marți, 27 decembrie 2016

Honoré de Balzac – „Moș Goriot”

"Moș Goriot" este o carte pe care bătrânii o citesc cu un nod în gât. Drama și sacrificiul domnului Goriot, care-și împarte averea celor două fiice ajunse bogate, urmând ca el să mănânce pâine și să trăiască într-o cameră sărăcăcioasă dintr-o pensiune modestă, sunt de secole exemplul paternității, al dragostei nebunești pentru copii.  


Moș Goriot, un fost negustor prosper de paste făinoase, a luat asupra lui responsabilitatea fericirii și a bunăstării fiicelor lui, Delphine și Anastasie. Prin relațiile stabilite de el, bărbatul își căsătorește fetele, propulsându-le în înalta societate pariziană, dar imediat ce Goriot devine un simplu bătrân la limita subzistenței, acestea evită să-l mai primească în vizită altfel decât pe ușa din dos. Cu toate acestea, cele două fete, ale căror plăceri se rezumă la baluri somptuoase și la amanți depravați, apelează la bătrânul lor ori de câte ori ajung la ananghie, determinându-l pe bietul tată să-și vândă și ultimele lucruri de valoare, pentru a plăti capriciile strigătoare la cer ale odraslelor.

Cel care va cunoaște îndeaproape soarta chinuită a moșului Goriot este studentul Eugen de Rastignac, care locuiește în aceeași pensiune a doamnei Vauquer. Tânărul fără posibilități cade în mirajul înaltei societăți și dorește să se realizeze cu orice preț, alegând calea cea mai ușoară: relația cu o femeie bogată. Curând, tânărul va afla cât de perfidă este înalta societate și va realiza că aurul și diamantele nevestelor sofisticate nu fac decât să ascundă, sub poleiala lor, vieți  pline de orori și de falsitate.

Balzac atrage atenția în acest roman asupra lucrurilor care contează cel mai mult în această viață, dar care sunt sugrumate de bani, orgolii și interese meschine. Cum ar fi trăit moș Goriot dacă ar fi fost înconjurat de aceeași iubire pe care a dăruit-o necondiționat? Cum ar fi plecat moș Goriot din această lume, dacă Delphine și Anastasie i-ar fi fost tot timpul la căpătâi,  sărutându-l pe frunte și strângându-i mâinile de muribund? Ce ar fi viața noastră dacă ne-am dedica-o iubirii aproapelui? 

"Moș Goriot" (1835) este o carte ce cutremură și înfioară fiecare generație, prin autenticitate, chiar dacă au trecut 185 de ani de la apariția ei. Balzac își etalează în "Moș Goriot" (carte care face parte din ciclul Comedia umană) calitățile care l-au făcut scriitorul cu cea mai mare influență asupra realismului și unul dintre cei mai mari autori de ficțiune din toate timpurile.


Prietenia mea cu cărțile

Niciodată nu am fost o cititoare înfocată. Nu știu de ce. Poate pentru că școala, în loc să-mi cultive pasiunea pentru citit, mi-a inhibat adevărata plăcere a lecturii, sub imperiul terorii că trebuie musai să parcurg toate operele de la clasă. Totuși, am citit și în școala generală, dar și în liceu, majoritatea fiind lecturi obligatorii, dar, trebuie să recunosc, atunci când scăpam și savuram o carte ce nu se regăsea în programă mă simțeam mult mai liberă și mai fericită. Anii au trecut, am citit constant, urmând ca, în perioada mea de proaspătă mămică, să nu mai citesc nimic, exceptând cărțile de creșterea copiilor. Dar, în sinea mea, am știut că-mi voi recăpăta pasiunea (și timpul!) pentru a mă cufunda în lumea lecturilor care te țin cu mintea și sufletul conectate în alte lumi.


Imboldul a fost Reading challenge 2016, de pe site-ul goodreads.com, o provocare pe care mi-am lansat-o mie însămi, în ianuarie, impunându-mi un target de 30 de cărți, target pe care, sunt mândră să recunosc, l-am depășit cu mult. Nu mă umflu în pene, nici măcar nu țin să demonstrez cuiva că sunt vreo bibliofilă, dar vreau să arăt că se poate, da, poți citi până noaptea târziu (după ce ți-ai pus copilașii la nani), dar va trebui să renunți astfel la televizor și la filme, da, poți citi în timp ce supa scoate aburi pe aragaz, da, poți citi într-o sală de așteptare, într-un mijloc de transport, pe o bancă din curtea grădiniței, oriunde. 

Mie, cărțile mi-au deschis ochii și mintea. Citind, mi-am îmbogățit cultura generală, am ajuns să văd viața din mai multe perspective, să mă cunosc mai bine, să mă apreciez mai mult, să trăiesc mai frumos. Dar, sigur, contează ce citești! Eu am decis anul acesta să recuperez, pe principiul Mai bine mai târziu decât niciodată, toate acele lecturi pe care ar fi trebuit să le parcurg încă de acum mulți ani (cu unele am reușit, altele au rămas pe listă pentru 2017): Un veac de singurătate, Bătrânul și marea, Crimă și pedeapsă, Viața pe un peron, Roșu și negru, Muntele vrăjit, Departe de lumea dezlănțuită sunt titlurile celebre pe care le-am savurat cu sufletul la gură.

Pe lângă aceste cărți-monument, am avut bucuria să descopăr altele de care nu știam, dar care mi-au plăcut peste măsură: Kim (Rudyard Kipling), Ben Hur (Lew Wallace), Shalimar Clovnul (Salman Rushdie), Zeița orezului (Rani Manicka), Distanța dintre noi (Jhumpa Lahiri). În plus, am descoperit și autori contemporani pe care de mult îi așteptam, Haruki Murakami fiind doar unul dintre aceștia.

Ultima carte citită în 2016 a fost Moș Goriot - Honore de Balzac (despre care voi scrie zilele acestea).  Și uite așa, un an trece, altul vine, iar eu am deja în bibliotecă vreo 2-3 volume pe care de abia aștept să le răsfoiesc: "Să ucizi o pasăre cântătoare", "La Răsărit de Eden" și multe altele din colecțiile Adevărul, Cotidianul și Jurnalul Național. 

În concluzie ce să-mi (vă) mai doresc decât: SPOR LA CITIT!

miercuri, 21 decembrie 2016

Lectură de iarnă: Fănuș Neagu - "Dincolo de nisipuri"


Am citit volumul de proză scurtă "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu și m-am îndrăgostit de satul din Bărăgan, cu ciulini și secetă, în timpul verii, și cu zăpezi de poveste ninse-n iernile de altădată. Dar nu numai de sat m-am îndrăgostit, ci și de acest autor (de care nu aveți cum să nu fi auzit până acum!), de stilul său metaforic și înflorit, dar atât de frumos și special!

Acesta este probabil citatul meu preferat din toată cartea, ce sintetizează, cred, fascinanta putere de creație a lui Fănuș Neagu:

"Ninge. Subțire, vesel, neprefăcut. Ninsoarea îmi dă un sentiment de înnoire. Când ninge, dintr-odată sunt altcineva. Mai sincer, mai plin de fantasme. Iată, mi-amintesc de un lipovean care, la prima ninsoare, ieșea în ogradă purtând în brațe o icoană cu ferecături de argint. Ca să ningă peste îngeri. Și-n ziua aia făcea focul numai cu lemn de tei. Era un vrăjitor. Schimba lumea pe o vadră de vin, dându-i culoarea dragostei”.

Un autor pur și simplu minunat!

Citiți recenzia cărții Dincolo de nisipuri pe GoodRead.ro!

vineri, 9 decembrie 2016

Recomandare de lectură: Revista iocan, numărul doi

Am aflat de curând despre lansarea singurei reviste de proză scurtă din România, iocan. Responsabili de acest proiect ambițios, care promite, sunt scriitorii Cristian Teodorescu, Florin Iaru și Marius Chivu. Evident că nu am stat pe gânduri și mi-am comandat și eu numărul doi al revistei,  direct de pe site-ul editurii Vellant (cu transport gratuit, prin Poșta Română), pentru că pe elefant.ro stocul se epuizase... Eu zic că și asta spune ceva.


Nu vă mint, m-am pus pe citit cu niște așteptări. Mari. Am un principiu legat de proza scurtă, nu citesc o povestire imediat după cealaltă, ca să am timp să le "simt" pe fiecare așa cum merită (am făcut asta chiar de curând cu volumul de povestiri "Dincolo de nisipuri" al lui Fănuș Neagu, apărut în colecția Biblioteca pentru toți a Jurnalului Național, care mă tot așteaptă de o săptămână pe noptieră - dar, na! Fănuș Neagu e Fănuș Neagu, nu se înghite nemestecat). În schimb, iocanul nu l-am putut lăsa din mână. Am citit pe nerăsuflate toate textele, cred că m-a ajutat mult varietatea stilurilor și cea a subiectelor, care dă revistei o dinamică foarte interesantă. M-am plimbat cu trenul, cu mașina, am văzut ponei, am citit o carte cu două foi, am stat cuminte și am ascultat povestea bunicului, mi-am pus întrebări, am primit răspunsuri, într-un cuvânt, mă rog, într-o expresie: mi-a plăcut, maică!

Per total, recomand cu drag această revistă, pe care nu am privit-o ca pe o revistă, ci ca pe o antologie reușită de proză scurtă, comparabilă cu volume notorii de gen. Autorii sunt scriitori străini renumiți (William Saroyan, Michael Cunningham), scriitori români foarte buni (Ioan Groșan, Teodor Mazilu, Bogdan Alexandru Stănescu), tineri de perspectivă, care încă se descoperă (Andrei Panțu, Mihai Victus, Horea Sibișteanu etc). Despre aceștia din urmă, scriitorul Cristian Teodorescu (coordonatorul de număr) vorbește atât de frumos:

"Am primit de la unii dintre autorii debutanți câte un singur text. Nu știm dacă apariția în iocan îi va face să scrie mai departe. Nu e obligatoriu. Dar unii dintre ei, excelenți observatori ai lumii de azi, fac deschideri insolite despre care vom vorbi, cu certitudine, și mai târziu, indiferent dacă ei vor face sau nu următoarea mutare literară".

Revin. După ce am citit toate textele, o să fac și un top (vă dați seama că este cât se poate de subiectiv, nu înseamnă că astea și sunt cele mai bune dintre ele - nu sunt critic literar), dar mă voi abține să-i includ aici pe Cunningham și Saroyan, pe care-i văd ca un bonus.

1. Barbut, de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cartea cu două foi - Andrei Panțu. Îl mai citisem pe Andrei Panțu în Revista de povestiri și m-a prins foarte repede stilul lui. Are imaginație, stăpânește bine textul... premise, zic eu, promițătoare pentru el. Cât despre Bogdan-Alexandru Stănescu, este un scriitor cu vechime, iar asta se vede clar din textul său bine construit. Foarte bun text, viu și colorat!

2. Și aici trebuie să pun două povestiri, că n-am cum altfel: Porți, uși, ferestre - Anca Vieru și Marian Ilea - Poetul orașului Baia-Sprie. Total diferite, aceste două proze mi-au transmis cumva stări mai profunde.

3. Mihai Victus - Zăpadă galbenă și  Viața sexuală a planetelor, de Dan Lungu. Mihai Victus mi-a întărit aprecierile la adresa sa cu acest text așezat, în care autorul este un fin observator al cotidianului. Atmosfera creată între șofer și pușcăriaș mă face să vreau să citesc mai mult. În privința lui Dan Lungu, mă bucur că l-am descoperit cu această ocazie. Este un scriitor cu multe cărți la activ, iar textul său m-a convins că merită să intru și eu în posesia unui volum ce-i poartă numele!

Cam atât, deocamdată! Poate, în curând, voi face și o recenzie mai detaliată a textelor. Mult succes IOCAN! Eu te voi citi în continuare!

joi, 8 decembrie 2016

Într-un ajun

#dinscrierilemele

“Unu, doi, trei… da, aici!”.
Își scoate mâna dreaptă din geaca de fâș și-și strivește arătătorul de tasta trei. Un piuit strident îl anunță că interfonul sună. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori... Nimic.
„Cretina asta de Nuța iar a dat televizorul la maxim și se uită la Dan Diaconescu”.
-    Deschide, fi-ț-ar mă-ta dracu! – urlă apropiindu-și barba slinoasă de interfon, ca să-i acopere sunetele înalte. „Se trezește tot blocu’, numa’ bolânda asta e tare de urechi!”.
    Dă să-și elibereze mâna stângă din buzunar, dar i se prinde în căptușeala ferfeniță. Picioarele-i tremură și i se bâțâie în față și-n spate, căutând un echilibru. Un câine latră stingher printre blocurile de vizavi.  

    „La dracu, s-a stins și becul! E cu timp limitat! Asta ne trebuia nouă la scară! Bec  care numără! Și interfon! Nu mai poate omul să intre liniștit în casa lui, că trebuie să dea socoteală unei cutii de metal. Futu-ți morții tăi de drac, cine ești, mă, tu de nu-mi dai voie-n casă? Aici eu dictez!”.
    Își scapă o ploaie de pumni și palme pe aparatul care-a amuțit de frică. Se aude un țăcănit și becul se aprinde din nou.
    „Așa! Ia, poate de data asta am noroc să fie publicitate și Nuța să fi dat televizorul încet!”. (Din nou tasta trei, din nou țiuit supărător, iar ton de „nu răspunde)
-    Nuțo! Urlă lângă aparatul care-i face-n ciudă. I-ar da încă un pumn în fața cu butoane, dar nu-l lasă durerea ascuțită din degete. 

    „No, n-are sens! N-am decât s-aștept cuminte pân-apare vreun vecin”.
    Își târăște picioarele și, cu greu, în lumina albă de deasupra ușii, coboară o treaptă. O bufnitură-i sună-n urechi precum zăpada ce se prăvălește pe ciment de pe acoperișurile răsfățate de soare. Nu simte nicio durere.
    „Ce bună ar fi fost acușica țuica de-o ține hapsâna ascunsă printre hainele din șifonier! Acolo e, știu eu, chiar dacă n-am dibuit-o pân-acum! I-am făcut nebunei catrafusele morman în mijlocul dormitorului și nimic! Data viitoare, caut în geamantanele cu zestre, printre fețele de masă brodate, printre batistele cusute cu cruci roșii, printre șorțurile cu volane și alte prostii nefolosite de ani de zile. Mama lor de nu le dau foc! Acolo trebuie să fie sticla! Și dacă nu mă-nșel, e chiar o babană de doi litri, pe care i-a dat-o, pe furiș, unchiul Mirică acum două săptămâni când a venit la oraș să-și cumpere cizme de cauciuc pentru el și galoși îmblăniți pentru tanti Reta, iar înainte de a se duce-n piață a făcut un popas să se-nfrupte din plăcinta ei cu mere. Da, sigur din sacoșa de rafie a scos, pe lângă găina cheală pe care Nuța a și pârlit-o la ochiul mic al aragazului, o sticlă din zeama de prune de Nucșoara. Ptiuu! O omor! I-am spus să nu mai ascundă lucruri de mine!”.
    Frigul îl împunge-n spate cu ace de gheață. Ochii-i sticlesc în lumina searbădă a becurilor de pe stradă.

    „În curând o să ningă, poate chiar din noaptea asta, că prea e frig! A mea stă la căldură, bine-mersi, și eu trag să mor în fața blocului. Păi nu sunt eu prost? M-am luat după ea să nu car cheile de la apartament. Și dacă le pierdeam ce? N-ar fi fost prima dată. Dar cel mai rău îmi pare după telefonul cumpărat de Mihai al nostru din mărirea de leafă. Unii zic că l-am pierdut la barbut, alții că mi l-a luat Militaru în contul datoriei de la Umbreluțe, eu știu doar atât: când am băgat mâna după el în buzunar, nu mai era. Poate că mi-a scăpat pe trotuar, din buzunarele astea explodate pe care nevastă-mea nu mai vrea să mi le repare. E vina ei, până la urmă! Becurile și televizoarele se sting într-o veselie în blocul din față. Dan Diaconescu a dat stingerea. Of, de-aș putea să mă ridic acuma, aș suna la interfon pân-ar răguși. Las’ că-i arăt eu ei! Nu ajung eu în casă, că să te ții! Nici dracu’ n-o mai scapă din ghearele mele! Frigul ăsta nu-mi dă pace! Ce bună ar fi fost acu țuica aia de Nucșoara sau chiar și-o tescovină! Of, ce-aș bea o Săniuță, să mă-ncălzească la mațe! Doamne, ce ger! Mi-e milă de câinii comunitari care-și fac veacul pe străzi! Cum or suporta ei, bieții, vitregiile de afară? Ce rău o fi să n-ai pe nimeni care să-ți poarte de grijă, să-ți dea o mâncare caldă și s-așeze-o pătură pe tine”.

- Alo! Hai sus!
- Să trăiți! Cu mine vorbiți?   
- Dar cu cine? Cu mama? Eliberează zona!
- Domn’ ofițer, eu aici stau. În blocul ăsta, la etajul trei. Pardon, la etajul unu, apartamentul trei.
- Zău?
- Da, domn polițist! Am plecat la Umbreluțe și nevastă-mea m-a lăsat pe-afară! Așa e ea, tare de urechi, se uită la televizor pân-o ia somnul.
- Băi nene, hai că-mi pierd răbdarea! Ridică-te și zboară! N-am chef să ne sune oamenii noapte de noapte ca să te culegem din fața blocului!
- V-o fi sunat Nuța?
- Cine? Ne-au sunat cetățenii! Ce cauți dumneata aici?
- Păi aici stau, v-am zis!
- Domn’e, nu mai stai aici de zece ani!
- Tovarășu... Domnu’ polițist, se poate așa ceva? Sunt Grigoriu Ionel, pensionar, am lucrat la CFR. Stau în blocul ăsta de douăzeci de ani!
- Ia ascultă, bre! Că-mi pierd răbdarea să țin prelegeri cu dumneata în fiecare seară!... Ai stat aici până-n 2006. Acum locuiesc aici alți oameni. Oameni respectabili care vor liniște. Ia du-te matale frumușel de unde-ai venit! Că de la adăpostul primăriei ai fugit de fiecare dată. Nimeni nu-și mai bate capu’ cu prostiile matale!
- Eu aici stau și nu plec nicăieri! O sun iar pe Nuța!
- Ce Nuța? Nu suni pe nimeni! Nuța a murit acum mulți ani!
- Domnu’ polițist! Faceți o confuzie! N-a murit nicio Nuța aici. Ba e chiar prea vie, mortăciunea! Pun pariu că a-mpăturit la sarmale pân-adineauri și-a tocat la nimicuri pentru salata bef, bof... E Ajunul și așa face ea de fiecare dată!
- Ești beat turtă, moșule! Femeia de care vorbești a murit! Elena Grigoriu a murit!
- Dați-mi un telefon să-l sun pe Mihai! Îi știu numărul pe de rost: 0722.109...
- Măi omule, ești țicnit de-a dreptul! Hai, sus și valea!
- Aaa! Mihai se supără tare, dacă e pe așa! Vă face o plângere pentru comportament neadecvat, de nu știți pe unde să mai scoateți cămașa! Să știți că băiatul meu e inginer, lucrează-n București, la o companie privată!
- Da, da! Lucrează-n București pe dracu! E plecat în străinătate și-l doare-n cur de un bețiv notoriu! Hai, așa, ușor,ușor! Gata! La reve-ntinde-o! E ultima dată când îți mai spun! Nu mai veni să deranjezi oamenii că te duc direct la secție! Ai înțeles?
-    Am înțeles! Trăiască Poliția Română!
-    Poliția Locală!
-    Poliția Locală? Asta ce mai e?
-    Poliția care stă după fundul proștilor! Hai, fuga la canal!
-    Aha! Să trăiți! Și Crăciun fericit!
-    Ce Crăciun, nene? E noiembrie!

„Ăsta e țicnit de tot. Cine angajează toți nebunii? Hai să-i fac pe plac damblagiului și s-o șterg ușor de aici! N-ar strica să-i cumpăr muierii o ciocolată Africana. Apoi mă-ntorc și sun iar. O să se bucure ca un copil!”.

joi, 1 decembrie 2016

Eric-Emmanuel Schmitt - "Elixirul dragostei"

A venit decembrie și, odată cu el, o poftă nestăpânită de a citi ceva ușor și rafinat. Așa am dat peste "Elixirul dragostei", o carte pe care o parcurgi într-o oră și ceva, luând în calcul și ridicatul de pe fotoliu pentru a mai perpeli un lemn în sobă sau pentru a mai privi încă o dată la copacii despuiați de la fereastră.


În "Elixirul dragostei" vom găsi o sumedenie de reflecții pe tema iubirii: ce o stârnește, ce o menține, în ce se transformă, ce o ucide, ce o face să învie. Adam, care a rămas în Franța, și Louise, care s-a stabilit în Canada, își trimit scrisori după ce relația lor de dragoste, care a durat cinci ani, s-a încheiat. Prin intermediul corespondenței, cei doi analizează motivele rupturii dintre ei, își fac confesiuni din viața actuală și-și împărtășesc trăirile cu o lejeritate care le umple golurile eșecului comun și-i face să se redescopere pas cu pas.

În discuție apare întrebarea dacă există un elixir al dragostei. Ce stârnește, de fapt, dragostea? O nevoie, o scânteie sau un proces chimic? Sau toate la un loc, pe fondul unui context favorabil? Găsiți toate răspunsurile, la pachet cu alte și alte întrebări, citind această carte frumoasă.

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut în 1960 la Lyon. Scriitorul este cunoscut publicului cititor pentru: Evanghelia după Pilat, Oscar și Tanti Roz, Ulysse din Bagdad, Copilul lui Noe sau Femeia în fața oglinzii, dar a mai scris multe alte volume de povestiri, piese de teatru și romane.

Câteva citate:

"Dragostea cultivă cunoașterea, dorința venerează necunoscutul. Pe când iubirea rămâne loială până la ultimul suspin, degetele, palmele, gura, penisul, pântecele sunt aventurieri mereu la pândă, gata să pornească spre noi destinații, atrași de diferență, de unicitate";

"Iubirea este dovada că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău: demonstrează că realitatea nu e mare lucru";
"Împrejurarea oportună îl creează pe îndrăgostit. Iar dragostea creează împrejurarea oportună";

"Pesemne că iubirea a fost inventată pentru a da poezie vieții";

"Gelozia nu este o manifestare a iubirii, ci forma exacerbată a sentimentului proprietății";

"Poți fi stăpân pe ceea ce gândești, dar niciodată pe ceea ce simți";

"Femeile iubesc dragostea, bărbații fac dragoste" (na belea :D)