Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

And the winner is....

Concursul s-a încheiat. Am citit tot ce-aţi scris şi m-am bucurat că v-aţi dat interesul.
Ce concluzii am tras: într-o lume hyperinformatizată oamenii chiar mai găsesc o bucurie în a pune mâna pe nişte coperte şi a răsfoi, uşor-uşor, paginile cărţilor. De aceea, în primul rând, ţin să vă felicit pe toţi cei care aţi participat sau nu, dar citiţi! Citiţi în continuare, pentru că dacă e să cred cu tărie într-o vorbă străveche este chiar aceasta: „Cine are carte, are parte!”
Şi acum premiile:
„Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde şi, deci, marele premiu se acordă... lui Canguru'. Mi-a plăcut în special accentuarea dintre cititorul „de atunci” şi cel „de acum”. Da, raportându-ne la cărţile pe care le citim, ne putem da uşor seama cum şi cât ne maturizăm. Nu am citit „Invitaţia la vals” a lui Mihail Drumeş, dar, sincer, câştigătorul chiar m-a făcut curioasă. Felicitări încă o dată, Canguru', „rămâi pe fir pentru a-ţi nota datele şi a vedea cum intri în posesia premiului” :)

Cartea recenzată de Ema mi se pare de asemenea foarte interesantă, şi o rog pe această cale să mi-o împrumute şi mie. Pentru ea nu e o pierdere că nu a câştigat marele premiu, îi voi da volumul meu cu mare drag.

Nici Ioana nu se plânge că n-a câştigat noua ediţie a “Portretului”, pentru că îl are oricum în ediţie veche. Cât priveşte “Dicţionarul” prezentat de tine, Ioana, îmi cam face cu ochiul. Deci, când îl pui la bătaie? :D

Anca a fost cea care a spart gheaţa la acest concurs şi o felicit pe această cale! Când o să fac rost de bani mai mulţi, o să-mi permit să pun mai multe cărţi în joc, pentru că e greu să dai un singur premiu!

Vă mulţumesc pentru participare şi vă doresc numai bine! Rămâneţi aproape! :D

Comentarii

Geocer a spus…
Ii felicit si eu pe toti participantii la concurs si reiau propunerea mea : sa facem o festivitate de premiere comuna, pentru ca si eu am de dat un premiu. Daca esti de acord, vorbim maine. Ori pe twitter, ori pe mess ...
Raluca Nicula a spus…
@Geocer: S-a facut! :D
ioana a spus…
raluca, oricine poate sa obtina orice de la mine numai carti nu :D
felicitari castigatorului, asteptam cat de curand recenzia cartii :))
Raluca Nicula a spus…
ioana, poti citi recenzia dand click pe linkul castigatorului, ca am pus direct trimitere catre acel articol :)
ioana a spus…
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ioana a spus…
recenzia cartii castigate. glumeam.
gamalia a spus…
Nu pot sa iti imprumut cartea. Am facut-o cadou. Dar cred ca o are si Simona.
Canguru' a spus…
Multumesc pentru incredere, sunt surprins ca v-a placut ceea ce am scris despre una dintre cele mai frumoase povesti de iubire care au fost scrise vreodata de vreun autor roman, des comentariul meu postat pe blog a fost unul mai degraba negativ. Mi s-a parut putin naiva comportarea celor doi indragostiti, povestea lor de iubire iese complet din tiparele vremurilor de acum. Vreau sa spun ca dupa ce am recitit "Invitatia la vals", am reluat lectura mai multor carti ale lui Mihai Drumes, "Scrisoare de dragoste" si "Elevul Dima dintr-a saptea", dupa care vreau sa recitesc si cartile lui George Sovu, mult mai cunoscute: "Declaratie de dragoste" sau "Liceenii".
Multumesc pentru premiu inca o data!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…