Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Civilizaţia din bananier

În ultimii ani, din ce în ce mai des se promovează pomenile. La Piteşti, cel puţin, nu e sezon ca Pendiuc să nu dea ouă, mici, bere şi lumea să nu se îmbulzească. Am văzut ceva asemănător la Vanghelie (doar face parte din marea şi fericita "familie roşie"). Mi-e scârbă.
Azi, de Sfinţii Constantin şi Elena, protectorii oraşului, s-a oficiat o slujbă Te Deum, după care a început nebunia: toată lumea s-a bulucit pe Pendiuc să ia ouă şi cozonac. Oameni de toate vârstele, de diferite ranguri sociale. N-a mai contat. Erau toţi acolo o apă şi-un pământ, şi edilul printre ei, fericit şi împlinit.
Parcă în momentul ăla mi-a dat cineva o palmă. Cum îmi permit eu ca într-un asemenea oraş, cu asemenea concetăţeni, să visez la o... locuinţă socială, spre exemplu? Mi-ajunge o fântână muzicală leneşă, care "prestează" doar în campanii şi în preajma unor evenimente. E!, prea multe pretenţii şi pe mine de la o civilizaţie "pomenizată", în care unii locuitori încă nu s-au dat jos din bananier! Şi apropos de maimuţe, luaţi de citiţi aici o poezie TAREEE!

Comentarii

Mar a spus…
chiar astazi am avut o discutie cu o prietena care mi-a spus : 'bai acar pendiuc a mai facut ceva... ' .
ce a facut? circ, la asta se pricepe cel mai bine. si oricum nu a facut cu banii lui...

pitestiul este probabil singurul oras cu peste 50.000 locuitori unde nu s-a construit nici macar un bloc anl dupa revolutie.

turnu magurele, oras cu 30.000 locuitori are un cartier intreg anl.
Wilfried Birleanu a spus…
Si totusi lumea continua sa-l voteze pe Pendiuc. Pentru mine a incetat sa fie om cand a privit de dupa perdea cum si-a dat foc Ileana Voican in fata primariei. Nu tu salvare, nu tu pompieri, nu tu angajat al primariei cu o galeata cu apa, desi fusese anuntat cu cel putin 24 de ore in avans. Poate ca pitestenii nu merita blocuri ANL. Si probabil ca ei stiu asta, alt motiv pentru a continua sa-l voteze pe Pendiuc scapandu-mi cu desavarsire.
Geocer a spus…
Pe scurt (am scris asta si pe blogul Emei) Pendiuc n-a facut nimic pentru oamenii acestui oras. Tot ce-a facut a facut pentru el insusi, pentru propria imagine.

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…