joi, 31 ianuarie 2008

Culmea PROSTIEI: Să faci pe prostul şi să rămâi aşa

„Este mai bine să taci şi să dai impresia că eşti prost, decât să vorbeşti şi să înlături orice dubiu”
„Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur” Albert Einstein
„Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap” Elbert Hubbard
„Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti prost” George Bernard Shaw
„Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte, celelalte nu mai contează” Gustave Flaubert
„Cele mai comune două elemente ale universului sunt Hidrogenul şi prostia” Harlan Ellison
„Ca să înţelegi că eşti prost, trebuie să-ţi meargă mintea” Georges Brassens
„Un prost nu spune lucruri inteligente, dar un om inteligent spune multe prostii” Garabet Ibrăileanu
„Nimeni nu e destul de inteligent pentru a convinge un prost că e prost” Jean de la Fontaine

miercuri, 30 ianuarie 2008

Că bine-a zis nenea Iancu!...

Haimanale, 1852, 30 ianuarie... Se naşte un dramaturg şi un jurnalist de o valoare incontestabilă, care şi-a făcut debutul literar la vârsta de 21 de ani. Şi cum altfel, decât la o revistă umoristică, pe numele ei „Claponul”. Aici, cât şi la „Ghimpele”, Caragiale îşi va forma „stiloul” său de satiric inconfundabil. Prietenia şi stima sa pentru Eminescu, îl vor aduce la „Timpul”, pe vremea când colabora şi Ioan Slavici.
Nu o să mă opresc la operele sale, pentru că sunt convinsă că sunt cunoscute de toată lumea (sau, cel puţin, aşa ar trebui). Am să vă aştern însă un paragraf la care ţin foarte mult, în care el face referire la jurnaliştii vremii (Doamne, cât de valabile sunt cuvintele acestea şi astăzi!):
„Astăzi, în mare parte, presa la noi se face numai cu tineri. Aşa-numita a patra putere în stat este condusă şi reprezentată de nişte juni cărora le lipseşte şi cunoştinţa de cauză şi experienţa unei vârste mai coapte şi cultura, neapărat necesară pentru a şti a uza cu dignitate de libertatea nemărginită a tiparului înscrisă în legile noastre. Nicăieri, d-aici spre occident, nu credem să se petreacă acest curios fenomen care la noi este atât de frecvent: nişte tineri, în mare parte roade seci ale şcoalei, lipsiţi de talent, de originalitate, şi chiar de bunul simţ comun, incapabili de cultură şi de o muncă mai cum se cade, îmbrăţişează condeiul ca pe o ultimă scăpare pentru o viaţă devotată trândăviei. Cu acest chip am ajuns să avem în ţară la noi un fel de proletariat al condeiului” (7 septembrie 1885, Voinţa Naţională).

marți, 29 ianuarie 2008

Rămân la blog...

De ce scrie lumea pe blog? Primul motiv: libertatea de exprimare. Al doilea? Instinctul de turmă (cu precizarea că acesta nu se referă, aici, la oameni limitaţi).
Dar această libertate poate fi şi ea greşit asumată sau interpretată. Pentru că, prin ea, mulţi înţeleg să-şi dea drumul la gură (sau, mă rog, la mâini) şi să înceapă să arunce cu cuvinte care mai de care mai vulgare, neadevărate, jignitoare...
Păi de aia suntem unde suntem şi cu presa căreia i se reproşează de cele mai multe ori că scrie „la mâna a doua” sau „la comanda unor interese”. Pentru că, aşa cum spunea d-l Golescu, la o întâlnire de ziua libertăţii presei (la Universitatea din Piteşti): „Jurnaliştii sunt atât de liberi, încât scriu numai prostii!”. Aşa e! Sunt total de acord!
Şi ne tot batem cu pumnii în piept că n-avem libertate să scriem... ba avem, fraţilor! Libertatea de a pleca... dacă ni se pare că interesele şi principiile noastre nu corespund profilului instituţiei de presă.
Şi uite că ajungem din nou la blog! Sunt de acord că această parte a lumii vituale poate deveni o ameninţare prin însăşi libertatea de care dispune. Infracţiunea poate fi demascată mai uşor, fără presiunea grupului de interese de care se fereşte tot jurnalistul, fără „parafa de exmatriculare” sau „votul de neîncredere” din partea conducerii.
Cred cu tărie că şi presa locală se va schimba... în bine! Dar eu... rămân la blog, deocamdată! Mai trebuie să mă dresez înainte de a deveni un straşnic „câine de pază”.

luni, 28 ianuarie 2008

Un fel de... Mafalda

Am avut o previziune: se făcea că toţi veţi fi fericiţi anul acesta! Şi, ca dovadă, mi s-a arătat în cafea că veţi avea parte de iubire din plin. Nu credeţi? Păi vedeţi şi voi cu ochii voştri! ;)

duminică, 27 ianuarie 2008

Ereditate

Aţi privit vreodată ceva mai frumos decât un răsărit? Eu, nu!
Nu degeaba Soarele a fost considerat dintotdeauna un zeu. Pentru mine el este metafora vieţii. Răsăritul lui e (re)naşterea unei speranţe, e simbolul unui nou început. Apusul închide în întunericul său colorat o iluzie, o părere, o tragedie, un extaz. Lipsa lui parţială (totală), pentru câteva secunde (eclipsă), provoacă haos; simţim că ne sufocăm, că ne pierdem rostul, identitatea de cetăţeni ai Universului şi ai vieţii. Ne învârtim în jurul său. Atât ca Planetă, cât şi ca oameni de rând. El e centrul nostru, fratele nostru mai mare (fiind o parte a creaţiei divine), de la el avem energie. Îl simţim aproape, ştim că ne veghează, dar nu-l putem vedea, în toată splendoarea sa, cu ochiul liber. Datorită lui zvâcneşte seva în plante, în animale şi în noi! Soarele e bunătate, e viaţă, Centru, optimism, e culoare, lumină, căldură. Iată ce bine a conservat (milioane de ani la rând), în nucleul său, genele Tatălui!

joi, 24 ianuarie 2008

Cum mi-am potolit setea de lectură

Citind o carte, evident! Cu o zi înainte de examen... Ce să-i faci! Când te-apucă, greu te lasă!
O carte bună, cam sincopată, dar per total interesantă. Este vorba despre „Bătrânul şi lupii” a scriitoarei de origine bulgară Julia Kristeva (acum cetăţean francez)- foto. Cartea am procurat-o prin excelenta campanie a Cotidianului care distribuie miercurea pachetul format din ziar şi o carte la 5,9 lei.
Mai potolim şi noi cheful de citit în acest fel. Vă recomand aceste cărţi, iar lunea apar cu Cotidianul nişte Enciclopedii foarte interesante. Merită. Prin această strategie de marketing, Cotidianul m-a câştigat de partea sa.
Julia Kristeva, "Bătrânul şi lupii”, Ed. Univers, Bucureşti, 2008 (colecţiile Cotidianul)
"Atunci când toate aparenţele sunt vicioase, cum să nu le apreciezi pe cele care cel puţin se străduiec să fie convenabile” (pag. 25)
„O femeie este făcută pe modelul păpuşilor ruseşti; poţi oricând să scoţi o nouă marionetă din interiorul celeilalte şi să o faci să vorbească” (pag. 52)
„Puteţi închide gurile, puteţi arde cărţile, puteţi tăia paginile cu foarfecele, puteţi face orice, însă veţi vedea că sensul durează chiar dacă cineva l-a înţeles o singură dată” (pag. 128).
„Punctul suprem al abjecţiei este atins atunci când oroarea este mascată în insignifianţă” (pag. 170)

miercuri, 23 ianuarie 2008

Plouă în miezul iernii

Plouă în miezul iernii... Nu, nu e un vers din Bacovia, e o realitate care mă pune pe gânduri.
Cărui fapt se datorează modificările climatice din ultimii ani? Nu am să fac o lecţie de ecologie, că nu mă prea pricep (deşi sunt specializată şi pe „Protecţia mediului”). Dar nu pot să nu-mi pun şi eu, ca şi restul, o întrebare întrebătoare: Este poluarea de vină pentru încălzirea globală pe care o parcurgem?
Că unii cercetători zic da, alţii nu. Dacă ei nu ştiu, atunci cine? E clar! Dumnezeu. Şi atunci îmi pun iar altă chestiune (mamă ce confuză sunt azi!): dacă aceşti oameni de ştiinţă nu pot închista într-o categorie anume şi nu pot deduce cauzele unui eveniment (fenomen) din prezent, cum îşi dau cu părerea atât de senin despre trecut şi viitor?
Totuşi plouă... şi plouă a toamnă tristă. Cred că s-au înmulţit răutăţile în oameni. Asta e cauza principală a precipitaţiilor „nepotrivite pentru această perioadă” (formulă stereotip arhirostită pe buzele meteorologilor).
Şi pentru a face haz de necaz, cum îi stă bine românului, vă recomand pe vremea asta tristă să staţi în casă şi să vă uitaţi la „Ice age” I şi II. Animaţii comice în care personajele privesc optimist încălzirea globală. Oare noi avem suficiente motive să facem la fel?

marți, 22 ianuarie 2008

Trecut şi prezent - faţă în faţă

Aş vrea să mă întâlnesc cu mine la 7 ani. Da, cu Raluca aceea pitruiată, care purta tot timpul două codiţe împletite (credeam că aşa îmi va creşte mai repede părul). Iată câteva întrebări, pe care i le-aş adresa:
1. Ce-ţi doreşti să devii în viaţă, cel mai mult şi mai mult?
2. Care sunt bucuriile tale cele mai de preţ?
3.Ce trăsături din firea ta de acum ai dori să păstrezi peste ani şi ani?
4. Cum ţi se pare lumea asta în care trăieşti?
5. Zi-mi un vis la care aspiri, dar care ţi se pare momentan imposibil de realizat
6. Zi-mi cea mai recentă poznă pe care ai făcut-o
7. Care este cel mai mare rău pe care l-ai făcut? Îl regreţi?
8. Concepi lumea asta a ta fără joacă?
9. Cum te vezi la 23 de ani?
Nu am memoria scurtă, aşa încât îmi dau seama cam cum aş fi răspuns în acea vreme, în contextul trăirilor de atunci (la câteva dintre aceste chestiuni). Dar totuşi, parcă trecerea anilor m-a făcut să-mi dau seama că m-am schimbat, nu aşa cum speram, nu aşa cum doream. Am reuşit mai mult, pentru că am căpătat încredere în mine, încetul cu încetul, experienţă cu experienţă.
La momentul acela, percepţiile şi aspiraţiile îmi erau parcă limitate. Vedeam în jurul meu modele la care mă raportam, crezând că nu trebuie să năzuiesc dincolo de acestea. Nu mi-a plăcut niciodată să mă cred mai presus de ceva sau cineva, poate şi pentru că am avut un exemplu viu în persoana bunicii mele, care m-a învăţat să fiu modestă, atât cu mine cât şi cu cei din jur.
S-ar putea ca starea de mâine să-mi impună să mă întâlnesc cu mine, cea din viitor. Orice e posibil, mai ales prin forţa gândului şi a inspiraţiei. Îmi va plăcea sau nu ce voi descoperi? Numai timpul îmi va demonstra...

Bucuriile copilăriei

Copilul din mine a preluat azi din nou comanda. Mi-a dictat cu zâmbetu-i pur să-mi aduc aminte de cele mai frumoase lucruri cu care mi-am alinat „vârsta inocenţei”. La îndemnul său, am făcut un tur-retur spre copilărie şi am ajuns la concluzia că trebuie să-mi amintesc neapărat de desenele animate.
Mă consider privilegiată din acest punct de vedere... De ce? Pentru că am o mare de lucruri frumoase pe care să le aştern aici. Am crescut cu animaţii deosebite care m-au ajutat să discern binele de rău, fiind educative şi frumoase. Sublime chiar. Promovau bunul simţ, dragostea pentru tot ce ne înconjoară, sancţionarea răului.
Cum aş putea uita de „Sandy Belle”, „Perinne”, „Captain Planet”, „Cosette” (Les miserables), „Nils Holgerson”, „The smurfs”, „Maya the bee”, „Cartea cărţilor”, „Floarea cu şapte culori”, „Pif şi Hercule”, „Pantera roz”, „Michel Vaillant”, „Zorro”, „Candy”, „Voltron”, „Macron”, „Ţestoasele ninja”, „Sailor Moon” şi de minunatele desene marca Walt Disney?! Şi câte n-or mai fi... dar cine le mai ţine minte?!

luni, 21 ianuarie 2008

Când, pentru cine şi de ce să ne deschidem sufletul

Când? Tot timpul.
Pentru cine? Pentru Dumnezeu şi pentru toţi cei din jur.
De ce? Ca să oferim şi să primim dragoste.
Şi cum altfel ne putem bucura pe lumea aceasta, dacă nu inspirând dragostea? Cred că nu-i iz mai fermecător decât cel al împlinirii în amor. Şi nu putem să ne bucurăm la maximum de această fântână nesecată de fericire, dacă nu ne purtăm inima deschisă. Să fim dispuşi oricând să oferim frânturi de suflet celor din jurul nostru, pentru că ni se va răspunde cu aceeaşi monedă, chiar dacă nu întotdeauna!
Mulţi spun, după ce au suferit în iubire, că nu-şi vor mai deschide inima aşa curând pentru cineva. Din contră, cred că dacă eşti dispus să oferi instant bucurie din bucuria ta, tristeţe din tristeţea ta, vei fi răsplătit. Sinceritatea cu care o faci nu va rămâne nici ea nerecompensată. La fel şi buna intenţie.
Chiar dacă suferim sau suntem fericiţi (alternanţa stărilor e oricum relativă), trebuie să avem sufletul deschis. Atât pentru a ne vindeca de suferinţă, cât şi pentru a emana fericire şi împlinire pentru cei din jur, materializate într-un paradis de vorbe bune şi optimism.

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

Povestea lui Tarzan

Se întâmplă multe evenimente în lumea asta pe care nu le putem explica... Sunt pur şi simplu lucruri catalogate de unii drept ciudate, iar de alţii ca miracole sau dovezi ale existenţei divine. Oricum ar fi, şi oricum le-am numi, ne marchează pentru moment sau pentru toată viaţa.
Pe mine întotdeauna m-au fascinat animalele care mi-au dovedit că sunt mai inteligente decât noi oamenii, dându-ne lecţii de fidelitate şi dragoste. În cele ce urmează, aş vrea să vă relatez un moment plin de emoţie, o poveste reală care mi-a stors lacrimi de... fericire, uimire, apreciere.
Este povestea lui Tarzan, un câine de la ţară, care, după ce familia care îl creştea cu multă dragoste s-a mutat la oraş, a rămas singur... Nu a plecat de lângă casă, a păzit-o straşnic, cu îndârjirea unui soldat gata să-şi dea viaţa pentru cetatea sa. Mârâia prin gardul vechi cu ardoarea unui stăpân, dar privindu-i ochii trişti îţi dădeai seama că, de fapt, cerea o bucată de pâine sau... doar o vorbă bună.
Când stăpânii veneau acasă la sfârşit de săptămână (cam o dată la trei luni), sărea ca o minge şi era plin de viaţă. Privirea sa prindea un contur optimist. Când plecau, îi "conducea" până departe. Parcă încerca să-i convingă să-l ia cu ei. Acestea erau singurele dăţi când ieşea din "perimetrul" domiciliului.
Vecinii se mai milostiveau de el, aruncându-i în curte ceva de mâncare.
După un an de singurătate şi durere, Tarzan nu a mai fost de găsit. Bucăţile de pâine din curte erau ciugulite de păsări, liniştea din incinta casei nu mai era tăiată de lătratul ferm, dar supărat al său. Plecase să ceară aceeaşi lumină de dragoste şi credinţă pe care o oferise la superlativ...

joi, 17 ianuarie 2008

Încăpăţânare...

De unde ne luăm puterea de a merge mai departe? Din dragoste, din resemnare sau din încăpăţânare?
Eu, personal, din toate... După fiecare piedică sau căzătură încerc să-mi scutur genunchii şi să privesc în sus. Câteodată am nevoie de mai mult, alteori reuşesc să mă uimesc de forţa pe care o posed în a-mi cicatriza durerea. Orice necaz se scurge din inima întinsă pe sârmă, din sufletul expus la soarele puternic al amiezii. Încăpăţânarea e şi ea bună câteodată... Atunci când eşti conştient de ea şi o canalizezi spre bine. În cazul de faţă e extraordinară. Da, trebuie să fim încăpăţânaţi; încăpăţânaţi să gustăm dulcele în paharul cu pelin; încăpăţânaţi să privim frumosul în furtuna cumplită a dezamăgirii!

luni, 14 ianuarie 2008

"Din valurile vremii"

La 15 ianuarie 1850, la Botoşani, se năştea...
... Un romantic care m-a făcut să privesc stelele, lacul şi teiul cu alţi ochi... Un poet desăvârşit care m-a făcut să visez, încă de mică, la Zburătorul meu. Un jurnalist acid, plin de idei, care a spus lucrurilor pe nume, numindu-i pe ţărani „singura clasă productivă” şi îndemnând cu orice ocazie la muncă, pentru că, după cum spunea atât de frumos şi realist: „Munca e substratul la toată economia politică”. Un geniu căruia mulţi şcoliţi într-ale scrisului îi contestă valoarea. Iartă-i, sunt doar nişte „Epigoni”.
Mi-am alinat copilăria cu poveştile sale, am crescut cu versurile-i romantice... Prima poezie pe care am învăţat-o în viaţa mea a fost "Somnoroase păsărele", cea mai apropiată de sufletul meu fiind însă "Noaptea".

Şi...”De-or trece anii” şi lumea va uita de tine, „Floare albastră”, şi nu-ţi va mai cânta „O, rămâi”, iartă-le că li „S-a dus amorul” pentru singurul „Luceafăr”... pământean.

duminică, 13 ianuarie 2008

Our home


Nu-i aşa că e minunată Planeta noastră, văzută aşa de departe?! Şi când te gândeşti că e atât de insignifiantă în Univers...

Comemorare: Dan Botta

Astăzi, 13 ianuarie 2008, se împlinesc 50 de ani de la moartea jurnalistului, poetului şi eseistului Dan Botta.

Cornul mării, cornul serii
Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă uşoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adâncă.
Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.
Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.
Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa,-n gemetele lunii,
Jos pe stâncă, albă, moare.
De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!

joi, 10 ianuarie 2008

Vorba înţeleptului...

"Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer - şi nu vor mai fi nici copii atunci..."
Grigore Vieru


Pastila de bun simţ

Cine nu acceptă părerea celuilalt... este ori prea plin de sine şi crede că deţine adevărul absolut, ori, pur şi simplu, se consideră inferior din anumite puncte de vedere.
Se întâmplă des să avem de-a face cu oameni care cred că ştiu totul şi sunt atât de convinşi de chestia asta, încât încearcă să le-o insufle şi celor din jur. Gesturi disperate, vorbe aruncate în vânt, sunt tot timpul indignaţi de ceea ce se întâmplă, nimic nu e în regulă (în opinia lor), ei fiind perfecţiunea întruchipată.
Ascultându-i, îţi poţi da seama cu uşurinţă de caracterul superficial şi de snobismul evident. Când ceva nu le convine, atacă cu armele prostiei: jigniri, injurii etc.
Au nevoie neapărat de o pastilă... de bun simţ!
P.S. Se recomandă citirea atentă a prospectului. Pot apărea manifestări "neplăcute", precum comportament normal, vocabular decent, bune intenţii, moralitate...

marți, 8 ianuarie 2008

2 MINUTE... cu H.R. Patapievici

Citate extrase din lucrarea sa POLITICE, Ed. Humanitas, Bucureşti,1996

„Il n’y a vraiment que deux parties dans tout pays: ceux qui osent dire non, et ceux qui ne l’osent pas. Quand ceux qui ne l’osent pas dépassent en nombre considérable ceux qui l’osent, le pays est fichu” (apud Henry de Montherlant)
„Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească” (pag. 7)
„Liber eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul” (pag. 7)
„Voinţa poporului este voinţa inerţiei” (pag. 68)
„Când este invocat ca pasiune colectivă în vederea excluderii, şi nu ca sentiment individual în vederea acţiunii politice, patriotismul este un procedeu de masificare ce nu a făcut niciodată bine” (pag. 77)
„Patriotismul colectiv este o pasiune gregară în special retrospectivă şi, cât priveşte facultăţile umane, regresivă” (pag. 77)

luni, 7 ianuarie 2008

Despre trădare

Ni s-a întâmplat tuturor, mai mult ca sigur, să fim măcar o dată trădaţi de cei cărora le-am oferit încrederea noastră. Cel mai adesea, poate, ne-am grăbit să numim acele persoane prieteni, deşi nu-şi meritau acest statut.
Ar fi ideal în lumea aceasta să-i avem alături de noi decât pe aceia care ne vor binele şi sunt dispuşi să ofere cel puţin atâta dragoste şi încredere pe cât primesc. Dar, din păcate, lucrurile nu sunt chiar atât de roz, şi poate că nici nu ar mai avea farmec dacă ar fi aşa.
E plină lumea de prietenii false, de faţadă, din interes. Dar parcă tot mai tragic e atunci când noi suntem ţinta acestor legături veninoase, simţindu-i pe propria piele dezavantajele.
Când suntem trădaţi, ne pierdem încrederea în toţi ceilalţi pentru o clipă... Până în momentul în care descoperim că avem alături de noi pe cineva dispus să ne ajute fără a cere ceva în schimb. Şi, din nou, concepţia noastră despre prietenie şi fidelitate se schimbă; încrederea capătă altă definiţie pentru noi.
Un lucru e cert: suntem trădaţi şi trădăm la rândul nostru, chiar dacă, de multe ori, nici nu ne dăm seama. Nu avem cum să anticipăm acest fapt, pentru că, dacă am putea să o facem, mulţi dintre noi nu s-ar mai înconjura de atâţia „prieteni”. Fie că aruncăm o vorbă răutăcioasă în vânt, despre o persoană apropiată, sau îi facem un rău intenţionat şi premeditat, ambele situaţii sunt puse sub aceeaşi etichetă: TRĂDARE.
Pentru mine, nu au scuză cei care formează prietenii doar pentru a ajunge la „ceva” sau „cineva”, având întipărită în suflet şi în minte sintagma lui Machiavelli „Scopul scuză mijloacele”.

sâmbătă, 5 ianuarie 2008

Amintiri din... adolescenţă

I. L. Caragiale, "Five o'clock", doi colegi şi prieteni, o amintire frumoasă şi veşnic vie în sufletul meu.

Pentru bunica

Bunico, astăzi vin la tine,
Ca să-mi vorbeşti de tinereţi,
Ce au trecut, o ştii prea bine,
Făcându-ţi anii mai semeţi.

La pieptul tău mă simt iubită,
Dar nu ţi-o spun, că tu o ştii,
Că sunt cu mult mai fericită
Când braţele în juru-mi ţii.

Din viaţa ta am învăţat
Să fiu tot timpul pregătită,
Să ştiu atunci când să mă zbat,
Să fiu cu lumea-n jur cinstită.

Credinţa-n Domnul cel de sus
Am dobândit-o tot prin tine.
Ai fost Apostolul adus,
Din cer creat şi pentru mine.

februarie, 2003

vineri, 4 ianuarie 2008

Nostalgii, în fapt de seară

Ştiţi care este cel mai urât lucru la sărbătorile de iarnă? Că trec prea repede. Îmbuibaţi de atâta mâncare şi băutură, parcă nici nu simţim când.
A nins, ne-au îngheţat nasurile, mâinile şi picioarele, au cântat şi colindătorii (cam subţirel anul asta, ce-i drept), am împodobit şi brazi, am simţit deci atmosfera acestor sărbători superbe. Dar, parcă, pentru mine, nu au fost ca altădată... când într-un sătuc uitat de lume toate miracolele prindeau viaţă. Toată emoţia şi mai ales fericirea izvorau dintr-un suflet de copil şi se imprimau pe chipul roşcovan şi îngheţat.
Mi-e dor de acele clipe, şi asta nu doar pentru că sunt o nostalgică incurabilă, ci şi pentru că simt că lucrurile nu vor mai fi niciodată aşa cum au fost, simt că se abat de la evoluţia firească pe care o observam prin ochii puerili.
De abia aşteptam prima ninsoare (lucru care nu s-a schimbat nici acum) ca să construiesc cazemate cu ceilalţi copii, să ne batem cu bulgări, să „mâncăm” frecuşuri, să ne dăm cu sania pe gheaţă sau derdeluş. Copilul din mine nu va muri niciodată, e clar! Nu-l vor omorî răutăţile şi ura celor din jur. Din contră, acestea îl vor face şi mai puternic. Mai puternic ca să treacă peste firescul nefiresc pe care îl adulmecă.

miercuri, 2 ianuarie 2008

Citate despre IUBIRE

"Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit. Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri" (Liviu Rebreanu)

"Frumos este, într-adevăr, amorul de la inimă, căci el ne procură momente de fericire sublimă" (Nicolae Filimon)

"Iubirea-i rostul vieţii mele. Zeii voştri pot să dispară, cetatea voastră se poate nărui, dar glasul iubirii va dăinui pe mai departe" (Sofocle)

"Când iubeşti, nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată..." (Erich Segal)

"Ceea ce numesc eu cristalizare este operaţia spiritului care descoperă, din tot ce i se înfăţişează, noi perfecţiuni ale fiinţei iubite" (Stendhal)

"Iubim şi admirăm frumuseţea. Există însă un gen de frumuseţe care este reflexul sufletului" (P. Daumier)