Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Departe de mine

Ştiu că e iarnă în toată regula, aşa că nu cred că vă supăraţi pe mine dacă dau puţin timpul înapoi, la vremea caldă şi senină. Aşa că selectăm "Septembrie 2009" şi apăsăm "Play". Să vedem ce apare:

Da, eu la cules de mere, pentru că dacă nu ştiaţi sunt o ţărăncuţă şi nu mi-e ruşine să recunosc. Încă de mică mi-am ajutat părinţii la treburi, iar culesul merelor era pentru mine o plăcere. Şi încă mai e. Oraşul m-a cizelat, dar nu mi-a şters unele obiceiuri întipărite în minte şi suflet de copilăria mea frumoasă. Când eram mică, îmi permiteam luxul de a sta în mijlocul naturii şi a asista la spectacolul firesc: unul plin de culoare, de calm, de frumuseţe. Cântam, alergam, respiram copacii cu toată verdeaţa lor şi iarba proaspăt cosită. Era minunat. Nu m-am mai întâlnit de atunci cu acest sentiment de libertate absolută. Totul s-a pierdut o dată cu instalarea la oraş. Mi-am trădat sătucul, dar ştiu că odată şi odată am să-l recuperez. Atunci nu-i voi mai picura dragostea mea cu porţia ci o să-i ofer întreaga fiinţă. Pentru că voi fi parte din el.

Comentarii

Geocer a spus…
Si pe-acolo sunt la moda flacarile violete? Ca vad ca aveai un tricou cu putin violet !
Raluca Nicula a spus…
Un trucaj ordinar :))
daca stiam , te luam sa ma ajuti sa culeg cele 14 hectare de vie pe care le am ... ca tot am dus lipsa de oameni :)
Raluca Nicula a spus…
Bogdan, data viitoare sa nu mai uiti :)
Laura Tomescu a spus…
:)) Desi am trecut si eu prin etapele mersului la cules de porumb/ struguri/ orice se putea de pe camp, eu le faceam voluntar in vacante, pentru ca ne adunam multi verisori si iesea un balamuc savuros :p Dar tu, Raluca, m-ai facut sa rad azi, grozave pozele :D
Raluca Nicula a spus…
@Laura Tomescu: ma bucur ca te-am amuzat si ti-am adus aminte de copilarie ;)
ArgesForum a spus…
La sfarsitul perioadei interbelice, aproximativ 80 % din populatia Romaniei era de origine rurala.Noi suntem cam "a doua generatie de incaltati" si nu trebuie sa uitam ca avem radacini adanci in lumea satului.
Alina a spus…
Sa te tii de cuvant si sa-l recuperezi. Eu am inceput. Mi-am dat seama acum vreo 2 ani ca nu mai stiam cum arata ciresii, prunii, visinii infloriti. Si-am luat masuri. sigur, nici prea departe de oras nu pot, asa ca am gasit o solutie de compromis. Se gasesc intotdeauna :)
Jackal a spus…
E de fapt pixelul albastru, sa-ti fie rusine Patriciule !

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…