Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Simfonie fără vlagă

Ca niciodată! Să particip eu la Simfonie şi să nu simt nevoia de a căra după mine aparatul foto şi a imortaliza câte ceva demn de mediatizare. Neah! O simfonie fără vlagă. Eu aşa am perceput ediţia din acest an a marii sărbători piteştene.
Anul ăsta Simfonia a fost insipidă şi incoloră (de inodor nu poate fi problema, atâta timp cât şi acum mai am în nări mirosul de mici). Nu tu lalele în Piteşti, decât câteva ameţite pe te-miri-unde, nu tu parfum de sărbătoare cu fast, nu tu farmec. Mă întreb oare cum s-or fi simţit participanţii? S-au delectat simţurile lor cu ceva încântător? Mă îndoiesc tare!
Revenind la lalele. Voi chiar credeţi că oraşul ăsta trebuie să mai stea sub semnul lor, atâta timp cât de la an la an se răresc o dată cu spaţiile verzi? Cum se poate numi un municipiu "Oraşul lalelelor", din moment ce singurele lalele sunt plantate în faţa Primăriei şi în câteva locuri unde aproape că trec neobservate? De ce să nu ne reprofilăm? Hai să facem o Simfonie în care să ne mândrim într-adevăr cu ce avem, nu cu ce am avut sau am vrea să avem. În acest sens, propun ca de anul viitor să sărbătorim "Simfonia câinilor comunitari". Ăştia nu sunt deloc scumpi la vedere, se "plantează" în fiecare anotimp, se întreţin enervant de uşor, rezistă la şuturi, foamete, ameninţări, nu-i fură nici dracu'... Ce ziceţi? Nu-i mai corect aşa faţă de piteşteni?

Comentarii

Geocer a spus…
Eu am denumit-o Simfonia micilor. In mod sigur erau prin centru mai multi mici decat lalele
gamalia a spus…
Nemultumitilor! Simfonia nu e pentru a le arata lalele pitestenilor... e pentru a aduce mititei si fripturi cetatenilor. Cu burta plina altfel se vede administratia locala.

Postări populare de pe acest blog

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!

 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru …

Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.

„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi. Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul…