Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Biletu', biletu', unde e biletu'?

Să stabilim de la bun început: eu nu merg cu autobuzul, nu de alta, dar n-am de ce. Din Popa Şapcă, adică unde stau, şi până în centru, adică unde serviciuiesc, nu s-a inventat linie de transport local. Dar sunt alţii mult mai ghinionişti ca mine, trebuie să recunosc. Să te trezeşti dimineaţa, să n-ai schimbat pentru bilet, să bagi o bancnotă măricică, să aştepţi, să aştepţi, să înjuri, să primeşti biletul, să aştepţi, să nu primeşti rest. Care e următorul lucru, după înjurat, pe care-l faci? Te apuci, ca orice om normal, stresat la gândul unei grele zile de muncă, şi-i dai un capac respectivului. Hai şi un picior! Tot nimic! Straşnicul automat rămâne neînduplecat şi pace.
Nu eu sunt personajul textului de mai sus, doar v-am zis că nu merg cu autobuzul, ci un piteştean la întâmplare. Am fost de curând la Primărie la o conferinţă de presă şi edilul nostru Tudor Pendiuc se văita că lumea vandalizează automatele. Unii dintre huni (mai plini de inspiraţie şi mai lipsiţi de creieraş) au băgat în ele plastic, cârpe şi alte materiale inflamabile cărora le-au dat foc. Faza nasoală din toată povestea nu e că avem printre noi oameni gata-gata să incendieze tot ce prind, ci că primarul nostru nu acceptă ideea că oamenii ar face asta pentru că automatele nu dau, uneori, nici bilete, darămite rest. "Nu există aşa ceva! Sunt în regulă, n-au nicio problemă"! Ele nu, domn primar, ele nu! Dar dumneavoastră?

Comentarii

Jackal a spus…
Am mers si eu cu autobuzul, rar, tocmai de aceea apelam la bilete de la tonomat. Eu nu am avut ghinionul sa primesc "tzepe", dar eram de fata cand aparatul isi lua capace pe buna dreptate.
Avand in vedere ca asta se intampla acum 1-2 ani ... cand aparatele erau destul de noi, imi imaginez ca acum e jale.
remus-eduard a spus…
propun pe această cale înlocuirea biletelor de autobuz cu bilete de papagal, cu bilete de loz în plic sau cu bilete de cinema.
Există şi varianta înlocuirii autobuzelor cu role, trotinete, triciclete, vaporaşe sau avioane de hârtie (apreciaţi, vă rog, faptul că toate soluţiile sunt bio!).
Despre înlocuirea actualului primar am muuuulte soluţii, aşa că poate voi face un sondaj.
Oana Stoica Mujea a spus…
Mi se intampla si mie la alea de parcare. Noroc ca nu e cu rest. Dar alea imi iau si banii si nu-mi dau nici biletul. Ce distractie :)))
Geocer a spus…
Si urmeaza partea a doua : amenda. Vine autobuzul, te urci fara bilet, te prinde nasul si ala esti.
Iar in cazul Oanei, amenda e si mai mare !
amour de jour a spus…
sal, te-am trecut la blogroll
Raluca Nicula a spus…
@Jackal: mai mergi si pe jos, dragule
@Remus Eduard: foarte tari propunerile tale :D Aia cu trotinetele chiar ma tenteaza
@Oana: noroc cu automatele astea ca ne mai distram si noi :)
@Geocer: sa speram ca vor fi puse in practica solutiile lui Remus Eduard :D
@Hobbitul: te-am trecut si eu cu placere ;)
gamalia a spus…
eu am pierdut bani in automatul de bilete... Numai ca erau marunti si nu a fost asa o tragedie... vreo 3 lei... Apoi mi-am dat seama ca nu are rost, mai bine suport fata acra a vanzatoarei de la casa de bilete.
remus-eduard a spus…
toată seara am stat şi am meşterit la atelier. să ştie poporul că tu eşti capul răutăţilor şi mă îndemni la prostii.
acum, că m-ai pornit, nici că mai mă opresc. să te înveţi minte!
http://remus-eduard.blogspot.com/
Raluca Nicula a spus…
remus, nici nu stii cat ma bucur sa fiu capul rautatilor :D

Postări populare de pe acest blog

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!

 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru …

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"

Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai…

Lupul

#povestire, #madebyme
Când eram mic, casele din Vânjoi îmi păreau niște ciuperci de piatră și cărămidă cu pălării țuguiate din tablă ruginită. Pe atunci, pe locul acesta de la poalele Munților Înalți, unde ceața se împrăștie ca dintr-un sac de făină cu fundul spart, eu mă aflam în grija bunicilor, Ila și Mălaie – doi bătrâni scunzi, cu fețele uscate, dar vioi și muncitori -  pentru că părinții mei munceau la un boier din satul învecinat și-și petreceau acolo mai tot timpul.


    O dată pe an, în concediul de iarnă, îmi fac curaj să-mi vizitez mama, pe care n-a fost chip s-o înduplec, după ce a murit tata, să se rupă de meleagurile natale pentru a o muta la mine, în apartamentul cu trei camere din București. Mama e aproape oarbă, iar medicul de la dispensarul din sat m-a anunțat telefonic că nu mai are mult de trăit. El spune că asta e cam ultima fază a diabetului zaharat de care suferă de peste douăzeci de ani. I-a spus-o și ei și i-am mai întărit și eu ultimatumul, dar degeaba, ea și ma…