sâmbătă, 26 septembrie 2015

Căsuța noastră...

Darius cotrobăie prin sertare și îmi înșiră pe podea fel și fel de nimicuri:. CD-uri, haine, caiete, foi, cutii goale sau pline...  Cu ocazia asta văd și eu câte chestii inutile trăiesc sub același acoperiș cu mine. Nu știu cum se face, dar parcă atunci când arunci mai multe, apar mai multe. Treaba stă cam așa, că doar am studiat fenomenul: când se simte amenințat, Regele Nefolositor sună un prieten și o armată întreagă de  inutilități invadează teritoriul casei noastre, gata  să ne sufoce. Singura soluție e să le declarăm război și tare îmi este că nu-i vom putea dovedi decât cu un atac nuclear (o să mă consult cu Putin  în problema asta).

Gluma-i glumă, dar de la un timp, am început să ne văităm din ce în ce mai des că nu mai avem loc în casă. Armata noastră cu patru soldați vrea spațiu larg de desfășurare; mașinile, căluții, cărucioarele tânjesc, de asemenea, după un teren și mai generos pentru reprezentațiile lor în viteză. Oare o casă cât Auchanul ne-o fi suficientă? Sau Casa Poporului? Nu prea cred.
Așa că ne mulțumim, deocamdată, cu apartamentul nostru, care cândva, când în el viețuiau doar patru ochi, părea atât de mare... și gol!

vineri, 25 septembrie 2015

Recomand "Săpunul Cheia"

Știam de brandul "Săpunul Cheia" mai demult, dar niciodată nu încercasem vreun produs. Ocazia perfectă s-a ivit însă atunci când am câștigat un scrub pentru față cu resveratrol pe pagina lor oficială de facebook.
De ceva timp, acord mai mult timp pentru îngrijirea tenului, în mod special (deh, vârsta!) și pot spune că m-am bucurat că pot testa acest produs.
Din capul locului menționez că nu am fost tentată să-mi cumpăr exfoliante pentru față (am avut doar unul până acum, de la Yves Rocher), pentru că am un ten sensibil, care se irită imediat când nu-i convine ceva, iar ideea de a-l agresa cu un scrub mi se părea de neconceput.
Și totuși, am încercat Scrub Cheia cu resveratrol mai mult din curiozitate. 


Produsul vine ambalat într-un borcănel de sticlă cu un  capac metalic. Imediat ce îl desfaci, se revarsă un parfum înțepător, dar plăcut, de cacao și scorțișoară. 

Ingrediente: unt de shea, unt de cacao, ulei de măsline, făină din sâmburi de struguri roșii, scorțișoară, ulei volatil. Fără coloranți, fără parabeni.
Are 110 ml

Este un scrub foarte dens cu o textură fin-abrazivă. Eu îl folosesc o dată pe săptămână, după baie, atunci când tenul meu (normal, cu tendințe de uscare în sezonul rece) este curat, iar porii sunt dilatați și dornici de a fi răsfățați. Sincer, îmi place foarte mult senzația lăsată pe pielea mea, o simt imediat hidratată și curățată în profunzime.

Acest scrub m-a convins să cumpăr și alte produse de la ei, pe lista mea aflându-se acum detergentul de rufe eco, săpunul pentru copii și un balsam pentru buze.

luni, 21 septembrie 2015

Război și pace

După ce mi-a plecat flăcăul în armată (a se citi grădiniță, dar, credeți-mă pe  cuvânt, sunt una și aceeași, pentru mine), m-am trezit cu o grămadă de timp liber pe cap. Brusc, nu mai trebuie să scot mâna leuțului din părul delicatei și nici arbitru de lupte greco-romane nu mai trebuie să fiu. Dacă stau să mă gândesc, nici pe podea nu mai sunt două tone de jucării, nici zarva nu se mai aude de la etajul patru. Da, fata mea e liniștită, se joacă frumos cu păpușele și ursuleți, ascultă muzică și dansează, e calmă ca tac-so, pupa-o-ar mama!
Hai că stăm bine, ați putea zice. Ei, aș! Dar eu m-am învățat cu nebunia aia frumoasă! Ritmul meu e unul alert, în care curățenia se face în 10 minute (iar deranjul în două), mâncarea intră direct în stomac, cafeaua se bea dintr-o înghițitură, asta doar pentru a-mi rămâne destul timp pentru ceea ce contează cu adevărat: joaca alături de puii mei.
Prea liniște e acum în casă. De abia aștept să  se întoarcă micul terorist și să răstoarne totul, să alerge, să se plimbe cu mașina lui cea mare și zgomotoasă printre mese, scaune, jucării și alte cele. Așa e el, mai agitat de fel. Seamănă cu mă-sa!

vineri, 18 septembrie 2015

Stiloul, bibelou de porțelan...


Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata. 
Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine).
Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema era aproape terminată. Mi-e dor de stilourile mele chinezești pe care le primeam în fiecare an de la Moș Crăciun și le păstram cu sfințenie în cutiuța lor, la fel de atentă și grijulie, precum era mama cu bibelourile ei din vitrină.
Dar totul a devenit dintr-o dată mai interesant (prin clasa a doua, cred), când am descoperit cerneala roșie. Atunci aveam ocazia să fiu și elevă, și profesoară, adică făceam tema pe un caiet pentru acasă și strecuram intenționat câteva greșeli pe care să le taxez apoi cu roșu și să pun o notă (mică, de cele mai multe ori). Chiar, ce or zice psihiatrii despre asta? Mai am scăpare?
Da,  sunt multe de scris despre scris. Pentru mine a fost o terapie, o plăcere, un companion, o sursă de satisfacții profesionale. Acum, că am depănat amintiri despre stilouri, îmi dau seama că nu mai am niciunul în casă, în schimb am pixuri (uzate, fără capac, fără arcuri - deh, pot ține și loc de sticksuri pentru bebeluși), dar cei care sunt pasionați știu că nu există comparație între ele.

 Tu când ai scris ultima dată de mână?

luni, 14 septembrie 2015

Emoție de mamă

Ce simte o mamă când puiul ei își ia zborul? L-ar mai strânge o dată și încă o dată în brațe, i-ar mai așeza bluzița și ghiozdănelul a mia oară, l-ar mai pupăci, l-ar mai  drăgălăși. Sub masca ei de-o calmitate ieșită din comun, se află însă un chip brăzdat de lacrimi, o inimă străpunsă de nesiguranță și o minte chinuită de cel puțin o mie de întrebări.
Așa suntem noi mamele (sau cel puțin cele care-mi seamănă), am vrea să transformăm lumea asta într-un cuib imens, așijderea celui de acasă, în care puii noștri să fie iubiți, fericiți și veșnic în siguranță.
Și totuși, viața ne învață și pe cei mari, dar și pe cei mici, că mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm zborul. Face parte din condiția omului să zboare fără aripi. Cum? N-ați văzut oameni zburând? Eu îi văd tot timpul. Oamenii care zboară sunt cei care transformă lumea din jurul lor în lumină doar cu un zâmbet, care se ridică fără să-și ia avânt. Aripile lor nu sunt sudate de trunchi, aripile lor sunt în suflet.
Copilul meu drag, fii și tu un  suflet cu aripi, să poți zbura suav prin viață și să culegi toate roadele pământului, bucurându-te de dragoste!