Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Eu sunt mic, nu ştiu nimic... Zău?

Nu sunt nouă în presă, adică de câţiva ani mă tot învârt în această lume pentru care m-am pregătit în perioada facultăţii. Poate nu ştiu cu ce se mănâncă în totalitate jurnalismul practic (nici nu cred că aş avea cum), în condiţiile în care cu cel teoretic pot spune că ştiu cum stă treaba. Totuşi:
urăsc atunci când văd cum cei cu experienţă (pentru care am respect) îi privesc pe cei tineri ca mine de sus, cu silă, cu antipatie, cu preeminenţă. Nu le acordă pentru nicio secundă credit, le spun pe oriunde apucă "eşti mic, eşti la stadiul la care mai crezi că tot ce zboară se mănâncă". Poate sunt eu aiurită, dar nu mi se pare că trecerea anilor înseamnă pentru toţi şi acumularea de înţelepciune, ştim foarte bine că pe lângă unii trec anii fără să le crească şi gradul de inteligenţă. Nu mă umflu în pene, îmi văd şi lungul nasului! Cred că nu numai cei "mici" au de învăţat de la cei "mari", ci şi viceversa. Iar cei care chiar înţeleg asta sunt cu adevărat oameni de calitate!

Comentarii

ioana a spus…
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
ioana a spus…
faptul ca cineva te priveste cu superioritate nu ar trebui sa te supere ci sa te amuze. fiecare invata de la fiecare si daca cei in varsta nu stiu asta, inseamna ca nu au invatat prea multe.
Raluca Nicula a spus…
ioana, stii ce cred eu? Oamenii despre care am scris mai sus sunt inca bantuiti de mentalitatea aia: "cum se ridica unul, hai sa-i dam in cap", altfel nu-mi explic...
Canguru' a spus…
Cine te-a suparat Raluca? Zi-mi mie si-l bat eu! Glumesc. Stiu, sunt unele fosile care se comporta ca niste neanderthali. Sunt cei peste care au trecut anii fara ca sa realizeze ceva deosebit, care se vad depasiti de valul tanar fara posibilitatea de a-i tine piept, pt ca nu-i mai ajuta nici varsta si nici noua tehnologie. Iti vine sa crezi ca mai exista dinozauri care inca mai redacteaza stiri la masina de scris? Cu unul de-asta atotstiutor am avut si eu de a face. Crede-ma, ii stiu pe toti, ii poti numara pe degetele de la o mana pe cei care au intrat in presa inaintea mea si care inca mai presteaza. Multi sunt antipatici, dar sunt si exceptii. Sfatul meu e sa-i ignori, sa dai dovada de educatie si sa-i saluti reverentios cand te afli fata in fata cu ei, si cu timpul isi vor da seama ca esti un om de valoare.

De vina pentru comportamentul lor sunt si zecile de adolescenti analfabeti care au invadat presa argeseana, favorizata de dorinta patronilor de a avea o masa de manevra ieftina si fara pretentii. Trebuie sa demonstrezi prin munca ta corecta ca esti inteligenta si nu faci parte din acea adunatura de agramati.
gamalia a spus…
Ai dreptate, sunt multi cei care cred ca noi credem ca tot ce zboara se mananca. Pentru ca ei asa gandeau la varsta noastra. E dureros pentru ei ca noi inca avem idealuri, ca noi inca speram sa putem schimba lumea...nu de unii singuri, ci impreuna.
Raluca Nicula a spus…
@Canguru: Cata dreptate ai, sunt convinsa ca acei tineri agramati au coborat stacheta pentru toti. Multumesc pentru sfaturi! :D
@Ema: Da, impreuna o putem schimba, sa incepem cu presa :)
Geocer a spus…
Sa stii ca mentalitatea asta nu e deloc noua si nici specifica presei. Imi amintesc ca pe vremea cand aveam 20 si ceva de ani mi s-a spuns de nenumarate ori ca sunt ultimul om, ca n-o sa iasa nimic din mine, ca n-o sa reusesc sa fac nimic bun in profesie si in viata. Asa cum spui si tu, putini erau cei care ma incurajau si-mi spuneau ca incetul cu incetul o sa realizez si eu ceva.
Geocer a spus…
Multi ani dupa aceea, l-am intalnit pe unul dintr-asta care-mi zicea ca sunt 'ultimul om' si povestindu-ne ce mai facem, cu ce ne mai ocupam fiecare (el ramasese la acelasi stadiu de dezvoltare profesionala ca atunci cand imi zicea mie asa), l-am intrebat la un moment dat 'mai stii cand imi ziceai ca nu e nimic de capul meu si ca sunt ultimul om?'
Geocer a spus…
Si mai am o poveste de genul asta cu un alt tip, dar prefer sa n-o spun !
Asa ca eu zic sa nu-i bagi in seama si sa-ti vezi de drumul tau. Nici macar n-ar trebui sa te afecteze vorbele lor. Pana la urma, sunt doar vorbe. Iar voi (tu si Ema) sunteti tinere, talentate si aveti toata viata inainte ca sa aratati ce puteti realiza. Poate-ntr-o zi o sa aveti posibilitatea, ca mine, sa-l intalniti pe unul dintr-asta si sa-l intrebati 'mai tii minte ...?'
Raluca Nicula a spus…
@Geocer: Da, am incredere in mine si in fortele mele. Sunt hotarata sa nu trec ca gasca prin apa, sa prind tot ce pot si sa perseverez. Dar, stii, cateodata oamenii astia chiar te dezarmeaza. Nu e vina mea ca ei au avut de-a face cu alt fel de tineri prin redactiile lor. Nu inseamna ca daca unul e agramat si fara bun simt sunt toti la fel. E usor sa pui eticheta pe cei fara experienta. La fel cum si mie mi-ar fi usor sa spun ca ei, cei CU experienta, nu au facut nimic sa schimbe presa pentru care acum se lamenteaza. Totusi, eu ii stimez...

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…