joi, 21 iulie 2016

John Steinbeck - "Pășunile Raiului"

V-am zis! V-am zis că m-am îndrăgostit de scrierile lui John Steinbeck! Am terminat de citit "Șoareci și oameni" și am rămas într-o reverie frumoasă din care nu puteam ieși. Reveria asta mă îndemna să mai citesc măcar o carte a acestui autor, despre care Dallas Morning News scria: "A cunoscut și a înțeles America și pe americani mai bine decât oricare alt scriitor din secolul XX".

John Steinbeck s-a născut în 1902, în Salinas - California. A urmat cursurile unei facultăți de biologie marină pe care nu a terminat-o niciodată. Deși primele tentative literare nu au fost reușite, nu s-a descurajat. Și bine a făcut, pentru că, în 1962, cu șase ani înainte să moară, a primit Premiul Nobel pentru Literatură, lăsând în urmă opere apreciate de public și critici.


Steinbeck a devenit unul dintre preferații mei, și nici măcar nu i-am citit operele cele mai bune (urmează!). Ce mă atrage cel mai mult ar fi greu de spus! Pur și simplu, tot ce a așternut el pe foaie îmi intră direct la suflet și mă face să-mi doresc să citesc mii și mii de pagini ce-i poartă semnătura.

Operele lui Steinbeck pot fi sintetizate și comentate, dar vor pierde sigur, în acest fel, din esență și din frumusețe. Romanele acestui autor trebuie citite și trăite la intensitate maximă, are grijă de asta autorul. 

În consecință, nu am prea multe să vă spun despre "Pășunile Raiului, decât că este un roman alcătuit din mai multe povestiri ce au legătură între ele. Cadrul natural este însă, așa cum o arată și numele, unul de basm: "o vale largă, acoperită cu pășuni înverzite, mărginite de coline care le feresc de neguri și de vânt, cu stejari falnici înălțându-se deasupra pajiștilor întinse". Ai crede că-n acest decor de vis se petrec numai lucruri idilice, dar cele 20 de familii care viețuiesc aici, după un secol, își poartă dramele, neîmplinirile, satisfacțiile sau decăderile ca oricare altă ființă de pe Terra: copii cu probleme mintale, surori prostituate, adulți care nu-și găsesc locul și rostul în lumea asta - acestea fiind doar  câteva exemple.

Pe lângă loc, povestirile mai au în comun parcursul: pornesc optimist, se desfășoară imprevizibil și sfârșesc prin moarte sau prin declin. 

Și din nou constat că aș mai citi încă o carte de-a lui Steinbeck! Zic pas, totuși, pentru că mă așteaptă pe noptieră bijuteria unei scriitoare de Pulitzer!

vineri, 15 iulie 2016

John Steinbeck - "Șoareci și oameni"


Când a publicat romanul "Șoareci și oameni", în 1937, John Steinbeck era deja un scriitor cunoscut și apreciat, cu vreo șase cărți la activ, dar nu cred că-și închipuia ce avea să se întâmple 25 de ani mai târziu, și anume că va primi Nobelul pentru Literatură. Dar tu, ca un cititor fermecat de această poveste frumoasă, dar tragică, a celor doi prieteni, Lennie Small și George Milton, conștientizezi de la prima pagină că ai de a face cu un colos al literelor. Și savurezi la maximum tot ce se poate, de parcă nu ai citi o carte, ci ai inspira și expira adânc în mijlocul unei păduri din California.

"Șoareci și oameni" este o carte de 158 de pagini, pe cât de simplă, ca poveste și ca structură, pe atât de complexă în semnificații. George și Lennie se angajează la o fermă de lângă Soledad. George e un băiat ager și micuț de statură, iar Lennie e opusul lui: o matahală cu mintea unui copil, ce-i place să mângâie șoarecii, iepurii și cățeii până ce-i lasă fără suflare. De unde până unde cei doi umblă împreună? Păi, George, încă din tinerețe, nu a fost decât mentorul și protectorul lui Lennie, orfanul crescut de mătușa Clara. La ferma de față, cei doi ajung cu un plan bine stabilit: acela de a face bani ca apoi să-și cumpere pământul lor, unde să cultive cereale și legume, să crească iepuri, vaci și porci și să devină propriii stăpâni. Numai că, așa cum e de așteptat, Lennie nu se poate ține departe de necazuri, iar George nu se poate ține departe de Lennie. Astfel că visul lor de a se bucura de "belșugu' pământului" se duce pe apa sâmbetei cât a-i clipi.

De la cei doi înveți multe, dar, cred că cel mai important, înveți despre sacrificiu, despre singurătate, despre aripi tăiate. Povestea celor doi i-a impresionat și pe regizorii de la Hollywood care au ecranizat acest roman în: 1939, 1968, 1981 și 1992.

 scenă din filmul "Of Mice and Men" (1992) (sursa: IMDB.com)

În concluzie, atât de mult mi-a plăcut cartea asta, încât vreau să citesc cât mai multe dintre operele lui Steinbeck! Primele care-mi fac cu ochiul sunt: romanul de Pulitzer "Fructele mâniei" (1939), "La răsărit de Eden" (1952), "Iarna vrajbei noastre" (1961), "Eu și Charlie descoperim America" (1962).

joi, 14 iulie 2016

Jean-Daniel Baltassat - "Tainele donei Isabel"

Pe zi ce trece descopăr scriitori care-mi intră la suflet! Astăzi l-am citit pe Jean Daniel Baltassat, un romancier francez, născut în 1949, pentru că am vrut să marchez în felul meu Ziua Franței. Autorul este cunoscut în special pentru romanul "Divanul lui Stalin" (2013), care a fost adaptat cinematografic în acest an, avându-l în rolul principal pe Gerard Depardieu.


"Tainele donei Isabel" (titlu original: Le Valet de peinture - 2004) este o poveste ce se petrece în 1428-1429. Phillippe, ducele de Bourgogne, are intenții de căsătorie și varianta cea mai bună pentru renumele și bunăstarea sa este dona Isabel, fiica lui Joao d'Aviz I, regele Portugaliei. Despre viitoarea lui soție, ducele nu știe prea multe, decât că este o virgină trecută de 30 de ani. Ce mistere ascunde însă această femeie? Cum arată și de ce și-a păstrat fecioria până la această vârstă? Dar oare e adevărată faima neprihănirii ei? Pentru a afla răspunsurile la aceste întrebări, dezmățatul duce își trimite omul de încredere, pe pictorul Jan Van Eyck, în Portugalia, ca să surprindă pe pânza lui de maestru tainele infantei misterioase. 

Cartea este una frumoasă și pasională, cu scene nerecomandate pudicilor. Având ca personaj central un pictor, e lesne de înțeles câtă sensibilitate și câtă patimă se regăsesc într-însa. În plus, se vede clar că autorul are studii de specialitate (a studiat Istoria Artei, Cinematografia și Fotografia), dând un plus de credibilitate poveștii. 

Scriitura lui Baltassat este una lejeră și fermecătoare, care te ține prins în mrejele ei, fără să realizezi. Recomand cu drag această carte ce poate fi parcursă într-o zi de vacanță (în plus, e la reducere pe Libris)!

miercuri, 13 iulie 2016

Ben Okri - "În Arcadia"


Sunt fericită, tare fericită că am terminat de citit cartea asta! Când m-am pus să o citesc, nu credeam în veci că o voi duce până la sfârșit. De ce? Pentru că stilul mi se părea prea apăsător, că nu reușeam neam să stabilesc o conexiune cu ideea și personajele. Pe parcurs, mi-am schimbat atitudinea ușor-ușor, am început să văd, printre rândurile încărcate de întrebări și frământări, o sămânță de încredere. Și da, recunosc că nu aș putea citi o carte totalmente pesimistă și greoaie, că doar nu-s masochistă (cred...)!

"În Arcadia" este o călătorie inițiatică în care pornește o echipă de filmare alcătuită din persoane care au eșuat în plan personal și profesional: "Echipa celor șase ratați ai iadului. Dacă nu ne ucidem între noi, vom crea o nouă religie". Protagoniștii sunt frustrați de eșecul vieților lor și văd acest nou proiect, ale cărui etape le sunt revelate pe parcurs, ca pe o binevenită evadare din cotidian. 

Cartea orbitează în jurul tabloului lui Nicolas Poussin - "Păstorii din Arcadia" și te face să te întrebi care este Arcadia ta, locul tău de evadare și de fericire netulburată, pornind de la mesajul ET IN ARCADIA EGO (Și eu am fost în Arcadia).


Și ca să vă dumiriți ce e și cu Arcadia asta, vă redau definiția din DEX:

ARCÁDIA s.f. Curent literar italian și european ale cărui principii au fost elaborate de membrii academiei „Arcadia” (întemeiată la 1690) și care orientau poezia către arta bucolică, simplă și clară a elegiei grecești și latine. [Pron. -di-a. / < it. arcadia, cf. Arcadia – provincie din Grecia antică, patria mitică a artei bucolice (SURSA: dexonline.ro).

Romanul tratează tema morții în raport cu viața, a artei în raport cu omul și, ca orice operă de acest gen, e plin de filosofări ce pot plictisi și chiar agasa, la un moment dat (mă refer aici la cei profani, ca mine). Dar după ce am închis coperțile pentru ultima dată, am realizat că am reușit și eu să trec cu bine prin această călătorie, care m-a marcat într-o oarecare măsură, la fel ca și pe eroii de față. 

Ben OKRI e un nume cu greutate în literatura africană. S-a născut în 1959 în nordul Nigeriei. Pentru romanul poetic "Drumul înfometat" (pe care sper să-l citesc într-o bună zi!) a luat premiul Booker. "În Arcadia" a fost publicat în 2002.

Câteva citate:

"O cameră de filmat este un instrument al diavolului";
"Nimic nu este mai groaznic decât un cinic care începe să profețească";
"Lumina poate fi produsă artificial. Întunericul, din punct de vedere tehnologic, nu poate fi produs de oameni. În societate, este adevărat tocmai contrariul: este mai ușor să creezi întuneric decât să creezi lumină";
 "Toată omenirea nu este decât o singură ființă, un copil, o celulă, o idee, un gând, o dramă închisă într-un stadiu";
"Arta țâșneste și din înstrăinare și din pierdere. Arta înlocuiește ceea ce am pierdut din suflet. Este o substituire magică";
"Ultimele zile ale lucrurilor frumoase sunt cele mai artistice";
"Arta este găsirea unui nou tărâm natal și în același timp plecarea într-o călătorie";
"Nu mă deranjează eșecul; trebuie să treci peste el pentru a atinge măreția";
"Luați-vă de mâini și considerați natura ca fiind cea mai importantă! Viața nu are un sens mai măreț decât să se transforme în florile dragostei. În acest fel, moartea emană lumină și iadul este înlăturat";
"Pictura este o inscripție pe pielea timpului".

 

vineri, 1 iulie 2016

Rani Manicka - "Zeița orezului"

Încep această postare cu o recomandare: Cumpără cartea asta și citește-o în vacanța de vară/concediu! E atât de frumoasă și de exotică, încât nu o vei mai putea lăsa din mână și, în plus, va fi ca o perlă a bibliotecii proprii. Găsești în cartea asta de toate: mitologie asiatică, tradiții, obiceiuri, gastronomie, caractere puternice și, desigur, o lume fascinantă și încântătoare.


 "Zeița orezului" este o saga malaysiană ce se întinde pe 576 de pagini și cuprinde viețile tumultuoase a patru generații. Romanul este scris din mai multe perspective, ca niște piese de puzzle care alcătuiesc un întreg plin de mistere ce se lasă pătruns spre final.

Totul începe cu povestea lui Lakshmi din Ceylon, care, amăgită de iluzia unei vieți bogate, se mărită, la doar 14 ani, cu bărbatul matur ales de mama ei. Odată ajunsă la casa bărbatului  din Malaysia, Lakshmi descoperă că bogățiile promise sunt o cocioabă și o palmă de pământ, iar, colac peste pupăză, salariul de 220 de ringgiți al soțului ei este vânat lună de lună de cămătari. În fața atâtor nevoi și probleme, Lakshmi nu se lasă bătută și reușește să economisească și să pună bazele unei familii numeroase, prin hărnicia, agerimea și flerul ei. Cei șase copii care i se nasc (dar și nepoții sau strănepoata) vor păstra cu toții imaginea de "Zeiță a orezului" atunci când vine vorba despre ea.

Cartea prezintă unele imagini cu un puternic impact emoțional (cum ar avertiza mass-media zilelor noastre): tunsul fetelor și dosirea sub pământ în timpul ocupației japoneze din cel de-al Doilea Război Mondial, strânsul picioarelor chinezoaicelor pentru a fi pe placul bărbaților, felul cum Raja, băiatul îmblânzitorului de șerpi, face o cobră să danseze privind-o în ochi, destinul crud al slujitoarei Mui Tsai, care naște prunci ce îi sunt luați pe rând de soțiile stăpânului ei... și câte și mai câte. 

Am descoperit multe citate faine pe parcursul ei (pe care le puteți găsi pe pagina de facebook a blogului), dar am rămas la unul despre alăptare, care m-a răscolit și m-a fascinat totodată:

"Mama m-a alăptat până la vârsta de aproape șapte ani. Alergam la joacă neastâmpărată cu prietenii mei până ce foamea sau setea mă îmboldeau s-o zbughesc înapoi acasă, la răcoare, unde o strigam nerăbdătoare pe mama. Și, indiferent ce făcea, îi dădeam la o parte sariul și-mi potriveam gura în dreptul movilițelor moi, slobode, de piele arămie. Îmi îngropam capul și umerii în culcușul sariului ei aspru de bumbac, ce-i purta parfumul, mă abandonam în dragostea nevinovată din laptele ei care îmi curgea în gură și în confortul cald al acelor sunete liniștite de supt pe care le făceam în îmbrățișarea pielii ei. Încercările vieții, anii plini de greutăți care au urmat n-au reușit să-mi șteargă amintirea acelui gust sau sunet" .

Senzația pe care am avut-o când am închis coperțile acestei cărți pentru ultima oară a fost aceea a unui dor neînțeles, dorul de o lume pe care am pătruns-o prin intermediul acestei scriituri deosebite, dar pe care o las în urmă fără să vreau. 

"Zeița orezului" este romanul de debut al lui Rani Manicka (wow! ce debut!). Manicka este din Malaysia, dar locuiește în Anglia. Nu cred că are rost să vă mai spun că este o romancieră de succes internațional!