duminică, 10 ianuarie 2010

Constanţa Buzea - "Coline"

Sunt mai apropiată ca niciodată de poezie, acest suflet nemuritor care zboară calm şi dulce prin şi printre noi, muritorii. Şi da, o iubesc pe Constanţa Buzea, pentru că a prins acest suflet, l-a şlefuit şi i-a redat libertatea.

Coline
Cu clasic dor vin la coline,
Acolo unde nu sunt ruine,
Unde se-ngînă umbra cu sine.

Mă duc sperînd, n-am plecat încă,
Mă sfârşeşte o moară adîncă,
E ca o boală partea mea stîngă,
E ca piatra ce se mănîncă
Numai de vînt şi de nimica,
Numai de starea soră cu frica.

Înmormîntată acolo plînge
Seaca mea fire, ană subţire,
Sfîntă ca iarba unde mă-nchin.
Nu sunt de vină că nu mai vin.

Din volumul "Coline", 1970
După aceste versuri, mă întreb retoric, "Cine a spus că Dumnezeu nu a avut şi o fiică?... - Poezia!"

Niciun comentariu: