D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
... aceea a artistului. Prin "Gertrud", "Rosshalde" şi "Ultima vară a lui Klingsor", Hermann Hesse ne atenţionează că nu există artă fără sacrificii, izolare şi suferinţă (iar în ultimul caz fără vin).
"Gertrud" (1910) este povestea unui compozitor căruia, în tinereţe, un accident nu i-a mutilat numai un picior, ci şi încrederea în sine. Primul handicap îşi va găsi refugiu în lumea frământărilor, neputinţelor şi contradicţiilor, elemente pe care Kuhn le va stoarce şi le va transforma în notele unor creaţii de succes. Cel de-al doilea însă este de departe şi cel mai grav, reflectându-se în relaţiile compozitorului cu cei din jur, îndeosebi femei. Tânjind după dragostea frumoasei Gertrud Imthor şi izbindu-se de refuzul ei tacit, Kuhn găseşte ca unică soluţie la iadul său interior moartea. Dorinţa lui morbidă va fi însă sugrumată de izbăvirea care avea să vină: acceptarea condiţiei sale.
"Rosshalde" (1914) este o lecţie aspră. Pictorul Johann Veraguth trăieşte izolat de familia sa, toate eşecurile din plan familial găsind refulare pe pânză. Singurele legături ale artistului cu frumuseţile şi satisfacţiile lumii exterioare sunt fiul său cel mic, Pierre, şi prietenul său de-o viaţă Otto Burkhardt. Atunci când primul moare, iar cel de-al doilea e nevoit să-l lase singur, nu mai rămâne decât ca Johann să-şi pună ordine în viaţă, o ordine din care rezultă că singurul lucru stabil şi autentic este arta.
"Ultima vară a lui Klingsor" (1920) te îmbată. La propriu. Pictorul Klingsor ajunge într-un moment în care vede moartea peste tot: ca un vânt, ca un sărut, ca o umbră, ca o durere, ca un cenuşiu de pe pânză. Fiind conştient de faptul că în lupta dintre un muritor şi însăşi moartea, numai cea din urmă poate să câştige, nu procedează la alungarea ei, ci încearcă să o facă măcar plăcută, ajutându-se de vin. Acel vin "care de cele mai multe ori nu e bun, dar te ajută să-ţi duci viaţa şi provoacă somnul", aşa cum el însuşi îi explică unui prieten într-o scrisoare.
Comentarii
îţi recomand, în caz că nu ai citit-o încă, Jocul cu mărgele de sticlă, de acelaşi.
asta e o direcţie faină în care putem păşi: să împărtăşim din momemtele care ne aduc bucurie. adică ceea ce cam faci tu pe aici.