Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Nevastă de secol XXI

Să fii soţie în ziua de azi nu mai e atât de greu pe cât era pe vremuri. Acum, avem maşini care spală, calcă, chiar gătesc în locul nostru. Mi-a venit ideea într-o zi de sărbătoare, când, liberă fiind, m-am gândit să spăl rufe. Eram aşa pe gânduri: o fii păcat să spăl? Dar, de fapt, eu nu spăl. Eu doar bag rufele în maşină, le scot şi apoi le întind. E păcatul maşinii, că doar nu fac mare lucru eu că apăs pe un buton... În cele din urmă, mi s-a făcut milă de sufletul ei şi am abandonat ideea. Nu de alta, dar ce va face biata de ea atunci când, odată ajunsă la judecată, laolaltă cu celelalte Bosch-uri, Whirlpool-uri, Beko-uri, Zanussi-uri, Indesit-uri etc., va fi nevoită să răspundă la întrebarea Domnului: "De ce ai spălat în zi de Cruce Roşie?".
Cu spălatul am lămurit-o. Degeaba mă laud eu că fac treaba asta, când de fapt, n-o fac, ce mai încolo şi încoace.
Nici măcar de călcat nu se mai calcă atât de greu. Dacă înainte o soţie pierdea o grămadă de timp şi îşi tocea tot atâţia neuroni cu netezirea hainelor, acum avem abur, domne! Dăm un puf şi mai mult de jumătate din treabă e făcută. Unde mai pui că aparatul în sine nu mai cântăreşte 'jde de kile, ci e uşor, fiabil, flexibil chiar! Deci, nici asta nu mai e o treabă grea.
De gătit, ce să mai zic? Atât timp cât apar firme care au grijă de gospodine, le ambalează bucate semipreparate, iar ele nu trebuie decât să le cumpere din hypermarket şi să le pună la cuptor sau la fiert/prăjit, cum poţi să mai zici că e o mare grijă treaba asta? Acum avem şi roboţi de bucătărie, care taie, curăţă, fac cafea. Păi, mamei şi bunicii mele le lua o zi întreagă să facă toate treburile astea, pe care o soţie modernă le face, fără efort, într-o oră şi ceva.
În concluzie, nevasta de secol XXI are mai mult timp pentru a face dragoste şi carieră. Oare cea de secol XXII ce preocupări va avea? Aruncaţi şi voi câte o părere, că ştiu că sunteţi plini de inspiraţie :D

Comentarii

Geocer a spus…
Aha, deci de-aia nu mai gateste nevasta-mea : pentru ca e femeie de secolul 21!
gamalia a spus…
Ai uitat sa precizezi ca exista varianta cu mancarea cumparata de-a gata tot de la hypermarket. Probabil peste 100 de ani si dragostea tot automat se va face. Asa ca sa ne bucuram cat mai putem de varianta asta primitiva :))
cântăreţul chel a spus…
cum adică automat? la hypermarket o să fie raioane specializate?
gabrielle a spus…
hmmm, daca totul e atat de simplu ... barbatii ce mai fac? Strang in urma femeii secolului XXI? ;))
P.S.
Femeia secolului XXII cred ca o sa fie "robot(izata)" ... trebuie doar (re)programata de un barbat ... sa nu faca nimic :))
Oana a spus…
Peste o suta de ani vom face sex mental. Ne-a explicat Geocer cum. Stai unul langa altul si te gandesti la sex si asa l-ai si facut. Fara efort si alte cele.
Raluca Nicula a spus…
Geocer, logic!
Cântăreţul chel, dacă zici tu...
Gamalia, ca bine zici :))
Gabrielle, barbatii isi gasesc ei ocupatii, nu trebuie sa le purtam de grija :P
Oana, dar "munca mentala" nu s-o inventa? Ca ar scapa lumea de un stres :P

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…