miercuri, 27 aprilie 2016

Scrisoare deschisă către viitorul primar al Piteștiului

 
 
Domnule primar (Doamne ajută să nu te numești Ionică sau Pendiuc!),
 
Iată că au trecut și aceste alegeri și vă vedeți acum în situația de a trece la treabă. Luați-vă în primire biroul luxos, angajați-vă o nouă secretară, dați de știre la presă care sunt primele obiective pe care le veți bifa încă din primul an, și gata! Doamne ajută!
 
Sper că știți în ce v-ați băgat!... Ați ajuns șef al unui oraș care a fost condus încet și sigur către dezastru. Uitați-vă în jur, cu atenție, și remarcați nepăsarea, amatorismul și nesimțirea cu care a fost tratat cetățeanul Piteștiului, mai ales în ultimii ani (dar i-a mai și plăcut cetățeanului, ce-i drept, din moment ce a mai votat o dată și încă o dată aceeași conducere impertinentă). 
 
Domnule primar, nu sunt locuri de muncă în municipiul acesta bogat; singurele companii care angajează masiv sunt hipermarketurile, croitoriile și cablajele, care, oferind salarii mizere, rămân constant cu locuri descoperite. Ce să facă un tânăr absolvent în Pitești? Unde să muncească, pentru a-și putea asigura mijloacele de subzistență?
 
Apoi, un alt mare of sunt lucrările astea anapoda întreprinse până acum de Primărie. Sub acest program pompos de reabilitare urbană, s-au tăiat arbori, s-au acoperit spații verzi cu betoane și cu pavele kitschoase, s-au făcut lucrări de prisos sau de mântuială, totul sub complicitatea noastră, a tuturor. Din nou, ne-a plăcut să fim călcați în picioare, am ieșit în stradă pentru cauze de tot soiul, dar nu am găsit niciodată pornirea de a striga la Pendiuc și gașca lui care nu mai pleacă, nu ne mai lasă, nu ne mai uită odată.
 
Am suportat atâtea noi, piteștenii. Ni s-a îngropat o echipă de fotbal care ținea sus stindardul județului, în momentele ei de glorie; am asistat la țâșnirile muzicale (de un milion de euro!) ale fântânii din centrul Piteștiului în timp ce ne spălam la lighean, că Termoficarea era în faliment; am văzut cum primarul nostru este legat și dus cu duba la mititica pentru fapte de corupție și acum, ca și cum penitenciarul l-ar fi izbăvit de toate păcatele, are tupeul să ni se înfățișeze smerit și să ne mai ceară o dată votul.
 
Sunt multe de zis, domnule primar. Dar cel mai bine ar fi să ieșiți dvs. în stradă, nu pentru a împărți mici și sarmale din banii noștri, ci să vedeți cum trăiesc piteștenii, ce nevoi au, ce probleme, ce nemulțumiri. Angajați oameni competenți, cu inițiativă și viziune, care să creeze și să repare ce au stricat alții, să iasă în lume și să adapteze ceea ce văd bun la nevoile și cerințele noastre! Să avem și noi monumente adevărate, nu mămăligi explodate, să punem în valoare clădiri vechi, să recondiționăm, nu să acoperim cu pavele. Să avem târguri adevărate, să investim cu cap în instituțiile de cultură, să-i încurajăm pe cei cu idei strălucite să le pună în practică.
 
Domnule primar, a venit vremea să ieșim din starea asta de "las-o că merge și așa". Înconjurați-vă de profesioniști ca să schimbați fața asta hâdă și, pe alocuri, comunistă a Piteștiului! Spor la treabă!

 

Unde-s ochelarii?

Din ciclul "Să râdem cu Giulia":

 Ea îşi caută ochelarii albaştri, cu care se jucase în urmă cu câteva minute.
- Unde ie chelarii? Întreabă panicată şi se uită peste tot prin casă. Tot căutându-i, îi găseşte sub bebeluşul de plastic pe care îl consultase şi izbucneşte:
- Aaa! Bebeluşu' a fulat chelarii!


marți, 26 aprilie 2016

Daphne du Maurier - "Golful francezului"

Cred că o să schimb numele blogului în "Blog de cărți", pentru că în ultimul timp numai cu asta m-am ocupat pe aici. Și nu numai pe aici. Azi-noapte am stat trează până pe la 2.30 ca să termin cartea pe care nu o mai puteam lăsa din mână.


"Golful francezului" este povestea de dragoste și de aventuri a englezoaicei Dona St. Columb, care părăsește Londra și se mută la țară împreună cu cei doi copii și cu doica lor. Fire capricioasă, rebelă, chiar obraznică, Lady St. Columb este avertizată că în Navron bântuie un pirat francez fără scrupule, împreună cu șleahta lui, care comite tâlhării, omoară oameni și răpește femei pe care le dezonorează. În scurt timp, femeia găsește în noptiera din camera ei tutun și o carte de poezii franțuzești, iar într-o noapte își vede servitorul discutând cu un bărbat misterios în grădină, așa că intră la bănuieli. Aventuroasă și neînfricată, Dona o ia pe urmele slujitorului și dă peste o corabie ascunsă în golf, al cărei căpitan se dovedește a fi  renumitul pirat, însă descoperă că acel bărbat misterios nu este deloc așa de groaznic cum îl descriau cunoscuții ei englezi. Bineînțeles că Lady uită că e o lady cu soț la Londra și se lasă purtată pe valuri alături de piratul ei Jean-Benoit Aubery, în căutarea aventurii. Relația cu acesta o transformă în femeia la care ea visase dintotdeauna, punându-i la încercare spontaneitatea și agerimea. Frumoasa lady din Londra devine, pe lângă amanta seducătoare, "băiatul de serviciu" al piratului, ajutându-l pe acesta să fure corabia unui cunoscut de-al soțului ei. 

Povestea e frumoasă, presărată cu suspans, pasiune și curaj. Nu lipsesc nici lecțiile despre devotament sau sfatul nescris de a-ți trăi prezentul fără să te gândești la urmări. Dacă nu aș fi știut că romanul e scris de o femeie, aș fi jurat că e o scriitură masculină. 

Daphne du Maurier (1907 -1989) a fost o scriitoare britanică. Ea este cunoscută în special pentru că operele sale au fost adaptate în filme (cea mai cunoscută adaptare fiind "Păsările" - în regia lui Alfred Hitchcock).


Din câte văd pe IMDB, "Golful francezului" a fost ecranizat de două ori (1944 și 1998), cea din urmă (foto sus) avându-i ca protagoniști pe Tara Fitzgerald și Anthony Delon (fiul lui Alain Delon)

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Lew Wallace - "Ben Hur"

Nu știu cum s-au aliniat planetele în așa fel încât să-mi scoată în cale această minunată carte despre care nici măcar nu auzisem, dar nu pot decât să mă bucur de două ori: o dată că în "Ben Hur" de Lew Wallace am descoperit un roman extraordinar, care a urcat în Top 3 cărți preferate și încă o dată pentru că a picat tocmai bine, în preajma Paștelui, având o tematică biblică.


Romanul se deschide foarte frumos și emoționant cu întâlnirea celor trei magi: egipteanul Balthazar, grecul Gaspar și indianul Melchior în deșertul Iudeei, pentru a porni împreună spre a i se închina lui Mesia născut în Bethleem. Apoi, povestea se concentrează asupra lui Ben Hur, un prinț evreu al Ierusalimului, din neamul lui Iuda. Acesta este acuzat pe nedrept de tentativă de omor asupra prefectului roman Valerius Gratus, i se confiscă toată averea și este vândut ca sclav, toate acestea din pricina trădării lui Messala, cel mai bun prieten al său din copilărie, devenit, din evreu, roman veritabil. Așa ajunge Ben Hur vâslaș pe o galeră romană, timp de trei ani și este luat în vizor de conducătorul militar Quintus Arrius, care îi remarcă virtuțile și îl adoptă, după ce evreul îi salvează viața.

După moartea tribunului Arrius, Ben Hur, care luase calea armelor, ajunge în Antiohia, într-o campanie împotriva parților și îl regăsește pe Simonide, sluga tatălui său, devenit un negustor bogat și influent. Tot aici, evreul se împrietenește cu șeicul Illderim, în numele căruia va lua parte la o întrecere a carelor cu patru cai din Circul Maximus, unde îl are ca adversar chiar pe Messala. După o competiție strânsă, descrisă viu și amănunțit de autor, Ben Hur iese învingător, iar romanul pentru care avea atâta ură rămâne sărac și invalid pe viață.

După ce se simte răzbunat, Ben Hur face o prioritate din căutarea mamei și a surorii lui, care fuseseră luate de armata romană în ziua când el a fost arestat. Noul prefect Ponțiu Pilat a cerut să fie făcut un recensământ al pușcăriașilor și să fie eliberați cei care își ispășiseră pedepsele, așa că le va scoate la lumină și pe cele două femei, mama Miriam Hur și fiica Tirzah, care fuseseră aruncate într-o celulă izolată, infectată de lepră.

Ben Hur decide ca toate averile sale moștenite și dobândite să fie păstrate pentru cauza în care credea orbește: instalarea unui Rege al evreilor, pe care îl vedea în persoana lui Mesia, despre a cărei misiuni lumea începea deja să vorbească. Măcinat de ura împotriva romanilor, care se făceau vinovați de dispariția celor două femei atât de dragi lui, Ben Hur vedea în noul Rege răzbunarea perfectă în fața dușmanilor săi. Chiar dacă egipteanul Balthazar, nimeni altul decât cel care cu 30 de ani în urmă îi dusese daruri micului Iisus în peștera Bethleemului, îi atrage atenția că Regele va fi un Mântuitor al sufletelor și nu un conducător al oamenilor, Ben Hur nu ia în seamă și își alcătuiește legiuni care să vină, la momentul potrivit, în sprijinul Hristosului, în lupta închipuită de el împotriva romanilor. Povestea continuă cu minunile lui Iisus Hristos, la care Ben Hur ia parte, printre acestea fiind și vindecarea celor două leproase, mama și sora lui. Spre final, văzând chinurile Celui de pe Cruce, îndurate cu atâta stăpânire de sine și atâta dragoste pentru oameni, Ben Hur devine un creștin adevărat, cu o credință de netăgăduit, acceptând neputința de a-L salva de la moarte pe Mântuitorul Hristos.

Am vrut să vă prezint cât mai scurt cu putință frumoasa poveste de 500 de pagini, mai mult pentru perioada în care ne aflăm (aproape de Săptămâna Mare), și poate reușesc așa să vă fac să o citiți. În mine, cel puțin, cartea a mișcat niște rotițe și a uns niște balamale, chiar de la primele pagini. Pe lângă învățăturile creștine de viață pe care le regăsim în ea, eu am fost fascinată și de acuratețea prezentării Ierusalimului de secol I, cu măslini, palmieri, cetăți fortificate, cu soldați bine antrenați sau cu oameni simpli animați de dragostea pentru Dumnezeu. 
 
Sincer, sunt mâhnită că nu am auzit până acum de cartea asta publicată în noiembrie 1880 (sau de autorul ei) cu atât mai mult cu cât am aflat ulterior (trăiască  wikipedia!) că  a fost considerată cea mai influentă carte creștină din secolul al XIX-lea și a devenit cel mai bine vândut roman american, rămânând pe prima poziție până la publicarea romanului "Pe aripile vântului". În plus, ecranizarea Ben-Hur (1959 - în regia lui William Wyler) a obținut 11 premii Oscar. 

                                           Scenă din Ben Hur (1959) -  sursa IMDB



Va fi foarte interesant pentru mine să văd filmul cu același nume care va fi lansat anul acesta în august, deși pornesc încă de pe acum cu premisa că nu se va ridica la înălțimea cărții (am preconcepții, știu!). Totuși, trailerul promite ceva fain:

luni, 18 aprilie 2016

Per Petterson - "La furat de cai"

"Dacă mă concentrez, pot să intru în depozitul memoriei și să găsesc raftul cu filmul potrivit și să mă afund în el și să îmi simt încă trupul călărind cu tatăl meu prin pădure: pe înălțimi deasupra râului, de-a lungul crestei, și apoi în jos pe partea opusă a dealului, peste frontiera cu Suedia și mai departe în ceea ce era o țară străină, cel puțin pentru mine".


Zilele acestea am fost din nou fericită să descopăr o carte frumoasă, a doua revelație oferită de literatura norvegiană (prima fiind una dintre cărțile mele preferate all time -Foamea, lui Knut Hamsun - scriitor de Nobel). "La furat de cai" aduce față în față trecutul (văzut ca o țară străină) și prezentul lui Trond Sander, acum un bărbat trecut de 60 de ani care și-a găsit refugiu,  după moartea soției, într-o cabană din estul Norvegiei. Jonglând cu cronologia și folosind evocarea la persoana I, scriitorul prezintă o frumoasă poveste ce are în centru maturizarea și acceptarea destinului. Vara plină de evenimente a anului 1948, pe când Trond avea doar 15 ani, este pusă în antiteză cu iarna de la capătul vieții, pe care bătrânul personaj o trăiește în liniște, având-o alături pe cățelușa Lyra. 
 
Împreună cu tânărul Trond și tatăl său, vom călări cai norvegieni, vom pluti cu barca pe râul din apropierea cabanei, vom merge la uscat de fân, vom tăia copaci și vom urmări traseul buștenilor către Suedia.
 
Cartea a apărut în 2003 și a devenit rapid bestseller național și cea mai bună carte a anului. Limbajul este unul atât de familiar, încât ai impresia că citești o scrisoare de la un prieten bun, care îți povestește prin ce peripeții a mai trecut.

Înainte de a debuta literar (1987), Per Petterson (născut în 1952) a fost muncitor necalificat, bibliotecar, librar și  traducător. De atunci, Peterson a mai publicat cinci romane și un volum de eseuri.


marți, 12 aprilie 2016

Balzac - "Evreul"

Continuând periplul meu prin literatura franceză, m-am oprit la "Evreul" lui Honore de Balzac, dar, trebuie să recunosc încă de la început, am citit un pic cam târziu cartea asta. Cu siguranță, în adolescență aș fi simțit-o mai aproape de sufletul meu, din cel puțin o sută de motive. Dar uriașul Balzac merită efortul oricând și oricum, așa că m-am avântat  în această poveste frumoasă și sentimentală de Ev Mediu, cu cavaleri, regi, prințese și tot tacâmul.

Oferind garanția unor fapte reale petrecute în Franța secolului al XV-lea, Balzac deapănă o suavă, fascinantă și exotică poveste de dragoste, cum rar îți e dat să citești. Totul se petrece în castelul Casin-Grandes din Provence, acolo unde regele detronat al Ciprului, Jean al II-lea și-a găsit refugiu, alături de fiica sa, frumoasa Clotilde, din calea venețienilor, învingătorii săi.  Regele este însă departe de a-și găsi liniștea în ținutul acesta sălbatic și pitoresc, care se prelungește în mare, castelul său, împreună cu comorile pe care le ascunde, fiind o tentație mult prea mare pentru d'Enguerry Păgânul, care scornește un plan prin care să-l acapareze. Dar, de departe cea mai frumoasă și palpitantă este povestea de dragoste interzisă dintre prințesa Clotilde și evreul Nephtaly, acesta cucerind-o definitiv pe aleasa lui prin simplitate, mister și pasiune. În zorii fiecărei zile, frumosul evreu își riscă viața pe stânci pentru a-i aduce flori la fereastră tinerei iubite, care îl răsplătește cu priviri pătrunzătoare și vorbe de amor. Cum se întâmplă de obicei în poveștile de gen, prințesa îi este promisă unui cavaler care, prin fapte deosebite de vitejie, este demn de mâna ei. Ce va face Clotilde, măcinată de deziluzia unui amor interzis? Nu-i rămâne decât moartea, alături de cel drag sufletului ei. Dar dacă descoperi că cel pe care-l privești cu ură este, de fapt, cel pe care ți-l dorești cel mai mult?
 
"Evreul" este o dovadă în plus a calității de scriitor-colos a lui Balzac. O scriitură realistă, fină, care creionează atât de senzual sentimentul dragostei și măreția faptelor de vitejie! Balzac este maestru al răsturnărilor de situație, el stăpânește acțiunea și personajele atât de bine, încât le pedepsește pe cele negative și le oferă virtuți înalte celor pozitive, cu un realism tipic și un umor dulce. Balzac a avut doi admiratori celebri pe meleagurile noastre: George Călinescu și Mircea Eliade, eu cred că asta spune totul...
 
Cartea a fost publicată în 1823 sub numele "Clotilde de Lusignan". Fiind un roman al tinereții, al dragostei și al cavalerismului, vei regăsi în el candoarea și patosul primei iubiri, așa că spor la citit! Merită!

P.S.: Eu am achiziționat romanul de la un anticariat online, pe care îl recomand: printrecarti.ro!

Și acum, câteva CITATE:  

"Fiecare om are o stea în ceruri, a mea însă e totdeauna pe pământ";

"Viața e totul și, cu toate acestea, lumea o risipește fără nicio milă";

"O, geniu feminin, în fața ta depunem armele!";

"Prin ochi se exprimă trei sferturi din ceea ce spui când iubești";

"Amorul, un sentiment inexplicabil, suav și dureros, divin și pământesc, voluptuos și, totuși, sfâșietor";

"Sărbătorile sufletului nu sunt zgomotoase";

"După cum există voluptăți care fac rău, există și dureri care mângâie";

"Când iubești, înveți și viclenia! Blamați deci amorul!";

"Nu sunt evreii poporul etern, poporul neschimbător, în fața căruia națiunile s-au sfărâmat neputincioase? El le-a văzut trecând ca niște umbre!... singur el rămâne în picioare, păstrat de scutul lui Dumnezeu, întocmai ca și pământul, în fața căruia omul rămâne cu mâinile încrucișate!";

"Amorul învinge orice josnicie, flacăra lui purifică totul; el este pasiunea care închide toate sentimentele alese, este proba măreață de egalitate între oameni";

"Toate sentimentele împinse la extrem, și mai cu seamă amorul, sunt o nebunie, mai mult sau mai puțin".    

   

miercuri, 6 aprilie 2016

Stendhal - "Roșu și negru"


Odată cu acest roman, am făcut cunoștință cu cel care a devenit rapid personajul meu preferat din literatura franceză, Julien Sorel, un fiu de cherestegiu din Verrieres care accede în aristocrația pariziană datorită ambiției paroxistice ascunse într-o desăvârșită stăpânire de sine.
Sorel pleacă din casa tatălui său, unde este hulit pentru faptul că stă toată ziua cu cartea în mână, pentru a deveni preceptor al copiilor primarului din Verrieres, domnul Renal. Aici, tânărul, care dă dovadă de o extraordinară capacitate de memorare și de o stăpânire perfectă a limbii latine, se îndrăgostește de doamna de Renal, o femeie frumoasă și elegantă care nu cunoscuse fiorii dragostei, fiind mai degrabă confidenta și partenera soțului ei. Pasiunea interzisă dintre cei doi va fi cea care îl va goni pe Julien către înalta societate pariziană, devenind secretar al marchizului de La Mole.
Tânărul Julien pornește pe drumul vieții având un singur scop: să facă avere, aceasta constituind și tăria sa de caracter în fața obstacolelor, a jignirilor și a discriminărilor la care este supus de către nobilii cu care intră în contact la orice pas. "Dacă vreau să fiu respectat și de ei și de mine, trebuie să le demonstrez că numai sărăcia mea negociază cu bogăția ce le aparține, dar sufletul îmi e la mii de leghe depărtare de obrăznicia lor".
Simpatia sa ascunsă pentru Republică și pentru Bonaparte îl face să vadă în parcursul acestuia în istorie un model de urmat. Dar ceea ce îi va tăia eroului nostru aripile către împlinirea țelului nu va fi nici măcar un nou amor interzis pe care l-a iscat în casa marchizului de La Mole, ci ura sa înverșunată față de clasa de sus și chiar față de preoțimea romano-catolică pe care o vede nedemnă de a purta straiele purității și ale devotamentului față de Cel de sus. 
Dar, de unde vine titlul romanului? Ce să reprezinte Roșul și Negrul? Ei bine, ele sunt simbolurile militare și ecleziastice care marchează viața personajului principal, iar dacă îmi permiteți să merg mai departe de atât, aș considera roșul drept pasiunea lui arzătoare cu care se aruncă în iubire și în viață, iar negrul - neîmplinirea țelului pentru care și-a sacrificat aceste pasiuni.

Romanul, care a fost lansat în 1830 și a cărui acțiune se desfășoară între anii  1826-1831, trebuie citit numai în contextul unei (măcar minime) cunoașteri a istoriei Franței de după 1800. Aceasta a trecut rapid de la monarhie la Primul Imperiu (sub conducerea lui Napoleon Bonaparte), apoi din nou la monarhie, cartea surprinzând domnia lui Carol al X-lea.

Stendhal (pe numele său real Henri-Marie Beyle - 23 ianuarie 1783, Grenoble – 23 martie 1842, Paris) dovedește o minuțioasă aplecare către sentimentele personajelor, fiind un romantic de clasă, care impresionează prin realism. Mă declar fan incontestabil al său.

CITATE: 

"Puritatea sufletească, absența urii prelungesc fără îndoială durata tinereții";

"Abia drumețul acela care a urcat cu greu un munte abrupt, așezându-se în vârful lui, descoperă plăcerea absolută în odihnă. Ce fericire ar mai fi aceea de a fi obligat să se odihnească astfel tot timpul?";

"Doamne, prezentul e arca Celui de Sus. Vai de cel ce o atinge - Diderot";

"Ți se pare că are cineva anumite merite? Atunci pune-i piedici în calea tuturor dorințelor și faptelor sale. Dacă meritul este real, atunci va ști să învingă sau să ocolească piedicile";

"Orice adevărată pasiune nu este atentă decât la ea însăși";

"Oamenii bogați, cu sufletul împăcat, caută în afaceri distracția, nu rezultatele propriu zise";

"Asta-i lumea, ca o partidă de șah";

"Politețea nu e decât absența mâniei pe care o poate genera proasta creștere";

"Ce iubire mai e aceea care te face să caști?";

"Una dintre caracteristicile geniului este să nu-și lase târâtă cugetarea pe făgașul săpat de muritorii de rând";

"Romanul este o oglindă purtată pe drumul mare, reflectând când albastrul cerului, când noroiul din băltoacele de pe jos. Iar cel ce poartă oglinda în rama-i din spinare va fi acuzat de dvs de imoralitate! Oglinda vă arată mlaștina și tocmai pe oglindă o acuzați! Acuzați mai degrabă drumul plin de smârcuri și încă și mai tare pe inspectorul care lasă apa să clocească și noroiul să se adune";

"Căzută în cea mai adâncă prăpastie a nefericirii, unei ființe umane nu îi mai rămâne decât curajul";

"Nu înșeli de două ori o națiune cu aceleași mijloace";

"Franța nu crede în Dumnezeu, ci iubește războiul:

"În viață, pasiunile sunt niște accidente, dar ele se întâlnesc numai la spiritele superioare";

"E ciudat totuși că nu am învățat arta de a mă bucura de viață decât de când sfârșitul ei s-a apropiat atât de tare";

"Cel mai rău lucru la pușcărie e că nu poți încuia tu ușa".