marți, 20 iunie 2017

Ioana Bradea - „Înalt este numele tău”


Ioana Bradea (n. 19 octombrie 1975) este o scriitoare din Bistrița, aflată la cea de-a treia carte. Cu prima, „Băgău”, apărută în 2004, a luat premiul petru debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 2010 a urmat romanul „Scotch”, iar în 2017 „Înalt este numele tău”. 


Cei care au citit toate cărțile Ioanei Bradea spun despre ea că are o capacitate fantastică de a se reinventa cu fiecare scriere, în așa fel încât să nu-ți dai seama că este vorba despre același autor.

Eu am aflat de cartea asta de pe pagina de facebook a maestrului Mihai Șora, care o ridica în slăvi. Bineînțeles că m-a făcut curioasă, așa că a trebuit să mi-o achiziționez.

Încă de la primele rânduri știi deja cum stă treaba: un autor cu o mână sigură, cu un talent incontestabil de a înșira cuvinte cu o lejeritate uimitoare, dar mai e ceva, ceva care dă cărții farmecul ei aparte: muzicalitatea.

Da, felul naratorului de a se adresa te duce cu gândul la muzica medievală ascultată în surdină, o muzică din care ies la iveală tumultul cetății, faptele abominabile (violuri, crime) și frumusețea traiului simplu.

Crud și pur, frumos și urât, rugăciune și păcat... toate se îmbină în această carte pe care, la început, nu știi de unde s-o iei. Nu e nici roman, nici eseu, nici nuvelă... e ceva, nu mai contează ce, atât timp cât îți încântă simțurile. Eu, uneori, am asemănat-o cu un psalm, alteori cu expunerea unui  ghid... Nu e musai să faceți ca mine, doar experiența cititului e proprie, trecută prin diverse filtre.

Poveștile (moartea judelui Thomas Werner, urmată de execuția criminalului; îndrăzneala Margaretei de a-l silui pe Sebastian, căpitanul de oaste; țăranca Maria, cu pantofii ei moșteniți, ce este ucisă pentru desfrâu) ajung cumva pe locul doi, în prim-plan aflându-se detaliile care dau farmec cetății acesteia despre care se spune că a fost „uitată de rege și sfinți”.

Cartea este una de mici dimensiuni (are puțin peste 90 de pagini) și la final lasă impresia că este neterminată, oferind prilejul cititorului de a o completa cu propriile cuvinte, cu propriile gânduri.

Mie mi-a plăcut „Înalt este numele tău”, pentru că este o carte originală, cu un stil cum nu am mai întâlnit. Dacă ar fi să ofer o notă maximă, aș face-o pentru frazele lungi, care curg firesc unele după altele, dând un indiciu foarte important asupra valorii scriitoarei Ioana Bradea, o scriitoare pe care cu siguranță o voi urmări în continuare.

 

vineri, 16 iunie 2017

Charles Dickens - „Marile speranțe”

Cartea asta aștepta de prea mult timp să fie citită, așa că m-am decis să-i cruț suferința :). Cum e un roman în două volume (cu 600 de pagini), știam că am nevoie de timp și de răbdare pentru a-l parcurge. Dar contează că la final, după cum mă așteptam, mă declar mulțumită de această experiență.

De fapt, mulțumită e puțin spus. Pentru că „Marile speranțe”, dincolo de prestigiul de care se bucură filmele omonime, este o carte bună, una ce face parte din galeria operelor clasice care trebuie citite într-o viață. Și, ca argumente, trebuie să amintesc frumusețea poveștii, greutatea personajelor și scriitura. V-am convins? Hai să le luăm pe fiecare în parte!

Povestea lui Pip este una care, pe alocuri, se intersectează cu alte opere clasice. Un orfan dintr-un sat mlăștinos face cunoștință într-o zi cu un ocnaș evadat de pe un vas-închisoare. Pip, căci așa îl cheamă pe copil, intră apoi în slujba unei femei ciudate, îmbrăcată tot timpul în mireasă și a cărei case se află în paragină - domnișoara Havisham. În conacul Satis, invadat de iederă, timpul pare că s-a oprit, iar Pip se îndrăgostește de Estella, fata adoptată de domnișoara Havisham. Cu iluzia iubirii în suflet, Pip pornește pe un nou drum, după ce află că a intrat în posesia unei averi, de la un binefăcător care nu și-a dezvăluit identitatea. Aceasta este ocazia perfectă pentru ca orfanul Pip, ucenic în fierăria cumnatului său, să dea frâu liber „marilor speranțe”, cu dorința de a se realiza și de a deveni demn de iubirea frumoasei și rafinatei Estella.

Când am vorbit despre greutatea personajelor, am vrut să spun că în acest roman Dickens reușește să le dea o importanță memorabilă celor adiacente. În cazul meu, cel puțin, cred că atunci când îmi voi aminti de această carte, nu mă voi duce prima dată cu gândul la Pip, personajul principal, ci la domnișoara Havisham, la Estella sau la ocnașul evadat, poate și pentru că acestea au o influență atât de importantă în maturizarea lui Pip...

Cât despre scriitură, poate fi pe placul tuturor, pentru că este lipsită de „înflorituri”, de descrieri obositoare sau de detalii. Povestea curge frumos, este punctată de suspans, iar dialogul savuros o face să nu mai fie lăsată din mână. 

Cu toate că nu este una dintre cărțile mele preferate, „Marile speranțe” este  frumoasă și folositoare. Trebuie să recunosc că, de data aceasta, filmul a fost cel care m-a convins să citesc romanul, și mă refer la ecranizarea din 1998, cu Ethan Hawke și Gwyneth Paltrow, unde scena sărutului pasional de la fântână mi s-a părut memorabilă. Citind, am constatat că scena respectivă lipsește din carte, Dickens concentrându-se mai mult pe devenirea lui Pip, decât pe povestea de dragoste siropoasă prezentată în film (deh, artificii hollywoodiene).

„Marile speranțe” a apărut în 1860-1861 și, după critici, este romanul cel mai solid construit dintre toate cărțile de succes ale scriitorului englez Charles Dickens.

joi, 25 mai 2017

Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.


„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi.
Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul unei călătorii, fie ea și introspective, nu stă neapărat în ajungerea la destinație, ci în acumularea de experiențe și de trăiri care te construiesc pas cu pas.

Hesse mai subliniază în această carte o trăsătură definitorie a spiritului uman: neliniștea lui ca bază a desăvârșitii. Dacă nu ar fi simțit o temere nejustificată, dacă nu și-ar fi pus întrebări, dacă nu l-ar fi măcinat nemulțumirea, Siddhartha ar fi rămas în casa tatălui său, practicând în continuare ceea ce a fost învățat, respectiv arta contemplării, meditația profundă, lupta retorică și postul.
Și astfel, toți îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toți era izvor de bucurie, pentru toți era izvor de plăcere. Dar el, Siddhartha, nu își era lui însuși bucurie, nu își era lui însuși plăcere. Preumblându-se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându-și mâinile și picioarele în baia zilnică a ispășirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârșindu-și mișcările cu deplină cuviință, iubit de toți, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nicio bucurie.

Siddhartha respinge doctrine, neidentificându-se nici cu samanii, nici cu asceții budiști, în mantiile lor galbene, din vremea lui Gautama Buddha. Căutările lui par a lua sfârșit atunci când o întâlnește pe frumoasa Kamala, cea care-l va iniția în tainele senzualității, cu prețul lepădării de traiul său de până atunci.

Făcând dragoste, jucând zaruri, bând vin și mâncând pe săturate, Siddhartha își pierde calea, el simte că viața trece pe lângă el, lăsându-l gol și inert.  Este momentul ca sufletul său să-l atenționeze din nou! Și astfel, până în ceasul morții, Siddhartha va continua să caute și iar să caute. Dar oare va găsi ceea ce caută?
A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

Această carte frumoasă merită recitită ori de câte ori simți că rămâi în urma acestui tren rapid și zgomotos al lumii. Oprește-te să te gândești la tine, să-ți recapeți armonia! Cred că acesta este mesajul lui Siddhartha către noi: renunțați la bogăție, la desfătări, la excese și căutați în adâncul ființei voastre, ca să vedeți că ea nu se hrănește din toate acestea; ea e spirit, iar spiritul tânjește după iubire și intimitatea lui cu Dumnezeu.
Arată-mi mie tatăl sau învățătorul care a reușit să-și ferească copilul de a-și trăi el însuși viața, de a se murdări el însuși în toiul vieții, de a se împovăra el însuși de vină, de a bea el însuși din cupa amărăciunii, de a-și găsi el însuși drumul!


„Siddhartha” a apărut în 1922, când Hesse avea 45 de ani. În ediția pe care am citit-o eu, apare și povestirea „Călătoria spre Soare-Răsare”, pe care o voi prezenta în curând. Cartea o puteți comanda de aici!

miercuri, 24 mai 2017

Cărțile noastre de „noapte bună” (TOP 10)

Încă de când ne erau copiii niște bebeluși năzdrăvani, ne-am creat un ritual de seară. După băiță și pijamale, musai să citim și (minim) o carte. Așa e și acum și cred că la fel va fi și peste cinci ani :)

Avem o colecție de cărți, unele achiziționate în urma unor recomandări, altele cumpărate pur și simplu după copertă și descrierea de pe elefant.ro sau de pe libris.ro. Așa că acum vă putem face un top cu cele mai iubite cărți. Da, le iubesc și eu, citindu-le, le iubesc și copiii ascultându-le poveștile și urmărind cu degețelele lor micuțe ilustrațiile frumoase.



De ce ne plac aceste cărți? În primul rând, pentru poveștile blânde și inspiraționale, din care tragem concluzii utile (importanța prieteniei, cum să gestionăm momentele de nervozitate, cât de importante ne sunt emoțiile și sentimentele, cât de important e să știm că suntem iubiți, cum să fim curajoși, etc). Apoi, după cum am mai spus, ilustrațiile sunt captivante și frumoase, purtându-ne instantaneu în lumea poveștilor cu final fericit. Și nu în ultimul rând, ne plac poveștile de seară pentru că ne aduc împreună, într-o caldă îmbrățișare.

1. „Ursulețul Benny și rățușca Mac”, de Katja Reiner și Tim Warnes 




Ursulețul Benny și prietenii săi, vulpita Roxi și veverita Ronți, înalță un zmeu în văzduh. Zmeul zboară până aproape de nori, iar vântul îl duce departe. Ce vor face cei trei prieteni?

Matei și prietenul său, Edi, construiesc un baraj și vor să lanseze la apă o bărcuță. Dar barajul cedează, iar prietenia lor e pusă la încercare.

3. „Elmer și Rose”, de David McKee


Un elefant multicolor face cunoștință cu o elefănțică roz. O poveste despre aparențe și prejudecăți.

4. „Povești cu animale drăgălașe”, de Paloma Wensell și Ulises Wensell 

 
Poveștile cu peripețiile animalelor au fost mereu pe placul copiilor. În această carte veți descoperi 11 povești mititele, dar pline de farmec (o zebră descoperă un ou uriaș, un pui de vulpe cade din copac, pe crocodil îl dor dinții).

5. „Noapte bună, ursule hoinar”, de Henrike Lippa și Julia Gerigk



Un urs hoinar nu poate să doarmă și cutreieră pădurea ca să vadă o stea căzătoare. Animalele sunt deranjate de zgomotele iscate de urs și-i atrag atenția. 

6. „Cartea curajului”, de Adina Rosetti



Întâmplări reale care construiesc eroi. Adina Rosetti prezintă o colecție de zece povești inspirate din fapte de viață, povești care ne ajută să ne depășim frica și să devenim curajoși.

7. „Te voi iubi mereu,” de Mark Sperring și Alison Brown


Șoricel este fericit pentru că mămica lui îl asigură tot timpul de dragostea pe care i-o poartă. 

8. „Mog și bunicuța”, de Judith Kerr



Seria Mog este cunoscută și iubită în toată lumea. În cartea de față, Mog rămâne în grija bunicii, după ce stăpânii săi pleacă în vacanță. Când se anunța o perioadă de liniște și leneveală, apare Tibbles.

9. „Nu te înfuria”, de Berta Garcia Sabates


Orice copil are momente când se înfurie și simte că nu se mai poate controla. Cum gestionează furia un copil căruia surioara îi strică jucăria preferată? Dar altul care este lovit pe terenul de fotbal? Exemplele oferite în carte îi ajută pe copii să înțeleagă ce se întâmplă cu ei atunci când se enervează și cum pot să se calmeze.
O colecție generoasă de povestiri și fabule care ne învață să fim mai buni. Poveștile celebre (printre care: Alice în Țara Minunilor, Regele Midas, Vrăjitorul din Oz, Motanul încălțat, Mica sirenă) și ilustrațiile jucăușe îl vor captiva cu siguranță pe cel mic.

marți, 16 mai 2017

Am citit, n-am stat degeaba :)

Data trecută v-am vorbit despre cartea Ultimii martori de Svetlana Aleksievici. A trecut ceva timp de atunci, dar să știți că nu am stat degeaba. Din contră. Am citit și chiar am și povestit despre ce am citit. Cum unde? Pe GoodRead :)

Dacă vreți să vedeți și voi ce impresii mi-au lăsat cărțile cu pricina, dați click mai jos:




 



Spor la citit!

miercuri, 19 aprilie 2017

Svetlana Aleksievici - „Ultimii martori”


  Când citești cărți de istorie, datele și întâmplările nu te șochează, oricât de tragice ar fi, pentru că le simți cumva în trecut, departe de tine, de trăirile tale, de confortul tău cotidian. Altfel stau însă lucrurile atunci când iei cunoștință de experiențele oamenilor, cum au trăit ei în timpul războiului, ce au simțit, ce au văzut, ce i-a marcat?

Încă de la primele rânduri din „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici, știi că ții în mâini o carte sfâșietoare. Unii vor simți poate un nod în gât, alții vor stoarce o lacrimă, oricum ar fi nu poți citi cartea asta fără să te implici sufletește.
 

Aleksievici (n. 31 mai 1948), scriitoare belarusă care a luat Nobelul pentru Literatură în 2015, redă 100 de mărturii  ale unor copii care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aveau între doi și cincisprezece ani: unii și-au pierdut părinții, alții frații sau bunicii, unii au trecut ei înșiși prin gloanțele mitralierelor, supraviețuind miraculos, dar, cu toții au simțit teama, au suferit de foame, au uitat jocurile copilăriei, antrenați în iureșul neajunsurilor și al ororilor, au acumulat imagini pe care nu și le-au șters niciodată din memorie.

„Zburau avioane germane, iar noi strigam Ura!. Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze.... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine”. 


Svetlana Aleksievici - sursă foto

Cartea Svetlanei Aleksievici este o lecție vie de istorie, dar  și una de psihologie. Cum au depășit copiii de atunci pierderea copilăriei? În ce fel i-au afectat traumele de-a lungul timpului? Dar mai ales, nu ai cum să nu te întrebi, oare oamenii au învățat ceva din istoria acestei lumi?

„Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul”.


 „Niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare mereu că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest acuși-acuși. O frică din copilărie”...

 Mărturiile copiilor sunt, cum am mai spus, sfâșietoare, tocmai pentru că sunt atât de oneste. Unii își amintesc cum miroase războiul, alții ce culori are... cei mai mulți visează și acum (la momentul relatărilor) avioane, cadavre carbonizate și soldați ce le cotrobăie prin case.

Cartea „Ultimii martori” este o lectură obligatorie în zilele noastre, când cuvântul război se reîntoarce pe buzele tuturor. Pentru că războiul, înainte de a fi despre arme și putere, este despre oameni. Iar noi am uitat din nou asta.

luni, 3 aprilie 2017

Ne pregătim de concurs!


Primăvara aduce surprize frumoase pentru cititorii acestui blog! După cum am promis pe această pagină, în urmă cu ceva timp, pregătim un concurs cu premii. Și ce premii ar fi mai potrivite și mai frumoase, dacă nu cărțile?

Este că vă surâde ideea? Atunci vă invit pe pagina de facebook a blogului, unde, în curând, vor fi postate detaliile concursului. Dă LIKE PAGINII, pentru a fi la curent cu noutățile!

O primăvară frumoasă!  

#ralucaniculablog

joi, 16 martie 2017

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015! 
 Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.

În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hohote) scene din viața lui de părinte a cinci copii. Nu, cartea lui nu te învață cum să crești un copil, nici nu-ți dă rețete-minune de papă-tot, în schimb, te distrează, te face să te amuzi pe seama întâmplărilor din viața lui, asemănându-le totodată cu cele din viața ta, pentru că (nu-i așa?) familiile cu copii se aseamănă atât de mult între ele!

Cinci copii îți pot părea copleșitori, dar cum crezi că mă simt eu? Acum zece ani, abia dacă puteam obține o întâlnire și acum apartamentul meu colcăie, la propriu, de copilași. E ca și cum aș fi uitat untul de arahide afară, pe timpul nopții.

Pentru mine, citindu-l pe Gaffigan a fost ca și cum l-aș vedea pe scenă pe Gaffigan, atât de clar, precis și viu este scrisă cartea. Dacă a fost ceva care să-mi placă foarte mult (pe lângă autoironie, umor prin exagerare și onestitate), a fost cu siguranță imaginea pe care Jim i-a creat-o lui Jeannie, soția și mama-minune, care „are mai mult de două mâini”, îngrijește copiii, întreține casa și își susține soțul în tot ceea ce face.

În cele din urmă am păcălit-o pe Jeannie să se căsătorească cu mine. Acela a fost momentul în care am descoperit că Jeannie este o făptură care rămâne însărcinată atunci când se uită la bebeluși.

Cartea lui Gaffigan este asamblată ca un show de stand-up, trecând de la un episod la altul cu ușurință, creând personaje și atribuindu-le calități și defecte grăitoare, vorbind cu familiaritate despre lucrurile din viața de zi cu zi. Ți se poate întâmpla să citești anumite pasaje din carte și să ai impresia că autorul vorbește despre tine. 

Recomand cartea tuturor părinților, fie că sunt la început de drum, fie că au casa plină de copii. Ambele categorii vor găsi în volum o consolare, un zâmbet, o frumoasă și caldă empatie. Se poate trăi și cu cinci copii. Jim și Jeannie fac față cu brio, așa că și noi, ceilalți, vom supraviețui.

joi, 23 februarie 2017

Apariție inedită la Editura Vellant: „o biblie”, de Philippe Lechermeier

Titlu:  „o biblie”
Autor: Philippe Lechermeier
Ilustrații: Rebecca Dautremer
Traducere din limba franceză: Aurelia Ulici
An apariție: 2017
Editura: Vellant
Număr pagini:  381
Tip copertă: paperback 

Recunosc, când am aflat de titlul acesta, „o biblie”, am devenit brusc curioasă. Cu toții știm ce este Biblia. Unii au citit-o din scoarță în scoarță, alții au răsfoit-o sau poate au aflat de ea la orele de Religie. Cartea „o biblie” nu rescrie Biblia (nici nu ar putea), ci ne prezintă într-o formă atractivă principalele episoade ale Vechiului Testament, de la Facerea lumii până la moartea lui Iisus Hristos. Așezarea în pagină, ilustrațiile marca Rebecca Dautremer (creion, tuș, pictură, imitații de fotografie) și stilul de povestaș al lui Philippe Lechermeier fac din această carte una de colecție, pe care s-o răsfoiești, de ce nu, împreună cu copiii sau doar ca să înțelegi mai bine trecutul acestei lumi. 




 De ce să scrii o Biblie? Pentru că a povesti Biblia înseamnă să ne povestim istoria, o istorie alcătuită din mii de mituri, de povești, de legende. Cum să înțelegi lumea fără toate aceste povești? Cum s-o înțelegi fără să știi cine sunt Avram, Goliat, regina din Saba și Maria Magdalena? Cum să descifrezi arta, arhitectura, literatura fără să cunoști bazele extraordinare ale societății noastre? Biblia nu aparține numai religiei. Biblia este un bun comun. Fie că ești credincios sau necredincios, fie că vrei sau nu, miturile ei ne-au modelat societatea, intervin în viața de zi cu zi, ne bântuie inconștientul. Scriind acest text, am vrut ca fiecare să-și poată însuși ceea ce îi este propriu. O biblie nu este Biblia. O biblie  este alcătuită din povești care se repetă și se reinventează. Povești care se povestesc. Pe care noi le povestim (Philippe Lechermeier în prefața la „o biblie”)
Cea mai recentă apariție de la Editura Vellant este  o carte potrivită pentru toate vârstele. „o biblie”  te va cuceri, cu siguranță, încă de la primele pagini. Pentru comenzi, intrați pe site-ul editurii Vellant, acolo unde veți mai găsi o ofertă tentantă, la „cărți drăgăstoase” - pachet roman de dragoste.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Harper Lee - "Să ucizi o pasăre cântătoare"

Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 - d. 19 februarie 2016), scriitoarea americană care a fost prietenă cu Truman Capote, a lansat romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” în anul 1960, când a și luat Premiul Pulitzer.  

De atunci și până în 2015, Harper Lee nu a mai publicat nicio carte, fiind o enigmă și în ziua de astăzi de ce autoarea, care a avut un succes extraordinar cu romanul de debut - ce s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare - a ales să renunțe la scris. Totul până în 2015, cum am zis, când Harper Lee a lansat ”Go set a watchman”, o continuare a cărții care o consacrase, în care apar aceleași personaje, după douăzeci de ani (unele surse spun că acest ultim roman publicat ar fi fost scris în anii 50).

”Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman frumos și captivant, tocmai pentru faptul că este scris din perspectiva unei fetițe. Scout este din Alabama, are un tată avocat - Atticus Finch - și un frate mai mare cu patru ani decât ea - Jem. Deși locuiește într-un orășel în care aparent nu se întâmplă nimic, copila are parte de aventurile specifice vârstei: aleargă cât e ziua de lungă, se sperie de un vecin ce locuiește într-o casă "bântuită", se bate cu băieții etc. Liniștea din orășelul sudist este însă tulburată de o întâmplare cu repercusiuni pe tot parcursul cărții:  un bărbat negru este acuzat că a violat o femeie albă. Odată cu veștile teribile (apoi  cu procesul și sentința), asistăm la procesul de maturizare a celor doi frați Finch.

Ceea ce este, poate, cel mai interesant la această carte este chiar modul în care copiii se raportează la tragediile vieții și la conflictele adulților. Mai pot micii exploratori ai lumii să-și păstreze inocența într-un context în care nedreptatea, răzbunarea și ura se întâlnesc la orice pas?

Harper Lee reușește să înmoaie tragismul acestei cărți prin umorul copilăresc. Astfel că, deși tratează subiecte cu greutate, precum crima, violul, rasismul, ”Să ucizi o pasăre cântătoare” păstrează o notă optimistă și caldă. 

Cartea ar trebui să fie lectură obligatorie peste tot în lume, nu numai în America. Sigur, discriminarea față de negri nu mai este atât de pregnantă ca în anii '30, dar principiile și mecanismele au rămas cam aceleași în fiecare societate.

Cartea a fost ecranizată după doi ani de la apariție, iar filmul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” (cu nota 8,3 pe IMDB) a avut și el un succes răsunător. Astfel, Gregory Peck (în rolul lui Atticus Finch) a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor, iar alte două Oscaruri au fost acordate pentru decoruri (alb-negru) și pentru cel mai bun scenariu adaptat.