Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Noutăţuri

În primul rând, trebuie neapărat să citiţi asta, asta şi asta. 1. ca să vă culturalizaţi; 2. ca să vedeţi că unii dintre ăia culturalizaţi sunt mai degrabă "culturişti" şi 3. ca să vedeţi câtă cultură... de grâu, orz, ovăz şi alte cele zace în hambarele unor internauţi... :) Luaţi-le ca pe nişte recomandări din partea mea. Eu le-am citit şi mi-au plăcut, aşa că, dacă aveţi încredere în gusturile mele, ştiţi ce aveţi de făcut...
2. Citesc acum o carte al cărei autor a primit anul trecut Premiul Nobel pentru Literatură. Dacă vă e lene să daţi search pe google să vedeţi cine este, vă uşurez eu munca, spunându-vă că se cheamă Jean-Marie Gustave Le Clézio şi adooor cum scrie. Cartea rămâne surpriză până revin cu recenzia. Am cumpărat-o din mall, când mergeam la 3d (şi nu-mi pare rău!)
3. Mi-am făcut cont pe Twitter (nu ştiu de ce, încă mă dumiresc) şi pe Triburile (ca să fiu în pas cu colegii de la redacţie care m-au terorizat cu ferme, nobili, paladini, lucruri care deveniseră un limbaj codat pentru mine, aşa că până la soluţia accederii în "tribul lor" n-a mai fost decât un pas).
Vă mulţumesc pentru atenţie, la revedere! :)

Comentarii

Anonim a spus…
Raluca, privitor la punctul 2, culturalizati vs culturisti. Te intreb: de cate ori l-ai vazut tu pe Mihai la un eveniment cultural? Vreun concert? Un vernisaj? O lansare? Macar O DATA! Ma ierti, dar e usor sa pui o stampila bazandu-te pe spusele unui om in care crezi. Eu iti cer doar sa gandesti tu cu mintea personala, sa nu mai iei ganduri "digerate" ale altora.
S.F.
Raluca Nicula a spus…
S.F.: 1. S-a intamplat sa fiu de fata la primul fapt despre care scrie Mihai in acel articol, deci nu iau ce au digerat altii. A fost o scena otevistica, de mahala, iscata de un om care se vrea a fi de cultura. Pacat! Pentru mine a fost ca o palma.
2. daca astfel de patanii pierde Mihai de la aceste evenimente, atunci, sincer, nu ma mir de ce nu a mai fost vazut in acest mediu.
O spun cu mana pe inima, ma cunoasteti si stiti ca mi-s dragi scriitorii argeseni pe care nu vreau sa-i ofensez cu acest mesaj. Dar, cum am mai spus si cu o alta ocazie, tot la Centrul Cultural, "orice padure are uscaturi"...
3. Multumesc pentru comentariu :)
gamalia a spus…
Am si eu cont... de fapt, sat. Si in fiecare zi ma dezvolt cat pot de mult...
Anonim a spus…
Raluca, sa fiu mai clara: pledoaria lui Mihai e trista, si asta pentru ca are dreptate. Te cred ca scena a fost pentru tine ca o palma si ma bucur ca n-am fost de fata. Dar mai e cale lunga pana la a subscrie la afirmatia lui Mihai “Piteştiul, un oraş amărât – non-cultural”. Nu pretind ca urbea noastra este de-o efervescenta culturala nemaipomenita. Dar veritabile evenimente culturale chiar sunt, insa pe Mihai nu l-am vazut nici la vreun concert, festival, vernisaj, lansare etc. Mai uite un punct de vedere: http://stephanremy.blogspot.com/2009/09/pentru-avea-atitudine-uneori-trebuie-sa.html.
S.F.

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…