miercuri, 16 august 2017

André Gide - „Pivnițele Vaticanului”

Și l-am citit și pe André Gide (1869 - 1951), scriitorul francez care în 1947 a luat Premiul Nobel pentru Literatură!


La început, am  crezut că am în față o carte pur religioasă, dar, pe parcurs, m-am trezit într-un iureș de trăiri și de frământări lăuntrice, demne de un roman psihologic. Suflet, minte... ambele sunt întoarse pe mai multe părți. Cine suntem noi, oamenii? Ce ne diferențiază de animale? Cum putem fi răi dacă am fost programați să fim buni? sunt doar câteva dintre întrebările pe care ți le pui citind cartea acestui scriitor renumit pentru subtilitatea intuiției psihologice.

Povestea se desfășoară în secolul al XIX-lea, când apar zvonuri că Papa Leon al XIII-lea este răpit de o lojă francmasonică. O organizație mafiotă desfășoară, în numele Bisericii catolice, o amplă campanie de strângere de fonduri printre bogații Italiei, cu scopul de a-l elibera pe suveranul pontif. Hotărât să se implice efectiv în salvarea papei, francezul Amédée Fleurissoire pleacă într-o călătorie care-i va aduce sfârșitul, un sfârșit pe cât de neașteptat, pe atât de stupid. 

Autorul relevă în carte o paletă largă de caractere, foarte bine conturate: naivul și bănuitorul, răul sau bunul, credincios versus ateu, sărac și bogat etc. Gide îi pune pe toți față în față cu religia într-o tentativă de aflare a adevărului de veacuri: de ce cred oamenii în Dumnezeu, la ce îi ajută credința? Din punctul meu de vedere, Gide nu e împotriva credinței, el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci taxează fanatismul religios, care îngrădește libertatea spiritului.

Uneori, chiar în mijlocul abjecției, putem descoperi dintr-odată bizare şi delicate sentimente, aşa cum o floare ca azurul poate să crească pe o grămadă de gunoi.

Cartea devine, spre final, apăsătoare, atunci când remarci cu câtă ușurință pot face oamenii rău, atât lor înșiși cât și celor din jur. „Pivnițele Vaticanului” (1914) nu e o carte ușoară, dar e o carte frumoasă și utilă, ce și-a câștigat „un binemeritat loc în istoria literaturii universale”, după cum o prezintă editorii de la Rao. 

miercuri, 9 august 2017

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!


 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru și să vibreze. 


 Cavalerii mesei oltenești sunt patru: coana mare, Costică, Rodica și Adelin. Olteni. Și cu asta am spus tot. Inimoși, sprințari, cu un simț al umorului mai mare decât Catedrala Neamului (ca s-o parafrazez pe Zăpă). Cele 23 de texte (schițe, povestiri) îi prezintă pe cei patru în ipostaze amuzante, inedite: la psiholog, cu porcii în gară, la un spectacol de 8 Martie,  la deschiderea unui ștrand modern, executat din fonduri europene, în vizită la fini, la votare, făcând chermeze în care, în loc să taie țapul, au tăiat capra... Dar nu numai situațiile storc râsete cu lacrimi, ci, mai ales, scriitura dezinvoltă, ironică și, pe alocuri mai pișcăcioasă decât zaibărul. 

La refrenul Ce seară minunată/ Mai spune-mi iubito o dată/ Mai spune-mi că ești frumoasă/ Și că-mi vei fi mireasă începu sala să scoată un vuiet de parcă coborâseră îngerii pe pământ. Erau transfigurate toate. De atâta emoție, se puseră toate pe închinat și o ținură așa f`o câteva minute bune, apoi rămaseră stană de piatră, cu ochii bulbucați și gura deschisă ca la împărtășanie. După ultima melodie, de intense trăiri, Leana lu' Miuță se făcu lac de sudoare, dădu ochii peste cap și se prăvăli peste coana mare. Coana mare, de sperietură, căzu între scaune.
- Nah, drăcie! Cum scoatem baba dintre rânduri?
Lăsai și rușine și tot și strigai după finu`, că Leana, o știi și dumneata, trece prin inelu` de la butoiul de murături la cât e de subțirică. (pag. 89)
Dacă în prima carte am remarcat îndeosebi nostalgia după originile oltenești ale autoarei, materializată în povestiri de o frumusețe și o candoare ieșite din comun, de data aceasta umorul este cuvântul de ordine. Un umor dulce, satiric, autoironic de care devii dependent încă de la primele cuvinte. 

Zăpă este cadoul lui Amza Pellea pentru noi. Este dovada vie că umorul pur oltenesc nu a dispărut. Nea Mărin și-a pus fustă și mărgele și s-a transformat în coana mare. Vechiul Sucă e noul Adelin, care face ca ambulanța spre disperarea vecinilor. Cred că Zăpă și-a descoperit prin cea de-a doua carte publicată o dublă menire: de a duce mai departe comedia românească de calitate  și de a contribui, așa cum poate mai bine, la perpetuarea tradițiilor și frumuseților rurale oltenești.

După ce am parcurs Cavalerii mesei oltenești, am aceeași senzație pe care am avut-o după „Secret”, și anume să pun cartea la îndemână, să n-o afund în bibliotecă, pentru că știu eu sigur că voi mai simți nevoia cât de curând s-o răsfoiesc.

marți, 8 august 2017

Lupul

   
 #povestire, #madebyme

Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.

    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și mai tare s-a-ncăpățânat să se stingă pe dormeza cu arcuri pe care a tras ultimul suflu și tata și, ca să n-o prindă năpasta fără lumânare, de ceva timp ține o candelă aprinsă sub icoana cu Botezul Domnului de pe peretele de la răsărit.
    Mi-am parcat Fordul lângă stația de autobuz, pe partea stângă a drumului sătesc, și număr alte șase mașini: un Logan, două Opeluri, un Duster, o Toyota și un Volkswagen, acesta din urmă fiind înzăpezit de-a dreptul în nămeții de mai bine de o jumătate de metru, ceea ce înseamnă că se află aici de cel puțin o săptămână. Nu ai cum să ajungi la volan în Vânjoi, fiindcă drumeagul lui, ce se desprinde din șoseaua județeană, e îngust și nu e niciodată deszăpezit. Scot cele două pungi mari de Auchan, înțesate cu alimente pentru bătrână, încui mașina și-mi aprind o țigară, ca să-mi fac curaj să urc spre casă înainte să apună soarele. S-ar putea să mi se pară, deși mai degrabă aș zice că nu, așa că ridic mâna dreaptă la nivelul satului cocoțat la poalele munților, iar fumul Kentului meu lung se împrăștie-n aer odată cu cel din coșurile caselor; da, nu mi se pare; de la an la an, în tot mai puține case arde focul. Bunicul s-ar întoarce-n mormânt dacă ar vedea cât de pustiu a ajuns Vânjoiul. Satul lui era total diferit de ruinele astea înghețate. Dacă, acum, cel mai mare eveniment din sat e când se-ntorc fiii rătăcitori, ca mine, la casele lor, pe-atunci Vânjoiul era el însuși o ființă vie, un vânjos clocotind de agitație și respirând hrăpăreț aerul tare al munților.
    În vremurile acelea, iarna, satul era terorizat de lupi hămesiți, cu spinări înalte și oase proeminente, mereu în căutare de hrană, foamea lor nebună putându-li-se citi în ochii sticloși, prevestitori de moarte.  Bunicul meu obișnuia să țină pe prispă, agățată de streașina casei, o salbă (pe cât de sinistră, pe atât de scârboasă), din picioare de lup, pe care ori de câte ori le vedeam bălăngănindu-se în vânt ca niște ștreanguri mă luau toate transpirațiile. Copil fiind, visam strigoi care ies din salbă, sfidându-mă cu ochii lor roșii, însetați de sânge și-ncordându-se gata să-mi sară la beregată. Unii se transformau în șoareci, coborau treptele de lemn, făceau un ocol pe la pătulul oilor, după care intrau sub lacra cu mălai din șopron, clătinând-o în draci, și nu mai ieșeau de acolo. Alții, ca niște spirite neastâmpărate, tăiau liniștea nopții cu chiotele lor ascuțite și-și inserau contururile alburii prin pereți, pe sub uși, prin geamurile bocnă ale ferestrelor casei cu gând s-o-nstăpânească. Mă trezeam fără aer, cu inima zbătându-se-n mine ca un pește pe uscat. Când îmi duceam mâna la cap, părul mi-l aflam ud fleașcă. Țipetele mele o trezeau pe bunica Ila, care se dădea jos din patul ei și-al bunicului și venea la pătuțul meu cu zăbrele de lemn, așezat lângă soba cu plită, ca să-mi descânte: „Fugi îndat’, gând întinat, spirit necurat și fiara somnului de noapte! Pieri întru slava Celui preaînalt, Amin!”, repeta șoptit, dar grav și poruncitor, buna mea Ila, suflând înspre cele patru zări pân’ ce respirația mi se domolea. Atunci, ca un Ilie ce-aleargă după draci, biciuindu-i și trăsnindu-i, bunicul mă apostrofa:
-    Bă flăcău, ia-te cu dracii de gât, nu-i lăsa să te biruie! Păi ce bărbat ești tu, când te piși pe tine și când dă Zâna o bășină?
    Zâna era țigaia lui preferată, o mioară rotunjoară, stearpă, pe care n-o dăduse niciodată la cioban. Zâna se plimba după el ca un câine ascultător. Știai când e bucuros taica mare și când se-ncinge tărâța-n el numai după felul cum își mângâia țigaia: dacă-i cuprindea capul cu ambele mâini și o gâdila sub barbă, era rost de desfăcut vinul din beci și turnat fără nicio grijă în pahar. Ba mai mult, el singur se ducea și-aducea din beciul de sub scară un țoi cu rachiu, primit de la văduva lui Țâfnea, care-l oblojea cu câte un kil de fiecare dată când îi aducea mârțoaga să i-o potcovească. Dacă, în schimb, taica Mălaie mergea la pas cu oaia lui și-i punea degetele de la mână dreaptă în vârful capului, nu era cazul să-i stai în cale, pentru că atunci ori o surată de-a Zânei murise-n chinurile facerii, ori lupii îi scăpaseră printre pocnetele puștii, gonind ca apucații prin grădinile vecinilor, cărora le pica astfel norocu-n ciorbă, sub forma unor trofee ușoare.
    Câte și mai câte motive nu avea bunicul să se-ncrunte în vârf de munte! Și aproape toate aveau legătură (ca și plăcerile lui scurte și pline de rachiu) cu oile pe care le venera. Avea vreo cincizeci de drăguțe. Seara, după ce le-ncuia-n obor, făcea semnul crucii în aer, către est, el care n-ar fi rostit numele lui Dumnezeu decât în combinații spurcate! Apoi se ducea-n casă, scotea un lighean de fier de sub pat și o punea pe bunica să-i toarne apă caldă de pe plită, din cana lui cu „țâță”, ca să se spele pe mâini. Mai tot timpul mânca bulz, carne prăjită și o cană sănătoasă de lapte bătut. Când înfuleca, desfăcea, rânjind mândru, bulgărele de mămăligă și trăgea de ațele gălbui de brânză ce se-ntindeau ca elasticul.
    Moșul avea toate simțurile ascuțite, îngropând mitul cum că atunci când o percepție îți este betegită, celelalte complotează ca să-i țină locul. Mi s-a dovedit de atâtea ori că moș Mălaie avea o vedere de pisică, un auz de liliac și-un miros de vulpe flămândă. Cu simțurile activate permanent, bunul meu știa înaintea tuturor când sunt lupii la câteva sute de metri de sat.
-    Îmi spune luna  - îmi răspundea atunci când îl întrebam de unde a știut unde să aștepte lupii. Poc, Poc! Tuna pușca lui în întunericul cu miros de zăpadă însângerată.
-    Dar nici măcar nu e lună, bre! Îi reproșam alergând după el, prin nămeți, ca să recuperăm leșurile.
-    Tocmai!
    Când punea mâna pe cadavrul de lup, moșul îi verifica mai întâi dinții. După forma și uzura lor, îi aprecia vârsta: „Ăsta-i puiandru ca tine, Vasilică”, îmi spusese o dată, în lumina tremurândă a felinarului pe care îl îndreptasem către capul animalului. „Uite ce curaj a avut! Ia aminte să te-ntărești ca el, că altminteri ai s-ajungi ca iepurii ăia care aleargă de propria umbră!”. Și, fluierând încontinuu, tăia cu briceagul picioarele, de la genunchi (lucru pe care nu l-am înțeles niciodată, iar răspunsul lui: „ca să-i fac o salbă mă-tii mari” mi-a sunat a bășcălie, deci n-am pus-o la suflet), înșira la întâmplare ba câte un picior cu cinci gheare – din față, ba câte unul cu patru – groase și tocite, din spate. Aveam deja șapte ani și coșmarurile cu strigoii din salbă erau pe cale să-mi dea pace. Triumfător și țanțoș, am intrat atunci în casă cu laba însângerată de lup, pe care o țineam cu dreapta, deasupra capului. Buna mea, care sufla-n foc să dea spor mațelor ce-ațipiseră în căldare, s-a-ntors către mine și și-a dus mâna la gură ca să-și înfunde un chiot de spaimă și mirare.
-    Buno, ia, ca să faci piftie!, i-am spus cu voce tare, întinzându-i scârboșenia ca pe o pradă de război.
-    Femeie, ascultă bine, găina a băut sânge de lup și-a prins puteri! – rânjea bunul umflându-se-n pene. Ia uită-te la Vasilică al tău și spune drept dacă mai arată a mânz fătat de-o zi!
-    Numai prostii îi bagi în cap copilului! I-ai otrăvit mințile cu lupii tăi, boscorodea bătrâna.
    Avea dreptate bunicul, nu mai semănam a mânz de-o zi! Din copilul ce plângea odată cu lăsarea serii, deslușind prin pereții căptușiți cu pământ urletele din pădure, devenisem un băiat iute și aprig, ce pândea lupi, mergând pe urmele lor imprimate în linie dreaptă pe zăpadă. Uneori mă ghidam și după miros. „Pișatul de lup miroase ca ăla de câine, numai că e mai înțepător”, îmi spunea taica. În timp ce pășeam ca doi complici, unul lângă altul, eu ținând în mâini o bâtă din lemn de corn, cât mine de mare, iar el purtându-și arma pe spate, ca un soldat tânăr, mă povățuia ce să fac în cazul în care dau nas în nas cu un animal ce-și mijește colții: „Să nu dai în disperare, asta e șmecheria! Frica e bună și ea, da` numai cât să scoale vlaga-n tine! Dacă-ți iese-un lup în față, dă-i cu bâta peste bot sau peste coastele dinapoi! Vezi că lupii au obiceiul să apuce de picioare, să muște și să smulgă! Dă cu bâta tare, hotărât, și ferește-te!”. Bunicul știa cum mușcă lupii, pentru că, în copilărie, fusese la un pas să-și piardă piciorul stâng din pricina asta și ar fi dat el și colțu’ dacă nu l-ar fi scăpat un vraci adus special cu căruța de la cinci kilometri. De atunci, sătenii îl porecliseră Lupul, convinși fiind că mușcătura îi ascuțise simțurile și-i înveninase inima.
    Vânătoarea de plăcere, când goneam prin pădure cu Namila, ciobănescul nostru lățos, alături de bunicul, ce-și târșâia cizmele și slobozea câte un foc de armă în văzduh, speriind mugurarii, cintezele și pițigoii, nu se compara însă nici la degetul ăl mic cu vânătoarea de nevoie, când lupii coborau în sat, turbați de foame. Atunci sângele-mi ardea venele, de nerăbdare și încântare și mă gândeam că asta trebuie să simtă toți prădătorii când dau de mirosul prăzii prin apropiere! Mi-amintesc foarte clar că, în iarna aceea când am tras primul glonț aducător de moarte, lupii fuseseră mai nervoși ca oricând. Haitele se despărțiseră în câte cinci-șase grupuri mici și atacau aproape simultan gospodăriile. Copiii nu mai ieșeau din casă, iar țăranii căutau soluții extreme pentru a-și proteja animalele de furia dezlănțuită a sălbăticiunilor; la tot pasul vedeai garduri întărite cu sârmă ghimpată, adăposturi cu uși din fier, încuietori duble la cotețe sau sperietori de dimensiunea oamenilor, îmbrăcate în pantaloni negri, geci înfoiate și căciuli de miel, care străjuiau curțile de la înălțimea sfidătoare a vârfurilor de pari. Nevoia îi învățase însă și pe oameni, dar și pe lupi. Dacă pe primii îi făcuse să-și sporească măsurile de siguranță, celorlalți le deșteptase simțul șireteniei, astfel că din ce în ce mai puțini lupi sfârșeau cu țestele zdrobite de țăpoaie sau cu trunchiurile lor supte ciuruite de gloanțe. Bunicul făcuse consiliu cu câțiva oameni din sat și se hotărâră să păzească în gărzi de câte patru inși intrarea dinspre deal, în fiecare noapte. Cu toate planurile și calculele lor, într-o noapte tot fuseseră trecute în catastiful pagubelor trei mioare din gospodăria bătrânului Nel Cătrâncea. În seara când a stat de pază bunul meu, se întâmplase însă o grozăvie despre care el avea să afle abia a doua zi. Murise Zâna. Bătrânul văzuse că oaia șchiopătase în ultimele două zile, dar pusese totul pe seama epuizării și a vârstei ei. Noaptea, însă, buna l-a chemat pe veterinarul Udrea că țigaia mugea și nu se mai ridica de jos. Veterinarul s-a uitat bine la oaie și, încruntându-se, a cerut numaidecât izolarea de restul mioarelor:
-    Are răsfug alb! O să moară în câteva ore!
-    Răsfug? Vai de mine și de mine! Am mai pățit așa cu mulți ani în urmă, când am pierdut peste douăzeci de oi! Păzește-ne, Doamne!
-    Ar fi bine s-o împuște nea Mălaie cât mai repede și apoi s-o ardeți!
    Am înlemnit în șoșonii mei de blană. S-o omoare bunu’ pe Zâna lui? Cum, când ea e aerul lui, mângâierea lui și, fără tăgadă, o iubește mai mult ca pe mine?
-    Vasilică, du-te de-l cheamă pe bunu’! Hai, degrab! Ia bâta și te du!
    Și dus am fost. Am alergat pe uliță de frica morții. Nu mai vedeam luminile caselor, nu mai auzeam strigătele copiilor în tinde, nici lătratul gros al câinilor. Tot ce simțeam era mirosul amestecat de fân și oi, pe care zăpada nu reușea niciodată să-l înăbușe în satul nostru. Dinspre munții de la Răsărit își făcea loc o lumină roșiatică, pe care o asemănam cu ochii strigoilor din visele copilăriei. Răsărea luna în ultimul pătrar. Și-atunci, gonind și asudând pe sub cojocul greu, îmi aminteam ce-mi povestise, odată, bunicul, când l-am întrebat dacă lupii urlă doar la lună, așa cum știam din povești. „Nicidecum! Lupii urlă și ziua, dacă vrei să știi! Lupii urlă când le mor frații, puii, când le e foame, când sunt în călduri sau când își cheamă haita. Eu am auzit mai degrabă de oameni care au urlat la lună; se spune că asta curăță mințile de demoni și le limpezește!”.
    M-am oprit. M-am aplecat să-mi liniștesc bojocii pe care-i împănasem cu gerul aspru al nopții. Nu știam cum urlă lupii, însă, din toată ființa mea clocotitoare ca un vulcan ce stă să erupă, am adunat un vârtej de spaimă și de disperare și l-am slobozit către luna din capul munților.
-    Auuuu!  Am urlat din toți rărunchii.
    Bunicul avusese dreptate, ca întotdeauna. Urletul mă eliberase (oare de ce anume mă eliberase? N-aș putea să spun clar nici acum) și-mi dezghețase mintea. Știam ce trebuia să fac. Pușca de rezervă era agățată sus, pe perete, în atelierul unde taica-și ținea uneltele de fierărie.

miercuri, 5 iulie 2017

Marta Petreu - „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”

Îmi aleg cărțile pe care le citesc cu foarte mare atenție. Poate acesta este motivul pentru care rareori sunt dezamăgită de vreo lectură. Scormonesc internetul în căutare de recenzii, cântăresc opiniile cititorilor, într-un cuvânt, mă documentez.

Ei bine, nu mai știu cum am aflat de cartea asta, dar când i-am citit sinopsisul de pe elefant.ro, m-am îndrăgostit de ea. Am fost mai rău decât puberii leșinați în fața calculatorului atunci când văd vreo gagică în bikini :) Nu mai aveam răbdare! Și a fost a mea până la urmă.


Cum mă așteptam, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”  - Premiul „Cartea anului 2011”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundației Anonimul - a urcat rapid în topul preferințelor mele și spun cu mâna pe inimă că este, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți din literatura română.

Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsa biblică și reprezintă locul în care se vor înfrunta armatele Binelui și Răului, ale lui Dumnezeu și ale lui Antihrist, un loc al pustiirii și al violențelor paroxistice. Pentru Tabita, naratoarea, câmpia Armaghedonului pare a fi chiar în satul ei natal, Cutca, din Câmpia Transilvaniei, acolo unde, teoretic, ar trebui să-și găsească pacea.

Romanul are ceva din celebrul „Un veac de singurătate”, al lui Marquez, de fapt scriitoarea chiar amintește de Macondo, satul întemeiat de Jose Arcadio Buendia, comparându-l cu deprimanta  Câmpie a Transilvaniei. Așa cum neamul Buendia a fost predispus la singurătate, din pricina unui blestem, familia Vălean este măcinată de lupte intestine și de morți scăldate în sânge, din aceeași pricină. 

Maria Sucutărdean, personajul central al cărții,  se căsătorește cu Agustin Vălean, după ce este dezamăgită de cel pe care-l iubea (Niculae Chirica). Ajunsă într-un cămin în care nu-și găsește locul, lângă un bărbat veșnic posomorât, căruia-i naște trei copii (Ana, Tinu și Tabita), Maria realizează că marile ei speranțe sunt sugrumate cu lanțul dezamăgirilor, astfel că ființa fermecătoare și pusă pe șotii devine o femeie acră și înverșunată. Deziluziile și absența iubirii o duc pe Maria în situația de a-și blestema copiii și bărbatul cu o ură sfâșietoare.

Important este însă că, în acest iureș de patimi, orgolii și răutăți, cei trei frați rămân neclintiți în hotărârea lor de a se iubi și a fi uniți, la fel ca o armată ce nu abdică de la nobila ei misiune. 

Armaghedonul se poartă, așadar, între Maria și Agustin, între Maria și copiii ei, între Maria și restul lumii. Dar, chiar dacă înverșunarea ei de a face rău ar putea-o izola de  cei apropiați, aceștia reușesc cumva s-o tempereze sau, în majoritatea cazurilor, s-o tolereze, cu puterea înțeleaptă a fiilor buni, fără s-o judece, fără să-i întoarcă resentimentele.

Altminteri, romanul mustește de viață rurală în toată splendoarea ei, e plin de personaje  autentice, care mai de care mai interesante, sau de pățanii tragi-comice ce-ți țin cartea lipită de degete.

Romanul Martei Petreu m-a cutremurat printr-un amestec de candoare și grotesc care te învăluie și nu te mai lasă să respiri. Tonul lucid și plin de iubire al naratoarei (care este fata Mariei), amintirile din copilărie, îndulcite de patina timpului, locurile descrise cu atâta râvnă fac din acest roman unul atât de frumos, încât eu aș reveni oricând la el cu cea mai mare plăcere.

Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic, născută în 14 martie 1955, în comuna Jucu de Jos, județul Cluj. Este profesoară de istoria filosofiei românești, scrie poezie, proză și eseuri și este și editoare. „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” este primul roman al autoarei, apărut în 2011. Mi-aș dori ca această carte să fugă în lume, în toată lumea, să arate cât de frumos scriu românii!

marți, 20 iunie 2017

Ioana Bradea - „Înalt este numele tău”


Ioana Bradea (n. 19 octombrie 1975) este o scriitoare din Bistrița, aflată la cea de-a treia carte. Cu prima, „Băgău”, apărută în 2004, a luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, în 2010 a urmat romanul „Scotch”, iar în 2017 „Înalt este numele tău”. 


Cei care au citit toate cărțile Ioanei Bradea spun despre ea că are o capacitate fantastică de a se reinventa cu fiecare scriere, în așa fel încât să nu-ți dai seama că este vorba despre același autor.

Eu am aflat de cartea asta de pe pagina de facebook a maestrului Mihai Șora, care o ridica în slăvi. Bineînțeles că m-a făcut curioasă, așa că a trebuit să mi-o achiziționez.

Încă de la primele rânduri știi deja cum stă treaba: un autor cu o mână sigură, cu un talent incontestabil de a înșira cuvinte cu o lejeritate uimitoare, dar mai e ceva, ceva care dă cărții farmecul ei aparte: muzicalitatea.

Da, felul naratorului de a se adresa te duce cu gândul la muzica medievală ascultată în surdină, o muzică din care ies la iveală tumultul cetății, faptele abominabile (violuri, crime) și frumusețea traiului simplu.

Crud și pur, frumos și urât, rugăciune și păcat... toate se îmbină în această carte pe care, la început, nu știi de unde s-o iei. Nu e nici roman, nici eseu, nici nuvelă... e ceva, nu mai contează ce, atât timp cât îți încântă simțurile. Eu, uneori, am asemănat-o cu un psalm, alteori cu expunerea unui  ghid... Nu e musai să faceți ca mine, doar experiența cititului e proprie, trecută prin diverse filtre.

Poveștile (moartea judelui Thomas Werner, urmată de execuția criminalului; îndrăzneala Margaretei de a-l silui pe Sebastian, căpitanul de oaste; țăranca Maria, cu pantofii ei moșteniți, ce este ucisă pentru desfrâu) ajung cumva pe locul doi, în prim-plan aflându-se detaliile care dau farmec cetății acesteia despre care se spune că a fost „uitată de rege și sfinți”.

Cartea este una de mici dimensiuni (are puțin peste 90 de pagini) și la final lasă impresia că este neterminată, oferind prilejul cititorului de a o completa cu propriile cuvinte, cu propriile gânduri.

Mie mi-a plăcut „Înalt este numele tău”, pentru că este o carte originală, cu un stil cum nu am mai întâlnit. Dacă ar fi să ofer o notă maximă, aș face-o pentru frazele lungi, care curg firesc unele după altele, dând un indiciu foarte important asupra valorii scriitoarei Ioana Bradea, o scriitoare pe care cu siguranță o voi urmări în continuare.

 

vineri, 16 iunie 2017

Charles Dickens - „Marile speranțe”

Cartea asta aștepta de prea mult timp să fie citită, așa că m-am decis să-i cruț suferința :). Cum e un roman în două volume (cu 600 de pagini), știam că am nevoie de timp și de răbdare pentru a-l parcurge. Dar contează că la final, după cum mă așteptam, mă declar mulțumită de această experiență.

De fapt, mulțumită e puțin spus. Pentru că „Marile speranțe”, dincolo de prestigiul de care se bucură filmele omonime, este o carte bună, una ce face parte din galeria operelor clasice care trebuie citite într-o viață. Și, ca argumente, trebuie să amintesc frumusețea poveștii, greutatea personajelor și scriitura. V-am convins? Hai să le luăm pe fiecare în parte!

Povestea lui Pip este una care, pe alocuri, se intersectează cu alte opere clasice. Un orfan dintr-un sat mlăștinos face cunoștință într-o zi cu un ocnaș evadat de pe un vas-închisoare. Pip, căci așa îl cheamă pe copil, intră apoi în slujba unei femei ciudate, îmbrăcată tot timpul în mireasă și a cărei case se află în paragină - domnișoara Havisham. În conacul Satis, invadat de iederă, timpul pare că s-a oprit, iar Pip se îndrăgostește de Estella, fata adoptată de domnișoara Havisham. Cu iluzia iubirii în suflet, Pip pornește pe un nou drum, după ce află că a intrat în posesia unei averi, de la un binefăcător care nu și-a dezvăluit identitatea. Aceasta este ocazia perfectă pentru ca orfanul Pip, ucenic în fierăria cumnatului său, să dea frâu liber „marilor speranțe”, cu dorința de a se realiza și de a deveni demn de iubirea frumoasei și rafinatei Estella.

Când am vorbit despre greutatea personajelor, am vrut să spun că în acest roman Dickens reușește să le dea o importanță memorabilă celor adiacente. În cazul meu, cel puțin, cred că atunci când îmi voi aminti de această carte, nu mă voi duce prima dată cu gândul la Pip, personajul principal, ci la domnișoara Havisham, la Estella sau la ocnașul evadat, poate și pentru că acestea au o influență atât de importantă în maturizarea lui Pip...

Cât despre scriitură, poate fi pe placul tuturor, pentru că este lipsită de „înflorituri”, de descrieri obositoare sau de detalii. Povestea curge frumos, este punctată de suspans, iar dialogul savuros o face să nu mai fie lăsată din mână. 

Cu toate că nu este una dintre cărțile mele preferate, „Marile speranțe” este  frumoasă și folositoare. Trebuie să recunosc că, de data aceasta, filmul a fost cel care m-a convins să citesc romanul, și mă refer la ecranizarea din 1998, cu Ethan Hawke și Gwyneth Paltrow, unde scena sărutului pasional de la fântână mi s-a părut memorabilă. Citind, am constatat că scena respectivă lipsește din carte, Dickens concentrându-se mai mult pe devenirea lui Pip, decât pe povestea de dragoste siropoasă prezentată în film (deh, artificii hollywoodiene).

„Marile speranțe” a apărut în 1860-1861 și, după critici, este romanul cel mai solid construit dintre toate cărțile de succes ale scriitorului englez Charles Dickens.

joi, 25 mai 2017

Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.


„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi.
Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul unei călătorii, fie ea și introspective, nu stă neapărat în ajungerea la destinație, ci în acumularea de experiențe și de trăiri care te construiesc pas cu pas.

Hesse mai subliniază în această carte o trăsătură definitorie a spiritului uman: neliniștea lui ca bază a desăvârșitii. Dacă nu ar fi simțit o temere nejustificată, dacă nu și-ar fi pus întrebări, dacă nu l-ar fi măcinat nemulțumirea, Siddhartha ar fi rămas în casa tatălui său, practicând în continuare ceea ce a fost învățat, respectiv arta contemplării, meditația profundă, lupta retorică și postul.
Și astfel, toți îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toți era izvor de bucurie, pentru toți era izvor de plăcere. Dar el, Siddhartha, nu își era lui însuși bucurie, nu își era lui însuși plăcere. Preumblându-se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându-și mâinile și picioarele în baia zilnică a ispășirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârșindu-și mișcările cu deplină cuviință, iubit de toți, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nicio bucurie.

Siddhartha respinge doctrine, neidentificându-se nici cu samanii, nici cu asceții budiști, în mantiile lor galbene, din vremea lui Gautama Buddha. Căutările lui par a lua sfârșit atunci când o întâlnește pe frumoasa Kamala, cea care-l va iniția în tainele senzualității, cu prețul lepădării de traiul său de până atunci.

Făcând dragoste, jucând zaruri, bând vin și mâncând pe săturate, Siddhartha își pierde calea, el simte că viața trece pe lângă el, lăsându-l gol și inert.  Este momentul ca sufletul său să-l atenționeze din nou! Și astfel, până în ceasul morții, Siddhartha va continua să caute și iar să caute. Dar oare va găsi ceea ce caută?
A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

Această carte frumoasă merită recitită ori de câte ori simți că rămâi în urma acestui tren rapid și zgomotos al lumii. Oprește-te să te gândești la tine, să-ți recapeți armonia! Cred că acesta este mesajul lui Siddhartha către noi: renunțați la bogăție, la desfătări, la excese și căutați în adâncul ființei voastre, ca să vedeți că ea nu se hrănește din toate acestea; ea e spirit, iar spiritul tânjește după iubire și intimitatea lui cu Dumnezeu.
Arată-mi mie tatăl sau învățătorul care a reușit să-și ferească copilul de a-și trăi el însuși viața, de a se murdări el însuși în toiul vieții, de a se împovăra el însuși de vină, de a bea el însuși din cupa amărăciunii, de a-și găsi el însuși drumul!


„Siddhartha” a apărut în 1922, când Hesse avea 45 de ani. În ediția pe care am citit-o eu, apare și povestirea „Călătoria spre Soare-Răsare”, pe care o voi prezenta în curând. Cartea o puteți comanda de aici!

miercuri, 24 mai 2017

Cărțile noastre de „noapte bună” (TOP 10)

Încă de când ne erau copiii niște bebeluși năzdrăvani, ne-am creat un ritual de seară. După băiță și pijamale, musai să citim și (minim) o carte. Așa e și acum și cred că la fel va fi și peste cinci ani :)

Avem o colecție de cărți, unele achiziționate în urma unor recomandări, altele cumpărate pur și simplu după copertă și descrierea de pe elefant.ro sau de pe libris.ro. Așa că acum vă putem face un top cu cele mai iubite cărți. Da, le iubesc și eu, citindu-le, le iubesc și copiii ascultându-le poveștile și urmărind cu degețelele lor micuțe ilustrațiile frumoase.



De ce ne plac aceste cărți? În primul rând, pentru poveștile blânde și inspiraționale, din care tragem concluzii utile (importanța prieteniei, cum să gestionăm momentele de nervozitate, cât de importante ne sunt emoțiile și sentimentele, cât de important e să știm că suntem iubiți, cum să fim curajoși, etc). Apoi, după cum am mai spus, ilustrațiile sunt captivante și frumoase, purtându-ne instantaneu în lumea poveștilor cu final fericit. Și nu în ultimul rând, ne plac poveștile de seară pentru că ne aduc împreună, într-o caldă îmbrățișare.

1. „Ursulețul Benny și rățușca Mac”, de Katja Reiner și Tim Warnes 




Ursulețul Benny și prietenii săi, vulpita Roxi și veverita Ronți, înalță un zmeu în văzduh. Zmeul zboară până aproape de nori, iar vântul îl duce departe. Ce vor face cei trei prieteni?

Matei și prietenul său, Edi, construiesc un baraj și vor să lanseze la apă o bărcuță. Dar barajul cedează, iar prietenia lor e pusă la încercare.

3. „Elmer și Rose”, de David McKee


Un elefant multicolor face cunoștință cu o elefănțică roz. O poveste despre aparențe și prejudecăți.

4. „Povești cu animale drăgălașe”, de Paloma Wensell și Ulises Wensell 

 
Poveștile cu peripețiile animalelor au fost mereu pe placul copiilor. În această carte veți descoperi 11 povești mititele, dar pline de farmec (o zebră descoperă un ou uriaș, un pui de vulpe cade din copac, pe crocodil îl dor dinții).

5. „Noapte bună, ursule hoinar”, de Henrike Lippa și Julia Gerigk



Un urs hoinar nu poate să doarmă și cutreieră pădurea ca să vadă o stea căzătoare. Animalele sunt deranjate de zgomotele iscate de urs și-i atrag atenția. 

6. „Cartea curajului”, de Adina Rosetti



Întâmplări reale care construiesc eroi. Adina Rosetti prezintă o colecție de zece povești inspirate din fapte de viață, povești care ne ajută să ne depășim frica și să devenim curajoși.

7. „Te voi iubi mereu,” de Mark Sperring și Alison Brown


Șoricel este fericit pentru că mămica lui îl asigură tot timpul de dragostea pe care i-o poartă. 

8. „Mog și bunicuța”, de Judith Kerr



Seria Mog este cunoscută și iubită în toată lumea. În cartea de față, Mog rămâne în grija bunicii, după ce stăpânii săi pleacă în vacanță. Când se anunța o perioadă de liniște și leneveală, apare Tibbles.

9. „Nu te înfuria”, de Berta Garcia Sabates


Orice copil are momente când se înfurie și simte că nu se mai poate controla. Cum gestionează furia un copil căruia surioara îi strică jucăria preferată? Dar altul care este lovit pe terenul de fotbal? Exemplele oferite în carte îi ajută pe copii să înțeleagă ce se întâmplă cu ei atunci când se enervează și cum pot să se calmeze.
O colecție generoasă de povestiri și fabule care ne învață să fim mai buni. Poveștile celebre (printre care: Alice în Țara Minunilor, Regele Midas, Vrăjitorul din Oz, Motanul încălțat, Mica sirenă) și ilustrațiile jucăușe îl vor captiva cu siguranță pe cel mic.

marți, 16 mai 2017

Am citit, n-am stat degeaba :)

Data trecută v-am vorbit despre cartea Ultimii martori de Svetlana Aleksievici. A trecut ceva timp de atunci, dar să știți că nu am stat degeaba. Din contră. Am citit și chiar am și povestit despre ce am citit. Cum unde? Pe GoodRead :)

Dacă vreți să vedeți și voi ce impresii mi-au lăsat cărțile cu pricina, dați click mai jos:




 



Spor la citit!

miercuri, 19 aprilie 2017

Svetlana Aleksievici - „Ultimii martori”


  Când citești cărți de istorie, datele și întâmplările nu te șochează, oricât de tragice ar fi, pentru că le simți cumva în trecut, departe de tine, de trăirile tale, de confortul tău cotidian. Altfel stau însă lucrurile atunci când iei cunoștință de experiențele oamenilor, cum au trăit ei în timpul războiului, ce au simțit, ce au văzut, ce i-a marcat?

Încă de la primele rânduri din „Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici, știi că ții în mâini o carte sfâșietoare. Unii vor simți poate un nod în gât, alții vor stoarce o lacrimă, oricum ar fi nu poți citi cartea asta fără să te implici sufletește.
 

Aleksievici (n. 31 mai 1948), scriitoare belarusă care a luat Nobelul pentru Literatură în 2015, redă 100 de mărturii  ale unor copii care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial aveau între doi și cincisprezece ani: unii și-au pierdut părinții, alții frații sau bunicii, unii au trecut ei înșiși prin gloanțele mitralierelor, supraviețuind miraculos, dar, cu toții au simțit teama, au suferit de foame, au uitat jocurile copilăriei, antrenați în iureșul neajunsurilor și al ororilor, au acumulat imagini pe care nu și le-au șters niciodată din memorie.

„Zburau avioane germane, iar noi strigam Ura!. Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze.... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine”. 


Svetlana Aleksievici - sursă foto

Cartea Svetlanei Aleksievici este o lecție vie de istorie, dar  și una de psihologie. Cum au depășit copiii de atunci pierderea copilăriei? În ce fel i-au afectat traumele de-a lungul timpului? Dar mai ales, nu ai cum să nu te întrebi, oare oamenii au învățat ceva din istoria acestei lumi?

„Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea... Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viața mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie am avut războiul”.


 „Niciodată nu pot fi pe deplin fericită. Nu reușesc. Mă tem de fericire. Mi se pare mereu că acuși-acuși o să se termine. Tot timpul trăiește în mine acest acuși-acuși. O frică din copilărie”...

 Mărturiile copiilor sunt, cum am mai spus, sfâșietoare, tocmai pentru că sunt atât de oneste. Unii își amintesc cum miroase războiul, alții ce culori are... cei mai mulți visează și acum (la momentul relatărilor) avioane, cadavre carbonizate și soldați ce le cotrobăie prin case.

Cartea „Ultimii martori” este o lectură obligatorie în zilele noastre, când cuvântul război se reîntoarce pe buzele tuturor. Pentru că războiul, înainte de a fi despre arme și putere, este despre oameni. Iar noi am uitat din nou asta.

luni, 3 aprilie 2017

Ne pregătim de concurs!


Primăvara aduce surprize frumoase pentru cititorii acestui blog! După cum am promis pe această pagină, în urmă cu ceva timp, pregătim un concurs cu premii. Și ce premii ar fi mai potrivite și mai frumoase, dacă nu cărțile?

Este că vă surâde ideea? Atunci vă invit pe pagina de facebook a blogului, unde, în curând, vor fi postate detaliile concursului. Dă LIKE PAGINII, pentru a fi la curent cu noutățile!

O primăvară frumoasă!  

#ralucaniculablog

joi, 16 martie 2017

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015! 
 Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.

În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hohote) scene din viața lui de părinte a cinci copii. Nu, cartea lui nu te învață cum să crești un copil, nici nu-ți dă rețete-minune de papă-tot, în schimb, te distrează, te face să te amuzi pe seama întâmplărilor din viața lui, asemănându-le totodată cu cele din viața ta, pentru că (nu-i așa?) familiile cu copii se aseamănă atât de mult între ele!

Cinci copii îți pot părea copleșitori, dar cum crezi că mă simt eu? Acum zece ani, abia dacă puteam obține o întâlnire și acum apartamentul meu colcăie, la propriu, de copilași. E ca și cum aș fi uitat untul de arahide afară, pe timpul nopții.

Pentru mine, citindu-l pe Gaffigan a fost ca și cum l-aș vedea pe scenă pe Gaffigan, atât de clar, precis și viu este scrisă cartea. Dacă a fost ceva care să-mi placă foarte mult (pe lângă autoironie, umor prin exagerare și onestitate), a fost cu siguranță imaginea pe care Jim i-a creat-o lui Jeannie, soția și mama-minune, care „are mai mult de două mâini”, îngrijește copiii, întreține casa și își susține soțul în tot ceea ce face.

În cele din urmă am păcălit-o pe Jeannie să se căsătorească cu mine. Acela a fost momentul în care am descoperit că Jeannie este o făptură care rămâne însărcinată atunci când se uită la bebeluși.

Cartea lui Gaffigan este asamblată ca un show de stand-up, trecând de la un episod la altul cu ușurință, creând personaje și atribuindu-le calități și defecte grăitoare, vorbind cu familiaritate despre lucrurile din viața de zi cu zi. Ți se poate întâmpla să citești anumite pasaje din carte și să ai impresia că autorul vorbește despre tine. 

Recomand cartea tuturor părinților, fie că sunt la început de drum, fie că au casa plină de copii. Ambele categorii vor găsi în volum o consolare, un zâmbet, o frumoasă și caldă empatie. Se poate trăi și cu cinci copii. Jim și Jeannie fac față cu brio, așa că și noi, ceilalți, vom supraviețui.

joi, 23 februarie 2017

Apariție inedită la Editura Vellant: „o biblie”, de Philippe Lechermeier

Titlu:  „o biblie”
Autor: Philippe Lechermeier
Ilustrații: Rebecca Dautremer
Traducere din limba franceză: Aurelia Ulici
An apariție: 2017
Editura: Vellant
Număr pagini:  381
Tip copertă: paperback 

Recunosc, când am aflat de titlul acesta, „o biblie”, am devenit brusc curioasă. Cu toții știm ce este Biblia. Unii au citit-o din scoarță în scoarță, alții au răsfoit-o sau poate au aflat de ea la orele de Religie. Cartea „o biblie” nu rescrie Biblia (nici nu ar putea), ci ne prezintă într-o formă atractivă principalele episoade ale Vechiului Testament, de la Facerea lumii până la moartea lui Iisus Hristos. Așezarea în pagină, ilustrațiile marca Rebecca Dautremer (creion, tuș, pictură, imitații de fotografie) și stilul de povestaș al lui Philippe Lechermeier fac din această carte una de colecție, pe care s-o răsfoiești, de ce nu, împreună cu copiii sau doar ca să înțelegi mai bine trecutul acestei lumi. 




 De ce să scrii o Biblie? Pentru că a povesti Biblia înseamnă să ne povestim istoria, o istorie alcătuită din mii de mituri, de povești, de legende. Cum să înțelegi lumea fără toate aceste povești? Cum s-o înțelegi fără să știi cine sunt Avram, Goliat, regina din Saba și Maria Magdalena? Cum să descifrezi arta, arhitectura, literatura fără să cunoști bazele extraordinare ale societății noastre? Biblia nu aparține numai religiei. Biblia este un bun comun. Fie că ești credincios sau necredincios, fie că vrei sau nu, miturile ei ne-au modelat societatea, intervin în viața de zi cu zi, ne bântuie inconștientul. Scriind acest text, am vrut ca fiecare să-și poată însuși ceea ce îi este propriu. O biblie nu este Biblia. O biblie  este alcătuită din povești care se repetă și se reinventează. Povești care se povestesc. Pe care noi le povestim (Philippe Lechermeier în prefața la „o biblie”)
Cea mai recentă apariție de la Editura Vellant este  o carte potrivită pentru toate vârstele. „o biblie”  te va cuceri, cu siguranță, încă de la primele pagini. Pentru comenzi, intrați pe site-ul editurii Vellant, acolo unde veți mai găsi o ofertă tentantă, la „cărți drăgăstoase” - pachet roman de dragoste.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Harper Lee - "Să ucizi o pasăre cântătoare"

Harper Lee (n. 28 aprilie 1926 - d. 19 februarie 2016), scriitoarea americană care a fost prietenă cu Truman Capote, a lansat romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” în anul 1960, când a și luat Premiul Pulitzer.  

De atunci și până în 2015, Harper Lee nu a mai publicat nicio carte, fiind o enigmă și în ziua de astăzi de ce autoarea, care a avut un succes extraordinar cu romanul de debut - ce s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare - a ales să renunțe la scris. Totul până în 2015, cum am zis, când Harper Lee a lansat ”Go set a watchman”, o continuare a cărții care o consacrase, în care apar aceleași personaje, după douăzeci de ani (unele surse spun că acest ultim roman publicat ar fi fost scris în anii 50).

”Să ucizi o pasăre cântătoare” este un roman frumos și captivant, tocmai pentru faptul că este scris din perspectiva unei fetițe. Scout este din Alabama, are un tată avocat - Atticus Finch - și un frate mai mare cu patru ani decât ea - Jem. Deși locuiește într-un orășel în care aparent nu se întâmplă nimic, copila are parte de aventurile specifice vârstei: aleargă cât e ziua de lungă, se sperie de un vecin ce locuiește într-o casă "bântuită", se bate cu băieții etc. Liniștea din orășelul sudist este însă tulburată de o întâmplare cu repercusiuni pe tot parcursul cărții:  un bărbat negru este acuzat că a violat o femeie albă. Odată cu veștile teribile (apoi  cu procesul și sentința), asistăm la procesul de maturizare a celor doi frați Finch.

Ceea ce este, poate, cel mai interesant la această carte este chiar modul în care copiii se raportează la tragediile vieții și la conflictele adulților. Mai pot micii exploratori ai lumii să-și păstreze inocența într-un context în care nedreptatea, răzbunarea și ura se întâlnesc la orice pas?

Harper Lee reușește să înmoaie tragismul acestei cărți prin umorul copilăresc. Astfel că, deși tratează subiecte cu greutate, precum crima, violul, rasismul, ”Să ucizi o pasăre cântătoare” păstrează o notă optimistă și caldă. 

Cartea ar trebui să fie lectură obligatorie peste tot în lume, nu numai în America. Sigur, discriminarea față de negri nu mai este atât de pregnantă ca în anii '30, dar principiile și mecanismele au rămas cam aceleași în fiecare societate.

Cartea a fost ecranizată după doi ani de la apariție, iar filmul ”Să ucizi o pasăre cântătoare” (cu nota 8,3 pe IMDB) a avut și el un succes răsunător. Astfel, Gregory Peck (în rolul lui Atticus Finch) a obținut Oscarul pentru cel mai bun actor, iar alte două Oscaruri au fost acordate pentru decoruri (alb-negru) și pentru cel mai bun scenariu adaptat.