În prag de iarnă

Da, vă dau voie să mă certaţi că nu am mai trecut pe aici de la paştele cailor. Unii mi-aţi trimis mailuri, alţii mi-aţi spus face to face că trebuie să mai scrijelesc câte ceva în micul meu spaţiu virtual.
Despre ce vreţi să vorbim? Despre sărbătorile care vin? De acord, că oricum mai încolo vom fi intoxicaţi de reclame, muzici, filme, toate alb-roşii (fără legătură cu "câinii"). Dacă mă întrebaţi pe mine, ador perioada asta, chiar dacă frigul e uneori insuportabil şi hainele sunt din ce în ce mai grele pe noi. Dar şi când o ninge... De abia aştept să fac bulgări, să m-arunc în zăpadă şi să port căciula aia pufoasă cumpărată anul trecut din Piaţa Primăriei. Zici că sunt un ursuleţ cu ea, dar ce-mi pasă, atât timp cât urechile mele stau la adăpost.
Până atunci, mă bucur de puţinul meu timp liber pe care-l petrec din ce în ce mai des în compania filmelor. Deh, iarna nu-i ca vara şi, în concluzie, n-am cum să-mi iau cartea de mână şi să fugim în parc. Nici de alergat nu mai am cum, frigul nu mă lasă, dar cred că o să-mi fac din nou un abonament "bâldâbâc" la Bazinul Olimpic.
Voi ce planuri aveţi pentru iarna asta?

Întrebare

Grabă. Ură. Incertitudine. Anxietate. Non-valori. Tristeţe. Retrospecţiune. Nemulţumire. Revoltă. Violenţă. Superficialitate.
Doar eu văd numai partea goală a paharului lumii?

În tenişi

A observat cineva că dimineţile de toamnă sunt cele mai frumoase? Când te trezeşti sărutat pe obraz de soare, când deschizi fereastra şi inspiri depărtările, când ţi-ai pune pantalonii de trening şi tenişii şi-ai fugi de nebun prin parc, cu căştile pe urechi. Să vezi doar lumea asta minunată, cu galbenul ei copt, cu ruginiul ei fierbinte, cu verdele ei searbăd.

Pune-ţi tenişii. Şi fugi de oamenii care au doar chip, dar nimic pe dedesubt, fugi de cei care încearcă să te judece sau să-ţi dea sfaturi seci. Opreşte-te acolo unde inima ta tresaltă, unde îţi râde ca un copil, fără reţinere.

Uită tot ceea ce te doare! Stâng, drept, stâng, şi suferinţa s-a pierdut. Nu a putut ţine pasul cu tine şi tenişii tăi.

Sub pământ SRL

Din ciclul: "Mi s-a luat de soare, sub pământ ce-o mai fi?", zilele trecute am vizitat salina Ocnele Mari din judeţul Vâlcea. Nu mai fusesem niciodată într-un astfel de loc şi pot să spun că am rămas impresionată, trecând peste episoadele gen vânzătoare acră, manelişti cu un kil de aur la gât (da, nici sub pământ nu scapi de ăştia!) şi alte asemenea. Salina ne-a întâmpinat cu un manechin în costum de ortac şi cu un mesaj cât se poate de sinistru: "Noroc bun!". Din ce-mi povestea mai demult bunicul care a lucrat în mina de cărbune Lupeni, aceasta era "urarea" de fiecare dată când minerii intrau să scoată din pământul rece aurul negru. Intrând în salină, m-am gândit aproape non-stop la oamenii care au lucrat acolo. În pereţi se vedeau urmele de târnăcoape şi puteai simţi ce era în sufletul celor care, cu ani buni în urmă, intrau în mină, dar nu ştiau dacă vor mai ieşi la fel. Am văzut acolo un mini-oraş, cu terenuri de sport, restaurante, alei, o bisericuţă, locuri de joacă pentru copii, diverse scene desprinse din viaţa ţăranului de rând. Din loc în loc, erau pancarte cu fel şi fel de lucruri utile şi proverbe având în centru sarea, cea fără de care bucatele şi însăşi viaţa nu ar mai fi, parcă, la fel.Mi-a plăcut călătoria, deşi mi-aş fi dorit să stau vreo câteva zile acolo, ca să pot intra mai des cu autobuzul la o adâncime de 29 de metri, să respir aer sărat şi să trăiesc în alte vremuri. Pentru toţi cei care n-au "servit" niciodată o astfel de experienţă, vă recomand cu căldură o oază de aer rece.

Înapoi pe pământ

E deja august. Pe unde fuge timpul şi de ce nimeni nu-i face cunoştinţă cu racul? În fine, azi sunt cam poetică, probabil mi se trage de la concediul care de abia s-a încheiat. O vacanţă reuşită, plină de bălăceli, scoici, aer proaspăt şi zâmbete, multe zâmbete. Am ignorat complet ştirile şi, pe cât posibil, telefonul. Şi zău că se poate şi fără!

Dar, iată că am revenit printre pământeni, acolo unde nu există viaţă fără stres, nervi şi bătaie de cap. Bateriile încărcate cu odihnă, linişte şi frumos se epuizează rapid, la fel ca aerul dintr-un balon spart. Dăm înainte, ce să facem, viaţa e frumoasă oricum!

Acum să revenim la şoferi vitezomani, oameni fără loc de muncă, examene cu promovabilitate zero şi alte nebunii ale cotidianului nostru. Noroc că de pe desktop îmi zâmbeşte senin o plajă extraterestră!

Nervi pe caniculă

Cineva mă sabotează zilele astea şi, ca o noutate, nu sunt eu aia. Am îngroşat rândul celor care sunt nemulţumiţi de furnizorul de internet. Înjurături, scrâşnete, păr smuls din cap, tot tacâmul. Cred că le-am zis de întreg familionul, că nu sunt zgârcită de fel. Într-un final, plătesc internet ca să nu-l am. Bună treabă! Acum vă scriu ajutată fiind de bunul meu prieten Digi Net Mobil care vă salută. Eu nu, că încă nu mi-au trecut nervii.

Până şi vara asta îmi vrea răul. Căldură infernală, aer irespirabil, femei care se îmbracă în sintetice sclipitoare, asortate cu tocuri cui pe care merg mai clătinat ca un sătean afumat pe uliţa din cătun. Alături de ele, băieţi cu tricou negru, mulat. La ăştia n-o fi venit vara? În fine. Îi las în plata Domnului.

Şi mai am o pică pe ţăranii de la oraş, care se dau în stambă atât de stângaci în faţa urmaşelor Evei. Exemplu: zi de vară la bazin. Un exemplar blond şi unul brunet, ambele de rasă, vorba aia, fac topless. Vânătorii de ocazie, care s-au trezit, din cocalarii de la bloc, Casanova cu slip, aruncă mingea lângă ele doar să atingă şi ei ceva. Nu merge prima dată. Nici a doua. Nu vă temeţi, prostia rezistă. Într-un final reuşesc doar să-şi primească o înjurătură la pătrat. Am zâmbit şi mi-am dat seama cât de penibili sunt unii, fără să se chinuie prea mult.

Cu gândul departe

Pe zi ce trece, descopăr oameni de calitate care mă citesc, lucru care nu poate decât să mă bucure. Îmi pare rău de un singur lucru, şi anume că nu aloc atât de mult timp pe cât aş vrea acestui blog. Dacă la început postam aproape zinic, acum trece săptămâna şi nu mai dau cu tastele pe aici. Vă rog, iertare şi îndurare!

Chiar dacă vara face pe toamna, tot vreau să-mi iau şi eu porţia de relaxare, pentru că mai e un pic şi nasul meu o să adulmece aer de vacanţă. Poate atunci o să scriu mai des aici, cine ştie. Am vrut Bulgaria, dar No! Am vrut Mamaia, pas! Acum nu mai ştiu ce vreau şi e mai bine. Litoral să fie, restul e can can. Că dacă trece vara şi nu-mi iau doza de mare, e bai! Numai când mă gândesc la briză, la albastru, la sărat, la camera cu vedere spre infinit, îmi vine să mă urc în maşină şi dusă să fiu. Dar, na, mai avem de aşteptat şi de suportat un pic, doar un pic!

Până la momentul cu pricina, ne umplem creierii de (ne)bacalaureati şi de alte nebunii incurabile ale cotidianului. Dar pe toate astea le voi îneca, în curând, într-un pahar colorat la marginea Imensei Negre!

Zi de vară, pe la ţară

Când eram mică, nu ratam zi de vară să nu mă duc la râu să fac băiţă cu prietenii din sat. Acum, din cauza neglijenţei oamenilor, ca să nu zic altfel, în apa Vâlsanului nu se mai poate face baie. Mormane de gunoaie zac pe mal, apa e murdară şi miroase foarte urât, totul s-a sălbăticit, pentru că nimeni nu-şi mai munceşte pământul din apropiere. Cu toate acestea, mi-am luat persoanele dragi şi am pornit la o plimbare răcoroasă printre arini. Cum şi câinilor le era cald, soţiorul a găsit metoda perfectă de a-i face să uite de caniculă.

Eu am preferat să-mi ud picioarele prin apa curgătoare, să mă uit la peştii care se zbenguiau şi să simt nisipul fin sub tălpi. Data viitoare poate mă şi scald, cine ştie.

De zi cu zi

Iar m-am lenevit. Nu în viaţa de zi cu zi, că n-am timp, ci doar virtual. N-am mai scris pe blog cam de multicel, dar nu cred să-mi fi simţit cineva lipsa.
Vara asta îmi prieşte al naibii. Soarele, deşi zgârcit pentru un iunie torid, îmi dă poftă de viaţă şi mă determină să-mi fac planuri pe termen scurt: vreau la munte, vreau la mare, vreau la ţară, vreau la ştrand. Dar, cum weekendul e aici, o să am cu ce să-mi ocup timpul. Până una-alta, a mai apărut cineva în blogroll-ul meu cel minunat, aşa că zic să treceţi şi pe acolo, că aveţi ce citi. Apoi, am uitat să vă anunţ că, în Piteşti, s-a inaugurat Cafegiu.ro, un loc în care poţi savura multe sortimente de cafea, să citeşti presa şi cărţi bune. Aşa da, păi nu?
Şi încă ceva: în curând, Adevărul de Seară devine săptămânal. Muncim de zor pentru primul număr şi sperăm să vă fie pe plac.
O vară frumoasă!

Aşa da!

Ce face un orăşean mutat la sat? Apreciază mai mult natura, că doar d-aia a lăsat naibii confortul urban. Am aşa o senzaţie că în curând vom tânji cu toţii la o căsuţă cu prispă într-un sat uitat de lume, înconjuraţi de plăntuţe, patrupede şi înaripate... Până ne întoarcem la origini, luaţi şi vă minunaţi de simplitatea, candoarea şi frumuseţea "cotidianului care trece neobservat pe lângă noi".

Simona merită aplauze.