Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Biletu', biletu', unde e biletu'?

Să stabilim de la bun început: eu nu merg cu autobuzul, nu de alta, dar n-am de ce. Din Popa Şapcă, adică unde stau, şi până în centru, adică unde serviciuiesc, nu s-a inventat linie de transport local. Dar sunt alţii mult mai ghinionişti ca mine, trebuie să recunosc. Să te trezeşti dimineaţa, să n-ai schimbat pentru bilet, să bagi o bancnotă măricică, să aştepţi, să aştepţi, să înjuri, să primeşti biletul, să aştepţi, să nu primeşti rest. Care e următorul lucru, după înjurat, pe care-l faci? Te apuci, ca orice om normal, stresat la gândul unei grele zile de muncă, şi-i dai un capac respectivului. Hai şi un picior! Tot nimic! Straşnicul automat rămâne neînduplecat şi pace.
Nu eu sunt personajul textului de mai sus, doar v-am zis că nu merg cu autobuzul, ci un piteştean la întâmplare. Am fost de curând la Primărie la o conferinţă de presă şi edilul nostru Tudor Pendiuc se văita că lumea vandalizează automatele. Unii dintre huni (mai plini de inspiraţie şi mai lipsiţi de creieraş) au băgat în ele plastic, cârpe şi alte materiale inflamabile cărora le-au dat foc. Faza nasoală din toată povestea nu e că avem printre noi oameni gata-gata să incendieze tot ce prind, ci că primarul nostru nu acceptă ideea că oamenii ar face asta pentru că automatele nu dau, uneori, nici bilete, darămite rest. "Nu există aşa ceva! Sunt în regulă, n-au nicio problemă"! Ele nu, domn primar, ele nu! Dar dumneavoastră?

Comentarii

Jackal a spus…
Am mers si eu cu autobuzul, rar, tocmai de aceea apelam la bilete de la tonomat. Eu nu am avut ghinionul sa primesc "tzepe", dar eram de fata cand aparatul isi lua capace pe buna dreptate.
Avand in vedere ca asta se intampla acum 1-2 ani ... cand aparatele erau destul de noi, imi imaginez ca acum e jale.
remus-eduard a spus…
propun pe această cale înlocuirea biletelor de autobuz cu bilete de papagal, cu bilete de loz în plic sau cu bilete de cinema.
Există şi varianta înlocuirii autobuzelor cu role, trotinete, triciclete, vaporaşe sau avioane de hârtie (apreciaţi, vă rog, faptul că toate soluţiile sunt bio!).
Despre înlocuirea actualului primar am muuuulte soluţii, aşa că poate voi face un sondaj.
Oana Stoica Mujea a spus…
Mi se intampla si mie la alea de parcare. Noroc ca nu e cu rest. Dar alea imi iau si banii si nu-mi dau nici biletul. Ce distractie :)))
Geocer a spus…
Si urmeaza partea a doua : amenda. Vine autobuzul, te urci fara bilet, te prinde nasul si ala esti.
Iar in cazul Oanei, amenda e si mai mare !
amour de jour a spus…
sal, te-am trecut la blogroll
Raluca Nicula a spus…
@Jackal: mai mergi si pe jos, dragule
@Remus Eduard: foarte tari propunerile tale :D Aia cu trotinetele chiar ma tenteaza
@Oana: noroc cu automatele astea ca ne mai distram si noi :)
@Geocer: sa speram ca vor fi puse in practica solutiile lui Remus Eduard :D
@Hobbitul: te-am trecut si eu cu placere ;)
gamalia a spus…
eu am pierdut bani in automatul de bilete... Numai ca erau marunti si nu a fost asa o tragedie... vreo 3 lei... Apoi mi-am dat seama ca nu are rost, mai bine suport fata acra a vanzatoarei de la casa de bilete.
remus-eduard a spus…
toată seara am stat şi am meşterit la atelier. să ştie poporul că tu eşti capul răutăţilor şi mă îndemni la prostii.
acum, că m-ai pornit, nici că mai mă opresc. să te înveţi minte!
http://remus-eduard.blogspot.com/
Raluca Nicula a spus…
remus, nici nu stii cat ma bucur sa fiu capul rautatilor :D

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"

Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…