luni, 9 noiembrie 2015

În brațe la mami

Ce frumoase sunt îmbrățișările! Ele au puterea de a opri timpul și de a încălzi sufletele. Îmbrățișările ne aduc aminte că suntem oameni și că tânjim neîntrerupt după dragoste. 
Brațele sunt partea vizibilă  a sufletului nostru. Copiii noștri știu asta, la fel cum și noi, ăștia mari, am știut-o cândva. În brațe la mami e ca în burtică la mami: e cald, e liniște, iar inimile își potrivesc bătăile una după cealaltă. Iată de ce micuții vor în brațe, cât mai mult, cât mai des. Nu pentru că se răsfață, nu pentru că sunt prea dependenți. Eu am învățat asta de la copiii mei, atunci când toți din jurul meu priveau îmbrățișările ca pe o dovadă de slăbiciune în relația cu pruncii.
Puterea brațelor face minuni. O simplă înlănțuire umană spală sufletul, înseninează mintea și e dătătoare de speranță.

Când cineva intră în sufletul nostru, nu mai iese, pentru că acolo, în suflet, îi e cald și bine, e suflarea lui Dumnezeu. La fel și în brațe la mami.


joi, 5 noiembrie 2015

Șoc și groază la mine în casă

Intru în cameră. Cărțile din bibliotecă sunt pe jos, amestecate cu legume de plastic, cifre cartonate și animăluțe siliconate. Tabloul e sinistru și e completat de draperiile trase în toate direcțiile. Brusc, ceva macabru îmi trece prin minte atunci când văd urme roșii pe peretele din față. Ca și cum cineva ar fi încercat să escaladeze camera, după ce s-ar fi luptat până la agonie cu vreun monstru. Mă apropii. Lumânarea parfumată de pe birou, pe care o aprinsesem cu 10 minute în urmă, era răsturnată. Frica și nedumerirea deja mă cuprindeau. Când să pun mâna pe telefon să sun la 112, îmi văd copilul ieșind de sub birou, cu mâinile roșii, mirosind a fructe de pădure.

Da. El e făptașul. După ce a stins lumânarea, Dumnezeu știe cum, a luat  ceara (fierbinteeee!) și mi-a întins-o pe perete, mânat de un spirit creativ pe care ar fi gelos și Picasso. Mulțumită lui, am acum o operă inedită în casă: pictură cu ceară parfumată, în stil suprarealist.

Și când mă gândesc că am lipsit doar cinci minute... Dacă mai lăsam artistul singur încă pe atât, cine știe ce știre mai apărea la ora 17.

luni, 2 noiembrie 2015

Oameni mari cât inima lor!

Când văd oameni trecând prin foc pentru a salva oameni, când văd cozi la centrele de transfuzii, când văd compasiune, iubire, dăruire, mobilizare, îmi dau seama că încă mai avem o speranță.
Da, printre noi încă mai trăiesc Oameni. Oameni frumoși, oameni luminoși, oameni supraoameni. Lor trebuie să le mulțumim că sunt lumina noastră în întunericul lumii. Ei ne călăuzesc prin furtună ținând aprins felinarul din inima lor. 

Respect!


duminică, 1 noiembrie 2015

Revolta unui credincios

Am asistat zilele acestea la o adevărată tragedie, respectiv moartea unor tineri și rănirea gravă a altora în urma izbucnirii unui incendiu la clubul Colectiv din București. Ca o reacție pur umană și dezinteresată, sute de oameni au luat cu asalt centrele de transfuzie pentru a dona sânge și a-i ajuta astfel pe semenii lor aflați în nevoie. Medicii, asistentele, pompierii au făcut și ei un efort supraomenesc, intervenind necondiționat.

În tot acest timp, ce face Biserica Ortodoxă Română? Îndeamnă la rugăciune pentru sufletele "celor adormiți"! Nimic rău până acum, dar, la drept vorbind, ați auzit cumva că vreun preot își donează BMW-ul pentru cei vii care au atâta nevoie? Sau că un altul donează profitul pe o zi din parohie pentru a ajuta victimele/rudele vreunui năpăstuit? Dar nefericitul Preafericit ce binefaceri va face el în cazul "Colectiv"? 
Nu-i problemă, ne-am obișnuit cu atitudinea asta ignorantă a multora dintre trimișii lui Dumnezeu pe pământ. Unde au fost aceștia când inundațiile au luat casele semenilor lor, când focul a mistuit gospodării și vieți, când accidentele au mutilat atâția oameni, lăsând în urma lor adevărate drame? Unde e ajutorul prelaților când cei bolnavi au nevoie de bani pentru tratamente și pentru pâinea cea de toate zilele? 

Stimați "preaminunați", Iisus a înmulțit peștii și pâinile, a stat în mijlocul oamenilor, vorbindu-le și povățuindu-i, nu s-a lăfăit în aur pe bancheta limuzinei, ca ultimul cocalar ordinar.


P.S.: Duminică, 1.11.2015, la orele 17.00, sunteți așteptați în Piața Vasile Milea din Pitești să aprindeți o lumânare în memoria celor ce și-au pierdut viața în Clubul Colectiv din București. 

vineri, 30 octombrie 2015

Îmi place Halloweenul, hai, dați cu pietre!

Recunosc, până nu demult aveam așa o repulsie față de Halloween, cred că mai degrabă din cauza mediatizării excesive, nu neapărat pentru sărbătoarea în sine.
Anul acesta însă, copiii mei m-au mai învățat o lecție: trebuie să găsim o bucurie și o joacă interesantă în orice, chiar dacă acel orice înseamnă schelete și dovleci înfricoșători.
Totul a pornit de la o provocare lansată la grădinița fiului meu, aceea de a se costuma prichindeii și de a decora fiecare câte un dovleac pentru Halloween. Zis și făcut. Mamaie și tataie ne-au adus dovleci autohtoni, de la Vâlsănești, eu am cumpărat acuarele tempera, iar tati a venit cu inspirația. Așa s-a făcut că seara ne-a prins pe toți în jurul mesei, pictând și scobind, zâmbind și povestind. Și mi-am zis așa: dacă Halloweenul are această putere de a aduce familiile împreună, de a face oameni fericiți și de a stimula creativitatea copiilor (Darius și-a pictat propriul dovleac), atunci nu are de ce să fie blamat și hulit.

(De la stânga la dreapta: opera lui Darius, a mea și a celui mai talentat dintre noi, tati...)

Acum, nu aș vrea să interpretați că sunt adepta importului de sărbători, a formei fără fond, a negării propriilor noastre tradiții și valori sau a religiei ortodoxe. Dar, cred că unii sunt  prea înverșunați pentru ceva care nu merită. 
La urma urmei, Halloweenul, așa cum l-am văzut pe strada mea, cum s-ar zice, înseamnă costumări, zâmbete, creativitate, activități care aduc oamenii împreună, nicidecum venerarea răului sau mai știu eu ce. Iar cei care îi critică pe ceilalți care se alătură curentului ar trebui să se gândească la faptul că e mai mare păcat să jecmănești credincioșii la nunți și înmormântări decât să-ți pui o mască și să scobești un dovleac.

marți, 6 octombrie 2015

Pot să-mi pup și să-mi îmbrățișez copilul? Pot?

Mulți spun că nu e bine să-ți pupi copilul pe gură (ceva cu niște microbi, bacterii și alte bau-bau-uri d-astea medicale). Tot mulți (și dubioși, dacă mă întrebați pe mine) spun să nu-ți pupi copilul deloc, ba să nu-l ții nici în brațe că se răsfață, că devine prea sensibil, prea mămos, prea atașat, prea dependent. 

OK, să le luăm pe rând.

În zilele noastre, oamenii au învățat și ei să folosească periuța și pasta de dinți, mai dau și pe la stomatolog, deci nu-s chiar așa niște ghene ambulante, în care colcăie bacteriile ucigașe și virusurile letale. În concluzie, un pupic pe buzele dulci ale bebelușilor lor nu va declanșa jihadul (vorbesc aici strict de situația părinte-copil, alți factori umani nu au ce căuta în această ecuație - gen bunici, mătuși și alți nepupați).

Apoi, nu înțeleg, de când și până unde trendul ăsta disperat după independența copilului încă din fașă? Îmi aduc aminte de câteva articole citite pe site-uri de mame și bebeluși că trebuie să lași copilul singur, dacă se poate să stea în cameră separată și să-l vizitezi doar când plânge/îi e foame/a făcut pe el. Nu, musai să nu faci pe mama grijulie, că nu e cazul. De ce să stai lângă bebe, când el are nevoie să te simtă aproape? De ce să-l mângâi chiar și atunci când nu o cere? De ce să-l ții în brațe sau la sânul tău cald, dacă nu plânge de se cutremură blocul? 

Mama ideală, în concepția parentingului contemporan, e aceea care nu plânge, nu se enervează, nu schițează niciun gest de afecțiune de față cu copilul. Ea a învățat din reviste de "specialitate" că, dacă procedează altfel, își lezează psihic copilul, că, vezi Doamne, îl maltratează pe  viață, de nu o să mai fie în stare bietul să-și clădească o viață normală. Curentul acesta creează, în opinia mea, mame de plastic, cu copii de laborator.
Rămâne totuși întrebarea: Cât de umani și afectuoși vor fi acești micuți pe viitor? Cum își vor exprima ei sentimentele, dacă în familie totul se rezumă la un calm glacial și forțat?
Înainte de a fi părinți ideali, suntem totuși oameni normali. Sunt de acord că extremele, și de o parte și de alta, sunt total contraindicate. Adică, nici disperați după pupături și sufocări să nu fim, dar nici prea detașați și goi pe dinăuntru.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Căsuța noastră...

Darius cotrobăie prin sertare și îmi înșiră pe podea fel și fel de nimicuri:. CD-uri, haine, caiete, foi, cutii goale sau pline...  Cu ocazia asta văd și eu câte chestii inutile trăiesc sub același acoperiș cu mine. Nu știu cum se face, dar parcă atunci când arunci mai multe, apar mai multe. Treaba stă cam așa, că doar am studiat fenomenul: când se simte amenințat, Regele Nefolositor sună un prieten și o armată întreagă de  inutilități invadează teritoriul casei noastre, gata  să ne sufoce. Singura soluție e să le declarăm război și tare îmi este că nu-i vom putea dovedi decât cu un atac nuclear (o să mă consult cu Putin  în problema asta).

Gluma-i glumă, dar de la un timp, am început să ne văităm din ce în ce mai des că nu mai avem loc în casă. Armata noastră cu patru soldați vrea spațiu larg de desfășurare; mașinile, căluții, cărucioarele tânjesc, de asemenea, după un teren și mai generos pentru reprezentațiile lor în viteză. Oare o casă cât Auchanul ne-o fi suficientă? Sau Casa Poporului? Nu prea cred.
Așa că ne mulțumim, deocamdată, cu apartamentul nostru, care cândva, când în el viețuiau doar patru ochi, părea atât de mare... și gol!

vineri, 25 septembrie 2015

Recomand "Săpunul Cheia"

Știam de brandul "Săpunul Cheia" mai demult, dar niciodată nu încercasem vreun produs. Ocazia perfectă s-a ivit însă atunci când am câștigat un scrub pentru față cu resveratrol pe pagina lor oficială de facebook.
De ceva timp, acord mai mult timp pentru îngrijirea tenului, în mod special (deh, vârsta!) și pot spune că m-am bucurat că pot testa acest produs.
Din capul locului menționez că nu am fost tentată să-mi cumpăr exfoliante pentru față (am avut doar unul până acum, de la Yves Rocher), pentru că am un ten sensibil, care se irită imediat când nu-i convine ceva, iar ideea de a-l agresa cu un scrub mi se părea de neconceput.
Și totuși, am încercat Scrub Cheia cu resveratrol mai mult din curiozitate. 


Produsul vine ambalat într-un borcănel de sticlă cu un  capac metalic. Imediat ce îl desfaci, se revarsă un parfum înțepător, dar plăcut, de cacao și scorțișoară. 

Ingrediente: unt de shea, unt de cacao, ulei de măsline, făină din sâmburi de struguri roșii, scorțișoară, ulei volatil. Fără coloranți, fără parabeni.
Are 110 ml

Este un scrub foarte dens cu o textură fin-abrazivă. Eu îl folosesc o dată pe săptămână, după baie, atunci când tenul meu (normal, cu tendințe de uscare în sezonul rece) este curat, iar porii sunt dilatați și dornici de a fi răsfățați. Sincer, îmi place foarte mult senzația lăsată pe pielea mea, o simt imediat hidratată și curățată în profunzime.

Acest scrub m-a convins să cumpăr și alte produse de la ei, pe lista mea aflându-se acum detergentul de rufe eco, săpunul pentru copii și un balsam pentru buze.

luni, 21 septembrie 2015

Război și pace

După ce mi-a plecat flăcăul în armată (a se citi grădiniță, dar, credeți-mă pe  cuvânt, sunt una și aceeași, pentru mine), m-am trezit cu o grămadă de timp liber pe cap. Brusc, nu mai trebuie să scot mâna leuțului din părul delicatei și nici arbitru de lupte greco-romane nu mai trebuie să fiu. Dacă stau să mă gândesc, nici pe podea nu mai sunt două tone de jucării, nici zarva nu se mai aude de la etajul patru. Da, fata mea e liniștită, se joacă frumos cu păpușele și ursuleți, ascultă muzică și dansează, e calmă ca tac-so, pupa-o-ar mama!
Hai că stăm bine, ați putea zice. Ei, aș! Dar eu m-am învățat cu nebunia aia frumoasă! Ritmul meu e unul alert, în care curățenia se face în 10 minute (iar deranjul în două), mâncarea intră direct în stomac, cafeaua se bea dintr-o înghițitură, asta doar pentru a-mi rămâne destul timp pentru ceea ce contează cu adevărat: joaca alături de puii mei.
Prea liniște e acum în casă. De abia aștept să  se întoarcă micul terorist și să răstoarne totul, să alerge, să se plimbe cu mașina lui cea mare și zgomotoasă printre mese, scaune, jucării și alte cele. Așa e el, mai agitat de fel. Seamănă cu mă-sa!

vineri, 18 septembrie 2015

Stiloul, bibelou de porțelan...


Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata. 
Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine).
Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema era aproape terminată. Mi-e dor de stilourile mele chinezești pe care le primeam în fiecare an de la Moș Crăciun și le păstram cu sfințenie în cutiuța lor, la fel de atentă și grijulie, precum era mama cu bibelourile ei din vitrină.
Dar totul a devenit dintr-o dată mai interesant (prin clasa a doua, cred), când am descoperit cerneala roșie. Atunci aveam ocazia să fiu și elevă, și profesoară, adică făceam tema pe un caiet pentru acasă și strecuram intenționat câteva greșeli pe care să le taxez apoi cu roșu și să pun o notă (mică, de cele mai multe ori). Chiar, ce or zice psihiatrii despre asta? Mai am scăpare?
Da,  sunt multe de scris despre scris. Pentru mine a fost o terapie, o plăcere, un companion, o sursă de satisfacții profesionale. Acum, că am depănat amintiri despre stilouri, îmi dau seama că nu mai am niciunul în casă, în schimb am pixuri (uzate, fără capac, fără arcuri - deh, pot ține și loc de sticksuri pentru bebeluși), dar cei care sunt pasionați știu că nu există comparație între ele.

 Tu când ai scris ultima dată de mână?

luni, 14 septembrie 2015

Emoție de mamă

Ce simte o mamă când puiul ei își ia zborul? L-ar mai strânge o dată și încă o dată în brațe, i-ar mai așeza bluzița și ghiozdănelul a mia oară, l-ar mai pupăci, l-ar mai  drăgălăși. Sub masca ei de-o calmitate ieșită din comun, se află însă un chip brăzdat de lacrimi, o inimă străpunsă de nesiguranță și o minte chinuită de cel puțin o mie de întrebări.
Așa suntem noi mamele (sau cel puțin cele care-mi seamănă), am vrea să transformăm lumea asta într-un cuib imens, așijderea celui de acasă, în care puii noștri să fie iubiți, fericiți și veșnic în siguranță.
Și totuși, viața ne învață și pe cei mari, dar și pe cei mici, că mai devreme sau mai târziu va trebui să ne luăm zborul. Face parte din condiția omului să zboare fără aripi. Cum? N-ați văzut oameni zburând? Eu îi văd tot timpul. Oamenii care zboară sunt cei care transformă lumea din jurul lor în lumină doar cu un zâmbet, care se ridică fără să-și ia avânt. Aripile lor nu sunt sudate de trunchi, aripile lor sunt în suflet.
Copilul meu drag, fii și tu un  suflet cu aripi, să poți zbura suav prin viață și să culegi toate roadele pământului, bucurându-te de dragoste!

luni, 8 iunie 2015

Raluca Marchiș: "Selfie în oglindă. Când femeia devine mamă"

Ce vezi când te privești în oglindă în prima zi din viața ta de mamă? Copilul. Pentru prima dată, nu te interesează cum îți stă părul, dacă ai mai pus un kilogram, dacă ai cearcăne cât China sau încă un rid pe față. Ceea ce vezi acum e ceea ce ești, nu ceea ce faci sau vrei să pari. Ești mamă... Brațele, inima, gândurile, viața îți sunt învăluite de această minune a naturii, și tu te simți datoare din prima clipă să o trăiești prin toți porii și să i te dedici în totalitate.

Un sentiment de deja vu m-a însoțit constant în timp ce am parcurs "Selfie în oglindă. Când femeia devine mamă", de Raluca Marchiș. Am intrat într-un cinematograf în care eram singurul spectator, m-am așezat cuminte pe scaun și am început să vizionez filmul vieții mele. Mi-am revăzut copilăria cu miros de păpădii zburdând pe dealuri, scăldându-se în apa Vâlsanului, jucându-se, frământându-se, cântând, visând; am mirosit trandafirii adolescenței și m-am oprit la ceea ce sunt acum: o mamă în oglindă.

Cartea este un moment de introspecție, dar și o bucurie a împlinirii. Autoarea ne împărtășește etapele devenirii ei ca om și reușește să facă asta punându-ne în față albumul fotografic păstrat cu sfințenie în cutia minții. Mamele își vor regăsi cu ușurință propriile trăiri în evocările autoarei și își vor recunoaște copilașii în fetița cârlionțată, cu ochi albaștri.
E interesant pentru noi mamele să descoperim, citindu-ne unele pe altele, conversând în parc sau pe stradă, că experiența personala este, de fapt, universală, că pășim în aceiași "papuci" cu înaintașele noastre de mii de ani.

"Selfie în oglindă" consemnează ceea ce contează cu adevărat în viața noastră, fiind un dar al autoarei pentru fiica sa. Traiectoria cărții este însoțită de un îndemn nescris de a parcurge la pas drumul vieții, trăind intens fiecare clipă alături de copilul tău, de a-l incuraja, de a nu-i impune limite sau bariere, de a-l lăsa să crească ușor și firesc, în ritmul său.

Argeșenii au ocazia să o cunoască pe Raluca Marchiș joi, 11 iunie. Evenimentul de lansare a cărții
"Selfie în oglindă. Când femeia devine mamă" (Editura Herald), va avea loc la Biblioteca Județeană Dinicu Golescu, începând cu ora 18.30.

"Odată cu copilul se naște o femeie nouă care poate fi explicată cu atât mai anevoie acum față de anii în care se descoperea pe sine. De multe ori ea însăși se pierde printre atâtea identități care își cer imperios interpretarea, iar neajunsul de a fi doar umană o lasă mereu cu senzația că ar trebui să facă și să poată mult mai mult decât este capabilă".

"Deși îmbătrânim, ne urâțim, ne înrăim, lenevim, ne deteriorăm fizic și psihic, în ochii mamelor noastre ne păstrăm frumusețea absolută. În concluzie, ne naștem și rămânem perfecți pentru că mamele noastre ne-o garantează. "

Mai multe informații despre Raluca Marchiș, AICI!

joi, 4 iunie 2015

Formula magică

Ce Abracadabra? Ce Hocus Pocus? O singură formulă e cu adevărat magică și funcționează 100%. Doar o singură combinație de cuvinte transformă norii în flori de soare și ploaia în culori. O guriță atât de mică știe să deschidă, cu candoarea ei minunată, cele mai ferecate porți și să alunge întunericul din grădina minții la fel de ușor cum ar sufla într-o păpădie.
"Te iubesc, mami!" e acel moment când inima ta urcă pe un nor de pluș și se lasă răsfățată de muzica îngerilor, în timp ce, din neant, picură peste ea petale de mătase.

Și eu te iubesc, copilul meu frumos și, de când te-ai născut, tot încerc să găsesc răspunsul la întrebarea: Ce însemni tu pentru mine? Tu ești perechea mea de ochelari, prin care văd doar minunile lumii. Tu ești răsăritul, tu ești toată mierea și tot nectarul de pe pământ!