Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

O bibliotecă, o colivă, o lumânare

Ce se va întâmpla cu învăţământul românesc, fraţilor?
Dacă prin 2008 nu-i înţelegeam pe profesorii care cereau salarii mai mari şi ieşeau în stradă pentru a-şi cere drepturile, acum, sincer, mă încearcă un sentiment de milă când privesc tot ceea ce li se întâmplă. Mai pot fi umiliţi oamenii ăştia mult? Cât mai suportă? După ce politicienii s-au jucat de-a majorarea lefurilor în campanie (ba le dăm, ba nu le dăm), acum Guvernul a ajuns să elimine 15 000 de posturi, principalii vizaţi fiind suplinitorii. Adică tinerii. Că după băncile facultăţii nu poţi sări într-un confortabil post de profesor cu gradul I. Se vor desfiinţa bibliotecile şcolare, iar elevii îşi vor toci coatele (vezi să nu!) în cele judeţene, adică acolo unde vor trebui să cotizeze şi astfel să umfle şi cu această ocazie buzunarele Statului. În altă ordine de idei, vor dispărea pare-se profesorii de religie. Trist! Locul lor va fi luat de preoţi (vă daţi seama ce cursuri se vor face mai ales la oraş unde parohul trebuie să oficieze în fiecare dimineaţă Sfânta Liturghie) - aţi putea spune că o soluţie ar fi plasarea orelor după-amiaza şi seara - păi nu, că între timp mai apar o cununie, un botez, o înmormântare...
În concluzie, tot ceea ce ar putea face preoţii la orele de religie ar fi să cânte "Veşnica pomenire" învăţământului românesc! Coliva e făcută demult.

Comentarii

Irina Patrascu a spus…
Este foarte trist ce se intampla si se pare ca atunci cand se iau masuri"de criza" primii vizati sunt cei din invatamant.De ce?Pentru ca ei nu pot face decat o greva si pe cei din Parlament nu ii sensibilizeaza.
Daca fac greva magistrastii in schimb,sar toti ca arsi,ca fara alianta cu justitia nu mai pot fura in liniste!
Alina a spus…
Nu fac nici greva in mod serios si stii de ce? Pentru ca oricat ai fi de suparat pe guvernanti grija fata de copiii pe care trebuie sa ii educi nu te lasa. Te gandesti cate ore se pierd, cat de greu le va fi apoi sa recupereze... si astea nu-s vorbe goale cu poate le par unora. E din propria experienta.
Geocer a spus…
"Ce sa facem, e criza !" Asta e eterna scuza a guvernantilor !

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…