miercuri, 30 martie 2016

Pentru delicata mea

Am aflat chiar de Bunavestire că o port în pântece, se întâmpla în anul 2013, mult prea devreme după prima naștere. Dar ziua asta m-a întărit și mi-a dat speranță că ne vom descurca pe noul drum al familiei noastre, drumul către cea mai frumoasă realizare din viața unui om. Pentru că, da, de mică mi-am dorit să am doi copii, băiat și fată. Cineva acolo sus mă iubește dacă mi-a îndeplinit atâtea și atâtea vise frumoase.
Încă din primele zile de viață am remarcat deosebiri evidente între firea Ei și cea a Lui, dar și asemănări izbitoare, mai ales fizice. După câțiva ani nebuni și frumoși alături de cei doi iepurași ai familiei noastre, s-au conturat ușor și personalitățile lor: el - vulcanic, dar și isteț și sensibil, ea - delicată ca o floare, ascultătoare, răbdătoare și la fel de deschisă spre învățare.
"Delicata", cum ne place nouă să-i spunem, are instinctul unei mămici grijulii încă de mică. Toată ziua o vezi cum caută în coșul cu jucării păpușele și ursuleți de pluș, pe care îi aliniază în pat și îi învelește, nu înainte de a le da câte un pupic de noapte bună. Apoi, după ce îi lasă cinci minute să-și savureze somnul, mămica îi îmbracă, îi dezbracă, le dă să pape din mâncarea făcută în bucătăria ei de plastic. După ce am ieșit cu ea din spital, am sesizat la ea o nouă joacă: aceea de a consulta copilașii de plastic și pluș (să nu credeți că a scăpat vreunul). Drept stetoscop, a luat ciucurele de la draperie, l-a agățat de gât și cu moțul "asculta" plămânii și inima păpușilor.


Delicata dansează la orice oră. Cum aude câteva acorduri, începe să se miște și să-și agite mânuțele în aer. Melodiile ei preferate sunt "Dur, dur d'etre bebe" și cele de grădiniță, la acestea din urmă cunoscând și versurile. 
Iubita mea cu păr de aur este cea mai frumoasă fetiță din lume, pentru că e a mea și pentru că fiecare copil în parte este cel mai bun pentru părinții săi. Cu pașii ei mici și fragili, ne umblă prin suflet și prin minte toată ziua și toată noaptea, fără să (ne) obosească. Zâmbetul ei larg îmi mângâie sufletul ca o aripă de înger. Mânuțele ei moi, care mă îmbrățișează cu putere, sunt cele mai frumoase bijuterii pe care le port. Ea e delicata mea, parte din mine, strop din iubirea mea.

marți, 29 martie 2016

Pendiuc candidează. Află din partea cui!

Recunosc că de când m-am despărțit (poate definitiv, poate temporar) de presă, îmi lipsesc deseori unele personaje. În activitatea mea de reporter/redactor m-am "lovit" de fel și fel de oameni, unii mai veseli, alții mai triști, c-așa-i în tenis.
Astăzi ne ocupăm de cazul Tudor Pendiuc, pentru că am văzut în presă că stimabilul dorește să candideze (nu mai știe nici el a câta oară) pentru funcția de primar al Piteștiului. Dilema cea mare în aceste zile este, însă,  din partea cui? Că PSD Argeș s-a lepădat de el după scandalul de corupție în care a fost implicat. Eu am aflat pe surse din partea cui va candida Tudor Pendiuc și vă spun și vouă că doar n-oi ține pentru mine. Ei bine, bomba bombelor e că Pendiuc va candida din partea Penitenciarului Colibași.

Lăsând gluma proastă deoparte, ce mai caută acest personaj în și așa destul de sinistra politică argeșeană? Nu s-a săturat de atâta "condus", din '92 până în zilele noastre? Disperarea sa de a se agăța de un "fotoliu" cu toată înverșunarea, având antecedentele pe care le are, nu știu ce dovedește dar aș merge pe premisa unor bărzăuni pe la mansarda blocului. 

Un oraș îngropat

Cu toate astea, cu siguranță, fanaticii primarului (mulți la număr și la ani), care au stat cu gurile căscate când au curs țuica și sarmalele în Piața Primăriei, vor avea un cuvânt greu de spus la aceste alegeri. Noi, ăștia tineri și sictiriți, nu vrem pușcăriași la Primăria Pitești! Vrem pe cineva cu viziune, care să dezgroape Piteștiul dintre beton și pavele și să-l curețe de kitsch-uri. Din nefericire, nu cred să existe acea persoană, că am numărat deja alți triști printre candidați. Dar, cum speranța moare ultima, hai să ne trezim mâine și Pendiuc să nu fie decât o amintire!

(Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare! Dacă apar manifestări neplăcute, adresați-vă "primarului", la biroul de la Casa Cărții!)

luni, 28 martie 2016

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"


Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai tolerantă, mai sociabilă, chiar mai frumoasă și cu o poftă teribilă de a contempla natura. Mentor în descoperirea tuturor comorilor pe care câmpia englezească le oferă îi va fi un băiat al locului, Dickon, fratele Marthei, servitoarea de la conac. Alături de acest băiețel, care vorbește cu animalele și cunoaște rostul vieții vegetale, domnișoara Mary va fi martora miracolelor naturii. În plus, Mary va contribui la însănătoșirea vărului ei, Colin, băiatul lui Archibald Craven, un copil care și-a petrecut primii zece ani din viață stând la pat, îmbolnăvit de temeri și de indiferența unicului său părinte. 
"Grădina secretă" este o carte care, după cum am scris mai sus, poate fi o terapie prin frumos. Scriitoarea ne aduce aproape de ceea ce contează cu adevărat în lumea asta: legătura cu pământul de unde venim și unde ne vom întoarce. Totodată, în grădina secretă învățăm cu toții să acceptăm ciclul vieții și al morții, primind îndemnul de a scoate la suprafață sentimentele negre și bolnave pentru a încolți în sufletul nostru sămânța binecuvântată a dragostei.
Frances Hodgson Burnett este o scriitoare britanică, născută în 1849 în Manchester. Ea a căpătat notorietate odată cu publicarea romanului "Micul lord" (1886), un bestseller al vremii.

Conform IMDB, "Grădina secretă" a fost ecranizată în mai multe rânduri (1949, 1975, 1987,  1993, 2001), iar eu am văzut-o pe cea din 1993, atunci când eram micuță.


joi, 24 martie 2016

Experiența mea la Pediatrie Pitești sau cum dracul nu e chiar atât de negru!


Trebuie să recunosc că mă ia cu fiori când ma gândesc la spitale. De fapt nu am întâlnit pe cineva care să se simtă prea confortabil când vine vorba despre asta. Dar, că vrem, că nu vrem, uneori suntem puși în situația de a ne lua de gât cu demonii noștri. Așa se face că zilele trecute am ajuns la  Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului de Pediatrie din Pitești cu fetița care a răcit și părea că nu respiră bine. Am intrat în sediul cel nou al urgențelor (inaugurat ieri, 23 martie 2016), iar portarul ne-a spus să intrăm la triaj pentru a spune ce problemă avem. Ne-am așteptat rândul și apoi am intrat. O doamnă doctor a luat la cunoștință situația noastră, după care a examinat fetița, a văzut că nu e în regulă, iar o asistentă ne-a condus la un pat de la "Urgențe minore". Până aici totul a decurs rapid și, contrar așteptărilor, fără incidente. În secunda doi, două asistente i-au luat sânge micuței, pentru o hemogramă și i-au făcut aerosoli cu adrenalină pentru că avea insuficiență respiratorie. În plus, am fost conduși și spre radiologie, pentru a-i face un RX pulmonar. Întoarse pe patul din urgență, fata a adormit liniștită, iar eu așteptam lângă ea să vină rezultatul analizei,  care a venit cam într-o oră. Văzând că unele valori nu se încadrau în intervalul normal de referință, doctorița UPU ne-a trimis la etajul 5, la o doamnă doctor despre care auzisem numai de bine. Aici, puiuța a fost din nou examinată atent și am fost sfătuită să rămânem internate, deoarece boala este de abia la debut, și, conform analizelor, pacienta va avea nevoie de aerosoli cu adrenalină câteva zile, hidrocortizon și de un antibiotic intravenos. M-am resemnat și am ales să urmez această recomandare chiar dacă nu mă tenta gândul de a rămâne în spital. Am solicitat o rezervă privată și am avut norocul să primesc una cu un singur pat (mai era una cu două paturi).

Despre condiții, personal medical, mâncare

Ne-am instalat repede (venisem cu bagajele făcute pentru că mă așteptam să rămânem internate) și vreau să vă spun că am remarcat din prima curățenia și condițiile bune din rezervă (pat, pătuț, cu lenjerii apretate, tv hd, frigider, dulap, masă, toate noi, iar în rezerva în care am stat este și o chiuvetă). Nici urmă de gândac, de mizerie, de miros urât. Ulterior, am observat că zilnic se dă cu mătura și se spală pe jos, iar deșeurile sunt colectate selectiv.

Asistentele, ce să vă spun, în toate cele patru zile cât am stat internată, o dată nu am fost tratată urât (asta deși nu am dat nici măcar un leu la nimeni). Din contră, mi s-a vorbit numai cu "mămica", mi s-a spus la orice pas ce tratament i se face fetiței și nu mai spun că de fiecare dată când veneau să pună antibioticul și cortizonul o luau cu frumosul pe pitica mea, îi spuneau că au venit să-i dea "apă la broscuță" (branulă). 

Despre tânăra doamnă doctor (aleg totuși să nu-i dau numele) am rămas cu o impresie excelentă. Zilnic a venit să vadă pacienta (într-o zi chiar de două ori) și poate ar fi venit și mai des dacă evoluția stării de sănătate ar fi impus-o. Acum doi ani fusesem internată cu ambii copii, la etajul 6, la un doctor cu vechime și am rămas atunci cu un gust amar. Pe lângă faptul că acesta schimbase un tratament de trei ori (trei antibiotice diferite schimbate în trei zile), nici nu binevoia să vină să vadă ce face pacientul, de fiecare dată îi consulta pe copii alt medic.

Cât despre mâncare, eu chiar am mâncat din ea, fără să am preconcepții stupide. Porțiile erau generoase, servite la ore fixe. Am servit acolo (ni s-a adus în salon): mâncare de mazăre, ciorbă de legume, mămăligă cu brânză, macaroane cu brânză, mâncare de cartofi, cartofi la cuptor cu pulpe. Repet, neașteptat de bună hrana în spital. 

În rest, fără să fiu acuzată de rasism, sau mai știu eu ce, trebuie să vă spun că țiganul, tot țigan. În fiecare zi asistam pe hol la țipete din partea lor, la deranj, la nesimțire, la un tupeu maxim. Nu știu ce e ăla bun simț, intră peste medici, țipă la asistente, cred că totul li se cuvine și că trebuie să fie tratați cu prioritate. Atât timp cât nu au fost angajați la un patron/stat nici măcar o zi, ce pretenții să ai să respecte ei înșiși un angajat sau măcar munca cuiva?

Concluzii:
Sunt sigură că sunt nemulțumiri de ambele părți: personal medical - pacienți, însă eu am câteva sugestii pentru cei din tabăra din care fac și eu parte: înainte de a cere respect, trebuie să și oferi; înainte de a cere condiții bune, trebuie să menții și tu măcar curățenia în salon; înainte de a te împinge în față cu copilul tău, considerându-l cel mai urgent caz dintre toate, poate ar trebui să te gândești că sunt alții care chiar au o problemă mai gravă.

În rest, sper să nu fiu acuzată că am parte de vreun beneficiu pentru acest articol. Am ales să-l scriu  obiectiv (sau subiectiv, catalogați cum vreți abordarea) strict din experiența mea, în speranța că, poate, va fi cuiva de folos, măcar pentru a vedea că nu e dracul chiar atât de negru la Pediatrie Pitești.

miercuri, 16 martie 2016

Discuție cu fata mea


- Giulia, cum o cheamă pe mami?
- Nicula Mami.
- Și pe tati?
- Nicula Tati.
- Dar pe Darius cum îl cheamă?
- Fratele lu' Giulia.

(Giulia, 2 ani și 4 luni - martie 2016)



vineri, 11 martie 2016

Citate din "Muntele Vrăjit", de Thomas Mann

După cum v-am promis în postarea anterioară, am revenit cu citate din "Muntele vrăjit". Nu sunt un culegător disperat de citate, dar selectez întotdeauna ceea ce-mi place și consider util în dezvoltarea mea psiho-emoțională. Așa că vă las în continuare cu câteva frânturi din această carte minunată, în speranța că vă vor fi și vouă de folos:


"Un suflet fără trup este tot atât de lipsit de omenie și tot atât de fioros ca și un trup fără suflet - și de altfel primul este o excepție rară, în vreme ce al doilea este regula";

CITIȚI ȘI:
Thomas Mann - "Muntele vrăjit"
Sven Hassel - "Gestapo"
Thomas Hardy - "Departe de lumea dezlănțuită"

"Muzica are și această putere, știe minunat să exercite o influență aidoma stupefiantelor";

"Cuvântul este gloria omului și numai el face ca viața omului să fie demnă";

"Atunci când ochii își vorbesc, se tutuiesc, chiar dacă buzele n-au spus vreodată nici măcar dumneata ";

 "Boala îl face pe om mai trupesc, îl aservește și mai mult trupului";

"Singurul fel de a contempla moartea în chip esențial și fără înflorituri constă în a o înțelege, a o percepe ca pe o parte, ca pe o împlinire și ca pe o condiție sacră a vieții, și în niciun caz - căci aceasta ar fi contrariul sănătății, nobleței, rațiunii și fidelității - nu trebuie să o separi de viață, să i-o opui sau chiar s-o transformi într-un argument împotriva ei";

"Așa cum un aliment nedigerat nu-l fortifică pe om, tot astfel timpul pe care l-a petrecut așteptând nu-l îmbătrânește";

"Nimic nu este mai dureros decât momentul când organismul nostru, partea animală din noi, ne împiedică să slujim rațiunea";

"Ce este timpul? O taină - ireală și atotputernică. O condiție a lumii fenomenale, o mișcare ce implică și se amestecă în existența și mișcarea corpurilor în spațiu";

"De ce s-ar  mai face politică dacă nu s-ar da prilejul unora  sau altora să se compromită din punct de vedere moral?"

"Rațiunii umane nu-i trebuie decât să vrea să fie mai tare decât fatalitatea, și este!"

"Libertatea locuiește în munți";

"Să te ocupi de matematici este cel mai bun leac împotriva desfrânării";

"Toleranța se transformă în crimă atunci când este aplicată Răului";

"Cunosc moartea, sunt unul din vechii ei slujitori și credeți-mă că o supraestimăm. Pot să vă asigur că e aproape un fleac";

"Civilizația nu e  deloc o chestiune de înțelepciune, de clarviziune sau de elocvență, ci mai curând de entuziasm, de beție și de desfătare";

"Există atâtea soiuri de prostie, iar inteligența nu-i nici ea mai bună";

"Talentul este superior inteligenței și prostiei, este o valoare a vieții";

"Bărbatul se îmbată cu propria dorință, iar femeia cere și așteaptă să fie îmbătată de dorința bărbatului";

"Dragostea trebuie să știe să sufere";

"Acela care nu este capabil să apere ideea, plătind cu ființa, cu brațul sau cu sângele său, nu este demn, și este vorba să rămâi om, oricât de spiritualizat ai fi".

miercuri, 9 martie 2016

Thomas Mann - "Muntele vrăjit"

"Muntele vrăjit" este o carte după care nu poți citi prea repede altă carte, îți trebuie un  respiro, în care să se așeze toate stările prin care ai trecut de-a lungul celor peste 900 de pagini.

Hans Castorp, personajul principal, își vizitează vărul, pe Joachim Ziemssen, la sanatoriul internațional de boli pulmonare din Berghof, Elveția, unde acesta se află internat de câteva luni. Deși vizitatorul are în plan să rămână doar trei săptămâni alături de ruda sa, după câteva episoade de febră, se transformă și el în pacient al consilierului aulic Behrens, medicul șef, care îi recomandă să rămână "la orizontală" până se pune pe picioare. Dar problemele actuale scot la iveală altele mai vechi la plămâni, astfel că tânărul Castorp ajunge să-și petreacă SUS, pe muntele vrăjit, șapte ani.
Cum va suporta omul de la șes viața de la munte? Ce va face el în tot acest timp? Sunt întrebări la care cititorul va găsi răspunsurile alături de Hans. Un lucru este însă cert, încă de la bun început: sus, timpul pare că stă pe loc, iar boala și moartea sunt cuvintele de ordine. Cele cinci mese pe zi, curele de odihnă pe balcon, plimbările pe munte și discuțiile pe teme filozofice cu umanistul Settembrini și iezuitul Naphta fac parte din rutina zilnică a lui Castorp, care va fi nevoit să-și accepte soarta și să se folosească de orice prilej pentru a învăța.
Da, învățare, iată cheia acestui (bildungs)roman, iar tânărul recunoaște că, dacă ar fi rămas JOS, probabil ar fi fost un inginer naval obișnuit, pe când aici, la înălțime (sesizați metafora înălțimii!), are ocazia să-și cultive cea mai bună variantă a sa.
Din peisajul atât de complex al romanului, nu puteau lipsi nici fiorii amorului, pentru că Hans se îndrăgostește la prima vedere de Clavdia Chauchat, o pacientă  de la "masa rușilor bine", dar va trebui să biruiască această iubire prin renunțare și stăpânire de sine.
Cu adevărat savuroase sunt "bătăile" în idei dintre cei doi  intelectuali (Naphta și Settembrini) pentru salvarea sufletului învățăcelului lor Hans Castorp, iar Mann le dedică, generos, pagini întregi. De fapt, autorul pune mare preț pe formarea personajului principal, a cărui evoluție este evidentă la finalul cărții.

Thomas Mann (n. 6 iunie 1875 - d.12 august 1955) este, după cum se știe, laureat al premiului Nobel pentru Literatură, în 1929, în special pentru romanul "Casa Buddenbrook".
Ce am sesizat la Mann, în mod special, pe lângă pasiunea sa pentru profunzimea firii umane, este că are o precizie de geograf în descrieri și localizări și că nu este prea darnic cu trăsăturile fizice ale personajelor, atribuindu-le: ba un nas prea subțire, ba pomeți prea ridicați, ochi sașii, gură boțită etc.

Romanul poate să-ți placă la nebunie sau nu, nu există o cale de mijloc. Thomas Mann îți ține cartea în mâini datorită farmecului său de literat rafinat, iar atunci când termini de citit realizezi că ai rămas cu ceva constructiv, că și tu ai evoluat odată cu Hans.

"Tu spui că noi suntem aici nu ca să devenim mai inteligenți, ci ca să ne vindecăm. Dar trebuie să le poți împăca pe amândouă, băiete".

sâmbătă, 5 martie 2016

Sven Hassel - "Gestapo"

Am făcut-o și pe asta: am citit două cărți în (aproximativ) același timp. Este vorba despre doi coloși, două cărți esențiale care te cuceresc încă de la primele paragrafe. 
Inițial, mă apucasem să "urc" pe "Muntele vrăjit", al lui Thomas Mann, o carte extraordinară, despre care voi vorbi data viitoare, dar, cum lentoarea poveștii mă obosise cumva, am decis să mă apuc de un roman de război, care să contrabalanseze (oarecum) pasivitatea faptelor din prima carte. Și bine am făcut.



Imediat ce începi să citești GESTAPO, te simți ca la cinematograf, vizionând un film 3d care te absoarbe cu totul. Devii un martor oripilat al unor scene despre care doar auzisei vag că ar exista. Macabrul de pe câmpul de război și atrocitățile din închisorile naziste te vor face să trăiești acțiunea cu un nod în gât, dacă ești mai slab de înger. Autorul danez Sven Hassel descrie fără pic de milă, dar cu un umor nebun, scene terifiante, având experiența implicării personale în luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.
Personajele care vor capta rapid simpatia cititorului sunt soldații companiei a 5-a din Regimentul 27 Blindate: Porta, Micuțul, Bătrânul, Legionarul. Cele două lucruri care îi fac  pe acești luptători cu experiență să devină imuni la ororile din jurul lor sunt femeile de-o noapte și alcoolul în cantități industriale.  
Sunt multe scene care îți vor rămâne în minte după ce citești această carte, dar mie mi s-a părut delicioasă cea în care o bătrână a intrat în ghearele poliției secrete hitleriste (GESTAPO) după ce i s-a spovedit unei vecine că Führerul a fost un prost că a început războiul. Evident că în secunda doi un tinerel all black a oprit Mercedesul în fața ei și a luat-o pe sus "la o plimbare". Ingenuitatea femeii, care nu știa ce o așteaptă, și se temea că-și pierde programarea la pedichiură dacă mașina cu care a venit nu o și întoarce acasă, laolaltă cu pozitivitatea ei, fac o scenă de-a râsul-plânsul. Ulterior, femeia va trăi pe propria piele amarul vremurilor: "Nimeni nu e liber în cel de-al treilea Reich. Toată lumea e prizonieră. De la pruncul din leagăn până la bătrânul de pe patul de moarte".
Unul dintre cele mai importante episoade din carte este cel dedicat comandantului companiei mai sus-amintite, locotenentul Viktor Ohlsen, care este și el cercetat și, ulterior, decapitat pentru injurii aduse "atotputernicului" Hitler. De fapt, scenele descrise nu sunt departe de cele trăite de eroii noștri pe vremea comunismului.

Ca o concluzie, "Gestapo" este o carte despre oroare și nedreptate, în care vedem fața cea mai urâtă a omului, o față schimonosită de ură și de intoleranță.

Am selectat și câteva citate de referință, pe care vă rog să aveți răbdarea de a le parcurge! Merită!

"Când cineva devine turnător, are el destule motive";

"Inamicul apreciază trădarea, dar îl disprețuiește pe trădător" - citat

"Într-un război, mai trebuie din când în când și câte o execuție. E indispensabil dacă vrem ca oamenii să ia războiul în serios. Poporul trebuie să simtă și să înțeleagă că moartea amenință de pretutindeni. Ș-apoi, generalii și comandanții vor și ei să vadă cum cade ucis un om. E țelul carierei lor. Și întrucât pe front nu se pot duce, fiindcă doctorii lor pretind că au ulcer la stomac, găsesc câțiva pe care să-i execute, astfel ca, odată terminat războiul, să poată vorbi și ei de morți";

"Brav e numai cel care ține pistolul-mitralieră de partea unde-i trăgaciul";

"Doar noi ne închipuim că războaiele încep și se sfârșesc; de fapt, e același război, dus pe fronturi diferite și în chip diferit";

"Oamenii în mantale negre sunt întotdeauna grăbiți";

"Dumnezeu e bun. El mi-a hărăzit un ochi sigur și un deget făcut să apese pe trăgaci. Tot el așează înaintea mea țintele interesante, căci știe în cine se ascunde diavolul";

"Fiul meu drag, o, fericirea mea,/ Trebuie să te las orfan./ Părăsesc nu un popor, ci doar pe tine/ Și-o lume întreagă vei avea drept tată/."

"Blândețea degradează un popor";

"În vreme de război, popii și chirurgii au întotdeauna o groază de treburi. Când vine pacea nu mai sunt atât de importanți".

marți, 1 martie 2016

Mărțișorul meu


Sunt câțiva ani de când trăiesc altfel zilele de 1 și 8 Martie și mă bucur că ne făurim motive de a fi mereu fericiți. Da, dacă s-ar putea, aș declara fiecare zi ca fiind una specială, în care să ne bucurăm de ceea ce avem, să fim mulțumiți cu noi înșine și cu cei de lângă noi.
Acesta este mărțișorul meu de anul acesta și, sper, de încă zeci de ani de acum înainte: patru brațe fragede și încă două viguroase care mă cuprind și,  împreună, mă fac să mă simt ceea ce sunt cu adevărat: femeie și mamă!
La mulți ani tuturor celor care păstrează primăvara în suflet!