Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Slalom printre maidanezi

Revin la seria de fotografii despre Piteştiul european. Unii ar putea crede că am eu ceva la cap de observ numai chestiile nasoale din Oraşul Lalelelor. Dar nu e aşa, parol. Sunt cât se poate de sănătoasă!
În al doilea rând, azi am mers să documentez un subiect şi mi-au atras atenţia câinii de lângă teatru. Acum ştiţi doar că eu sunt moartă după animăluţe şi în vecii vecilor nu le-aş face niciun rău. Dar... peisajul a fost unul foarte trist. Oamenii aproape că făceau slalom printre maidanezi. Şi asta într-un centru al unui oraş care are pretenţii că se respectă.
Ce ar fi de făcut? Nu ştiu, duşi undeva într-un adăpost al lor. Nu e vina bietelor animale că au ajuns în situaţia asta, aşa că eutanasierea nu e deloc o soluţie.

Comentarii

papabembe a spus…
a, păi pe căţeii ăia i-am văzut şi eu. dar nu e maidanezi, raluco. stă acolo că îşi aşteaptă rândul la un casting organizat de cel mai tare eatru de la noi din oraş. se pregăteşte un spectacol inedit, adaptare după "Ferma animalelor", aşa că în curând vei putea vedea şi văcuţe, şi căluţi, şi oiţe, şi gâsculiţe şi chiar omuleţi vii.
dacă spectacolul va avea succes (şi la ce festivaluri tari participă teatrul Davila, sigur va avea!), se va monta şi spectacolul de orientare marxist-leninistă "animale din toate partidele, uniţi-vă!, transcriere după un text religios: "circul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi şi ne iartă nouă voturile noastre". amin.
Geocer a spus…
Goguţ i-a propus lui Pendiuc sa-i primeasca in holul ala mare din Primarie, dar vad ca edilul nu l-a ascultat.
Nicusoru a spus…
Am citit pe forumuri și bloguri despre problema asta, și am selectat metodele de apărare și rezolvare a problemei, propuse de diverși:

Aparat cu ultrasunete -> conform discuțiilor de pe forumuri, purtătorii susțin că acestea de cele mai multe ori nu sunt eficiente. Mie clar nu mi-ar rezolva problema cu haitele (jogging forțat).
Izgonirea din cartier -> efect efemer, problema nu dispare, este doar relocată.
Exportul în alte țări -> unii vorbesc despre exportul maidanezilor în tări precum Germania.
Sterilizarea şi înapoierea lor în stradă -> s-a dovedit a fi ineficientă pe termen lung, nu sunt prinși toți câinii și în plus, fără o educație a societății, ajung alții în stradă și se înmulțesc la loc, în scurt timp. Și până la urmă și câini sterilizați sunt tot maidanezi, deci nu prea rezolvă problema de bază. A fost încercată și în București, poate încă mai este?
Ținuți în adăposturi -> soluția presupune niște costuri exorbitante, imposibil de atins in România, deci ireal de realizat la nivel național.
Ecarisaj -> Nu fac față solicitărilor? Nu au fonduri? Trebuie să mă informez…
Eutanasierea, celor agresivi, bolnavi și a celor neadoptați -> Se pare că prinderea și selectarea durează la nesfârșit.
Otrăvirea, în ultima instanță -> metodă neortodoxă, dar destul de eficientă, după cum susțin unii.

Am scris mai multe în articolul:
http://blog.expertzone.ro/comunitate/atitudine-caini-comunitari/

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…