, dramaturg și gazetar, autor a peste 20 de romane și nuvele. În 1927, apărea "Thérèse Desqueyroux", o bijuterie pe cât de mică în dimensiuni (puțin peste 130 de pagini), pe atât de mare ca operă, ce are la bază o știre din ziar despre o femeie care a încercat să-şi otrăvească soţul cu tratamentul Fowler – o soluţie de arsenic.


Thérèse Desqueyroux provine dintr-o familie care ține la principii și la ierarhia socială. Orfană de mamă, cu un tată care desconsideră femeile și e în stare de orice ca să câștige alegerile pentru Senat, măritată din interes cu un soț pe care nu-l iubește, Thérèse acumulează nemulțumiri și frustrări, iar la un moment dat răbufnește. Îl otrăvește pe soțul Bernard, dar acesta, încurajat de tatăl ei, căruia nu-i sunt străine mușamalizările, reușește s-o scape din ghearele justiției. Ajunsă acasă și dând nas în nas cu cel pe care încercase să-l ucidă, femeia se confruntă din nou cu temerile, nemulțumirile și reproșurile la adresa lui. Fumând țigară după țigară și izolându-se, Thérèse se transformă într-o umbră a ceea ce fusese odinioară - o doamnă nu neapărat frumoasă, dar plină de farmec.

Monologul Thérèsei se împletește cu povestirea la persoana a treia pentru a crea o mărturie impresionantă și emoționantă asupra motivelor pentru care femeia a eșuat în plan sentimental.  Îmi place structura cărții, îmi place personajul principal, atât de real, plin de frământări interioare, îmi place stilul lui Mauriac, dar mi-aș fi dorit ca el să insiste și să dezvolte nuvela într-un roman axat foarte mult pe încercările disperate ale Theresei de a ieși la liman. În concluzie, o carte bună care cu siguranță te va face să citești și celelalte opere celebre ale lui Francois Mauriac, precum: "Sărutul dat leprosului" (1922; romanul care i-a adus notorietatea), "Génitrix" (1923), "Pustiul dragostei" (1925), "Destine" (1928), "Cuibul de vipere" (1932), "Căile mării" (1939), "La Pharisienne" (1941), "Galigaï" (1952), "Un adolescent de altădată" (1969).

miercuri, 14 septembrie 2016

Octavian Paler - "Viața pe un peron"




Ce ai face dacă viața ta ți-ar da o "temă": s-o trăiești pe un peron al unei gări părăsite? Te-ai transforma într-un sfânt sau într-un șobolan? Ai fi o cobră sau un îmblânzitor? O victimă sau un călău? Cum ai suporta vijeliile, mlaștina împuțită din apropiere, ceasul care nu mai arată ora, telefonul care nu mai are fir? Praful? Liniștea? Dar mai ales ce ai face cu gândurile tale?

După ce am terminat de citit această carte, am reflectat. Mult! Pentru că acesta este unul dintre meritele cele mai mari ale literaturii lui Paler: că te face să te privești pe dinăuntru, să te lupți cu demonii tăi, să te gândești cine ești! 

"Viața pe un peron", apărută în 1981, ne vorbește atât de franc despre... noi. Personajul principal nu este Profesorul, nici Eleonora, cei doi care-și țin de urât în așteptarea unui tren care nu mai vine. Suntem noi, cititorii, care ne descoperim pe parcursul cărții așa cum suntem de fapt: goi de secrete, plini de angoase și de așteptări. 

După cum deja știți (pentru că netul dă pe dinafară de citate din Paler), "Viața pe un peron", romanul de debut al autorului, este plin de cugetări filosofice. Din acest motiv cred că vă este cunoscut și decalogul de la începutul cărții, dar vi-l las totuși aici, pentru că merită să-l revedeți a mia oară:
DECALOGUL lui Paler:
Prima poruncă: Să aștepți oricât;
A doua poruncă: Să aștepți orice;
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent;
A patra poruncă: Să nu numeri zilele;
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața;
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim;
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur;
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic;
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist;
 A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

În rest, "Viața pe un peron" face parte din categoria acelor cărți pe care le citești, nu le povestești, pentru că ți se lipesc de suflet și rămân acolo mult și bine!

Octavian Paler (1926-2007) a fost scriitor, jurnalist, om politic.

Citate:

"Adevărata tărie este de a dansa și de a cânta înainte de a ne prăbuși";

"Nu te purifici de frică decât lăsând-o să-ți pârlească mâinile";

"Dacă singurul merit al unui om este acela de a fi supraviețuit, el nu mai are dreptul să se creadă inocent";

"Tortură, masacre, ruguri! Iată istoria! Un trecut de noapte și sânge! Trebuie să căutăm lumina în viitor";

"Înfrângerea nu înseamnă automat că dreptatea e de partea învingătorilor".

luni, 12 septembrie 2016

10 ponturi pentru acomodarea la grădiniță


 E greu cu un copil la grădiniță..., dar cu doi? Cum e de așteptat, totul e la dublu, de la hăinuțe călcate și pregătite la veșnicele emoții ale părinților. În cazul nostru, a fost bine că am mai trecut o dată prin experiența acomodării la grădi, așa că anul acesta, când avem fetița în grupa mică, știm cam ce ne așteaptă și cum trebuie să abordăm totul. Așa că m-am gândit să împărtășesc și cu voi din experiența mea, poate vă este spre ajutor:

 1. PREGĂTIȚI HĂINUȚELE ÎMPREUNĂ! Știm cu toții câtă nebunie se creează la prima oră a zilei, când toți ai casei se trezesc și trebuie să plece care încotro. Așa că încercați să vă organizați timpul cât mai bine, făcând unele lucruri de cu seară, iar în această categorie ar fi bine să intre pregătitul hainelor: alegere, călcat, pregătit ghiozdănelul (cu un schimb de haine, pijamale). În plus, ați putea să implicați și copilul în alegerea hăinuțelor: "Mami, ce bluză ai vrea să porți mâine la grădi? Ia să vedem cum ar veni cu pantalonii ăștia?".

2. FIȚI STĂPÂNI PE SITUAȚIE! Emoțiile/ lacrimile/ agitația voastră nu aduc nimic bun în primele zile de școală/grădiniță. Fiți liniștiți, calculați și păstrați tot timpul un zâmbet pe chip! Copiii se simt confortabil când văd un smiley face, mai ales la voi!

3. SPUNEȚI-LE CE-I AȘTEAPTĂ! Treaba asta ar trebui să se facă gradual, cu o lună înainte. Spuneți-i copilului (mai ales aceluia care intră pentru prima dată în colectivitate) ce va întâlni la grădiniță: o doamnă educatoare care-l va învăța lucruri folositoare; mulți colegi, fete și băieți, cu care să se joace; multe jucării, multe activități, toate interesante și captivante; masa la comun; igiena și nevoi fiziologice la comun etc.  

4. NU MINȚIȚI COPILUL! Nu-i spuneți că lipsiți câteva minute și apoi vă întoarceți, doar pentru că el a început să plângă! Anunțați-l când îl veți lua de la grădiniță: "Mami, vin să te iau după ce mănânci ciorbița de prânz" sau "Mami, voi veni să te iau acasă după ce faci nani împreună cu colegii tăi!".

5. PREGĂTIȚI-VĂ SUFLETEȘTE SĂ FACEȚI FAȚĂ PLÂNSULUI! Da, plânsul și teama lor sunt o problemă în zilele de acomodare. Dar cel mai bine este să vă puneți în pielea copilului, să încercați să-i înțelegeți temerile ca să i le puteți înlătura. Îi e teamă de separare? Asigurați-l tot timpul că nu va rămâne acolo, că-l veți lua acasă și atunci puteți face ceva frumos împreună: să mergeți în parc, la un loc de joacă etc. Îi e frică de atâtea fețe străine? Spuneți-i că-și va face noi prieteni, că se vor juca împreună, vor colora, vor face puzzle și lego etc. Dar, oricât de mult v-ați strădui să faceți totul bine, trebuie să conștientizați că se lasă (de obicei) cu multe lacrimi în zilele de acomodare!

6. OBIȘNUIȚI-I TREPTAT CU NOUL PROGRAM! Aici mă adresez în special acelora dintre voi care au copiii la program prelungit. Mi s-a demonstrat că nu este potrivit să-i lăsați de prima dată până la ora 16. Și o să vă spun și de ce: trecerea la noul program este prea bruscă, plus că atâtea ore vor fi un calvar pentru micuți. Încercați, timp de câteva zile, să-i lăsați până la prânz la grădiniță! De abia se vor dezmetici și ei (oricum trezitul dimineața este o corvoadă mare pentru ei, așa că încă o schimbare majoră - dormitul la comun - va fi prea mult)!

7. COMUNICAȚI CU EDUCATORUL! Este indicat ca în prima zi de grădiniță să stabiliți o conexiune cu educatoarea și să faceți schimb de numere de telefon! Dacă sunteți cu inima îndoită, o puteți suna (la o oră recomandată de cadrul didactic) pentru a o întreba cum se simte micuțul. De asemenea, la finalul programului, încercați să aflați cât mai multe lucruri: dacă a mâncat copilul, dacă a socializat, cum suportă noua rutină.

8. ÎNTREBAȚI-I CUM A FOST LA GRĂDINIȚĂ! În cele mai multe cazuri, vi se va răspunde evaziv: frumos, bine, etc. Așa că puneți-le întrebări la punct: ce ai mâncat astăzi? cu ce te-ai jucat cel mai mult? cu cine ți-a plăcut să te joci? cum ți se par colegii tăi? 

9. NU PRELUNGIȚI PREA MULT ACOMODAREA! Lucrul acesta vi-l spun după discuțiile cu doamnele educatoare: cu cât copiii "se rup" mai repede de părinți, cu atât acomodarea se va face mai ușor pentru ei. Nu cădeți în capcana acomodării prelungite, oricât de traumatizant vi s-ar părea să-l știți în grija altora, departe de voi și de siguranța pe care i-o oferiți! Nu e bine pentru nimeni să stați lipiți de geamuri și uși, să tresăriți la fiecare scâncet, să renunțați după o oră și să luați copilul acasă, din diverse motive!

10. AVEȚI ÎNCREDERE ÎN PERSONALUL GRĂDINIȚEI! Se presupune că ați ales grădinița respectivă din anumite motive, unul dintre acestea fiind mai mult ca sigur condițiile oferite și personalul cu recomandări bune. Așa că nu are rost să căutați nod în papură la orice lucru. Învățați să aveți încredere în educatoare și îngrijitoare, știu că e greu după ce ați văzut atâtea cazuri nefericite la televizor! Dar, da, să știți, nu există pădure fără uscături, clar! Însă, dacă ne concentrăm de la început numai pe premisa asta, nu duce la nimic bun! Oferiți-le credit cadrelor didactice, ele sunt acolo cu un scop pe care îl cunosc și și-l asumă!

Acomodare ușoară și un an școlar cât mai fericit pentru voi și copii!

miercuri, 7 septembrie 2016

Madeline Miller - "Cântul lui Ahile"

Întâi și întâi, trebuie să vă spun despre Madeline Miller! Este o scriitoare americană, născută în 1978. Fraților, femeia asta e un geniu! La 34 de ani, adică în 2012, lua Orange Prize for Fiction pentru "Cântul lui Ahile", pe care îl lansase în 2011, după 10 ani de muncă asiduă. Adică, a plămădit primele fraze ale acestei opere colosale când avea doar 23 de ani... Oare eu ce făceam la vârsta aia? Cred că mă jucam în țărână (încă mă mai joc, nu-i problemă!).


"Cântul lui Ahile" te cucerește irevocabil, oricât de necruțător, de cusurgiu sau de înțesat cu prejudecăți ai fi. Romanul prezintă războiul din Troia dintr-o perspectivă nouă: aceea a lui Patroclu, fiul dezmoștenit al regelui Menoitios. Exilat la curtea lui Peleu, Patroclu se îndrăgostește de fiul acestuia și al zeiței Thetis, puternicul și agerul Ahile. Până acum, poate, ați căscat deja ochii: cum? O iubire între doi bărbați? Da, despre asta este vorba, însă tânăra scriitoare reușește să conducă povestea în așa fel încât să nu te oripilezi, să nu-ți verși mațele sau mai știu eu ce. Accentul se pune, deci, pe puterea sentimentelor, nu pe felul cum acestea se manifestă.

Citiți și:
BEN HUR, cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Vă spun sincer, pe mine m-a convins Madeline Miller de talentul ei. Să scrie așa la vârsta aia! Ai paria că felul cum povestește, cum descrie sau cum vede viața aparține unui om ajuns deja la maturitate. Scriitoarea recunoaște că este fascinată de când se știe de poveștile din umbra vechilor greci, iar lucrul acesta se reflectă în pasiunea și măiestria cu care a descris copilăria lui Patroclu și Ahile, "călirea" lor ca bărbați pe muntele Pelion, alături de centaurul Chiron, dar și războiul propriu-zis, de la poalele cetății Troia.

 
Pe lângă claritatea în exprimare, Madeline Miller mai impresionează și prin jocuri de cuvinte, ironii sau dialoguri scurte, dar de efect. Trebuie să spun că, pentru mine, cele mai șocante (da, am rămas impasibilă la țeste strivite, piepturi străpunse de sulițe și alte asemenea) au fost scenele în care își făcea apariția zeița Thetis. De fapt, nu "șocante" ar fi termenul potrivit, dar, ca să mă fac mai bine înțeleasă, îți provoacă fiori pe șira spinării.

Merită să citiți această carte măcar pentru a vedea o varianta modernă a  Iliadei homerice. A, și dacă veți face asta, categoric vă recomand să revedeți filmul "Troy", cu Brad Pitt în rolul lui Ahile!

duminică, 4 septembrie 2016

Iubirea ca un pumn de zahăr

Am stat mult în dubii dacă să scriu sau nu acest articol! Dar, trebuie să recunosc, furia și-a spus cuvântul și pentru că a fost nevoie să o refulez undeva, am ales să o fac aici, în speranța că vor lua aminte cât mai multe rude iubitoare ce-i îndoapă pe micuții aflați în grija lor cu prostii, în cantități industriale.

Să începem cu începutul! De când i-am născut pe cei doi prunci ai mei, am încercat cât mai mult să-i feresc de prostiile din comerț, cu E-urile și zahărul din dotare. Uneori am reușit mai bine, alteori mai puțin bine, că deh, așa e-n ziua de azi, când nu mai găsești mâncare bio nici la raioanele verzi din supermarketuri, dar nici în grădina bunicii! Așa că, recunosc, uneori ne-au mai scăpat și nouă în farfuriile copiilor: un pui (probabil înțesat cu hormoni),  un cartof din Polonia sau un măr din Austria (sau invers, whatever), un pește de acvacultură, un lapte cu multe luni de valabilitate... chestii deja familiare pe piața alimentelor de la noi. 

Cu dulciurile, însă, ne-am străduit cel mai mult să ținem treaba sub control și ne-a reușit până pe la vreo doi ani și ceva. Dar apoi, a început nebunia, odată ce copiii mei au descoperit ouăle Kinder (primite cadou) și ciocolatele Milka. Nu știu dacă ați văzut vreodată un om aflat în sevraj (nici eu, pe viu, doar în filme), dar l-aș asemăna foarte mult cu criza unui copil care nu primește dulciurile dorite. 

Treaba însă se complică atunci când scapi copilul din mână, când îl lași la prieteni sau la rude, pentru câteva ore. Aș vrea să se înțeleagă faptul că nu am nimic personal cu: mătușile, unchii, bunicii, străbunicii, îi consider vitali în dezvoltarea unui copil, dar atunci când lucrurile capătă proporții urâte, trebuie să intervenim. Și intervenim! Dar când constatăm că intervenim degeaba? Mai intervenim încă o dată, explicând de ce nu e bine ca atunci când copiii rămân cu ei să nu mai desfacă tablete de ciocolată, pe care să le lase la discreție, bomboane de toate felurile, prăjituri și înghețată îmbâcsite de zahăr. Dar, stupoare! Vorbele se izbesc din nou de un zid, un zid de indiferență și autosuficiență. Un zid care te respinge și care te face să te simți tu vinovat că ți-ai expus părerea, că ți-ai manifestat îngrijorarea. Un zid care îmbracă niște ironii de duzină într-o minciună care sfidează mai mult decât gestul în sine: "Dar ce rău îi face? E o ciocolată mică" (a nu știu câta pe ziua respectivă).

Iubirea față de un copil nu se manifestă prin tone de zahăr! Din contră, ar trebui să aflați, dragi amatori de împărțit dulciuri, că le faceți micuților mai mult rău decât bine, îi expuneți gratuit bolilor grave, infecțiilor și complicațiilor de mai târziu! Și unde veți fi atunci? Voi și iubirea voastră cât un pumn de zahăr?

Mi-a venit inspirația pentru această postare citind blogul lui Crengu! Aveți, la ea, și un filmuleț despre cât de periculos e zahărul!

vineri, 2 septembrie 2016

Hermann Hesse - Cele mai frumoase povestiri

Am terminat de citit primul volum al "Celor mai frumoase povestiri", de Hermann Hesse, ediția apărută cu ceva timp în urmă alături de Jurnalul Național (al doilea volum nu-l am, din păcate) cu gândul că dacă aș avea posibilitatea să mă teleportez în spațiu și timp pentru a întâlni un scriitor, cu siguranță l-aș alege pe Hesse. Ce l-aș întreba? Nimic. Doar l-aș asculta. Și l-aș privi aplecat la birou cum scrie, cum își lasă gândurile să-i curgă pe foaie. Și ce gânduri! Și ce scriitură!
În aceste "Povestiri", scrise între 1903-1910, pe când avea, așadar, în jur de 30 de ani, întâlnim un stil optimist, tineresc, dar elaborat, al lui Hesse, care dovedește capacitatea sa uimitoare de perseverență și reinventare, un stil care se va maturiza atât de frumos și de nobil peste ani. Aici, mă refer în special la "Lupul de stepă" (1946), o poveste apăsătoare despre un bărbat care ajunge în pragul unei crize existențiale, redate sub forma unui "teatru magic", care-l face pe Harry Haller (personajul principal are aceleași inițiale ca autorul) să-și dorească moartea.

În cele 11 povestiri de față, Hesse ne vorbește atât de dulce, de suav, de pasional și de inocent, cu zvâcul specific vârstei, aș spune, despre: dragostea pasională, dragostea neîmpărtășită, dragostea infidelă, despre  viață și moarte, despre oameni, despre animale, despre sate și orașe. Opera lui Hesse nu are hotare. Citindu-l, îți vine să te mai uiți o dată pe copertă, să-ți amintești pe cine citești, pentru că descrierile lui, personajele, trăirile acestora, par rupte din trecutul și prezentul nostru, al tuturor. Da, Hesse parcă vorbește despre noi, despre vecinii noștri sau rudele noastre. El nu-și cunoaște doar personajele, ci și cititorii. Este un vizionar.  

Cele 11 povestiri sunt următoarele: "Lupul", "Din copilărie", "Elevul de la școala secundară", "Luna lui cuptor", "Prima aventură", "Convertirea lui Casanova", "Ucenicia lui Hans Dierlamm", "Taedium vitae", "Logodna", "Orașul", "Sfârșitul doctorului Knolge". După cum am scris deja, în ele găsim un stil diferit chiar de cel pe care îl întâlnim în alte "Povestiri" ce-i poartă semnătura, despre condiția artistului.

miercuri, 31 august 2016

Carlos Maria Dominguez - "Casa de hârtie"

Citindu-l pe argentinianul Carlos Maria Dominguez am ajuns la concluzia că mi-am schimbat foarte mult gusturile în materie de literatură, în ultimii ani. Cred că această carte nu m-ar fi impresionat cu nimic în "tinerețe", dar acum îmi spune multe, mă întărâtă să iubesc și mai mult cărțile și să le acord o și mai mare importanță. 


"Casa de hârtie" (apărută în 2002) este o nuvelă cu și despre cărți, despre cum pot influența aceste suflete prinse între hârtii destinul acelora care le citesc. 
Cărțile schimbă destinul oamenilor. Unii au citit "Tigrul din Malaezia" și au ajuns profesori de literatură la universități îndepărtate. "Siddhartha" a îndreptat spre hinduism zeci de mii de tineri, iar Hemingway a făcut din ei sportivi, Dumas a dat peste cap viața a mii de femei, iar pe multe dintre ele le-au salvat cărțile de bucătărie (pag. 27).
Pe scurt, un cititor vorace (Carlos Brauer) se înconjoară de 20 de mii de volume, achiziționate de-a lungul vieții, și, după ce se simte sufocat în casă de ele, ajunge să-și construiască o locuință pe malul mării în ai cărei pereți le zidește. Povestea aceasta stranie și pasionată este descoperită pas cu pas de un profesor de la Universitatea Cambridge, a cărui colegă, Bluma Lennon, moare într-un accident de mașină, în timp ce citea poemele lui Emily Dickinson. Peste câteva zile, pe adresa Blumei, vine o carte expediată chiar de Carlos, "Hotarul din umbră", de Joseph Conrad, o carte pe care sunt urme de ciment. De ce oare? Aflați din cartea cu 130 de pagini.

Citește și: 
Salman Rushdie - "Shalimar clovnul" 

Pe lângă misterul și curiozitatea care însoțesc constant această carte, ceea ce o îmbracă foarte frumos într-o aură de poveste este chiar pasiunea de a citi. Nuvela este împânzită de titluri de cărți (ca niște recomandări de lectură) și de scriitori notorii, de bibliofili cu ale lor tabieturi ciudate, toate fiind asamblate într-o scriitură clară și lejeră, cu o argumentație solidă (ce trădează jurnalistul din Dominguez).

Scriitorul, criticul literar și jurnalistul Carlos Maria Dominguez s-a născut la 23 aprilie 1955, în Buenos Aires, iar din 1989 este stabilit în Uruguay. A scris în jur de 20 de cărți: romane, proză scurtă, biografii, jurnale de călătorie.

luni, 29 august 2016

BEN HUR: Cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Înainte de Paștele din acest an, am descoperit o carte care m-a impresionat foarte mult: "Ben Hur" de Lew Wallace (dați click să vă convingeți de ce!). Am citit-o pe nerăsuflate, pentru că eu, recunosc, mă simt foarte atrasă chiar de acest gen: ficțiune istorico-religioasă. În timp ce scriam recenzia cărții pentru blog, am dat un search pe youtube și am găsit, pe lângă ecranizări mai vechi, un trailer ce anunța un nou film BEN HUR ce urma să se lanseze în acest an. Am urmărit site-ul Cinema City și am tot așteptat producția. Mai pe scurt, azi am fost la film și m-am gândit să încerc să prezint diferențele dintre carte și film (nu garantez că le prind însă pe toate, pentru că sunt foooarte multe). Romanul lui Wallace este unul de mari dimensiuni, așa că am pornit sceptică spre cinema, cu preconcepția că sigur nu poți comprima sute de pagini în două ore și ceva în așa fel încât povestea, frumoasa poveste, să nu aibă de suferit. Și nu m-am înșelat:


- în film, lipsesc scene întregi și personaje: întâlnirea magilor atât de frumos descrisă chiar la începutul cărții; salvarea tribunului Quintus Arrius, care, drept răsplată, îl face pe Ben Hur fiul său și îi lasă toată averea; minunile săvârșite de Iisus; întâlnirea de la fântână cu unul dintre magi; regăsirea lui Simonide, fostul sclav al tatălui lui Iuda Ben Hur; traiul insuportabil al mamei Miriam și al surorii lui Iuda, Tirzah, într-una dintre încăperile izolate și infectate cu lepră dintr-o pușcarie; de asemenea, lipsește Amrah, sluga credincioasă din casa lui Hur, care are grijă de cele două leproase și este omul de legătură între ele și Iuda; tot absentă din film este și Iras, fiica lui Balthasar, care are un rol foarte important în carte, trădându-l pe Iuda și devenind iubita lui Messala, pe care îl și ucide; și ar mai lipsi și scena în care Messala angajează un supus să-l ucidă pe Iuda.

 - Apoi, alte secvențe sunt tratate în film cu superficialitate, iar aici exemplul care îmi vine imediat în minte este scena vindecării celor două leproase, care în carte este săvârșită de Iisus Hristos, în cadrul unei procesiuni, în timp ce în film vindecarea survine ploii ce cade peste bolnave după ce Mesia moare pe cruce.

- Scene din film care nu apar însă în carte: aici, o s-o nominalizez pe aceea a tentativei de asasinat asupra prefectului roman, pe cea de "Happily ever after" dintre Iuda și Messala, dar și pe cea în care Estera se află deja în casa din Ierusalim a lui Ben Hur (în carte ea apare mult mai târziu și are un rol foarte important, de iubită care se sacrifică din dragoste).

Nu știu dacă s-a înțeles până acum cât de dezamăgită sunt, așa că o spun clar și răspicat: "Ben Hur", filmul lansat zilele acestea, este o porcărie, un kitsch, fiind evident de la o poștă că a fost făcut doar pentru profit și doar pentru puștani ce pun botul la chestii trase de păr și superficiale, așa cum ne obișnuiește din ce în ce mai mult cinematografia americană a zilelor noastre (și când mă gândesc ce ecranizare s-a făcut în 1959 după acest roman, una care a obținut 11 premii Oscar!!!).

Bilele negre merg către: efectele speciale de duzină, coloana sonoră bubuită și, pe alocuri, depășită de situație și de evenimente (o doamne!, ce piesă rula, pe final, în timp ce Iuda și Messala  călăreau), scenariul de cacao cu replici banale, dar de impact pentru copii de 10 ani.

În concluzie, decât să pierdeți peste două ore văzând acest film, mai bine puneți mâna și citiți cartea! Cartea are altă traiectorie, peste care planează frământările lui Ben Hur cu privire la Mesia, la mântuire, la soarta Ierusalimului în acele timpuri de expansiune imperială, când creștinii erau persecutați, când cei săraci erau robi ai bogaților, când cei bolnavi erau omorâți cu pietre, când dragostea era ucisă de ură.