Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Eurovision 2009

Trecu și Eurovisionul. Anul acesta a fost prima ediție în care nu m-a interesat ce loc ocupă România. Și asta pentru că norvegienii m-au cucerit întrutotul. Am ținut cu ei, la fel cum în anii trecuți țineam cu românii. Cred că am perseverat. Subiectivitatea nu mă mai caracterizează, și asta nu poate decât să mă bucure. Show-ul Elenei Gheorghe nu mi-a plăcut, cu sinceritate vă spun că dacă aș fi fost un străinez nu aș fi votat această prestație.
Ce să mai spun, se pare că românii n-au scăpat de mania asta de a vota ceva pentru că "așa trebuie". Instinctul de turmă domină, așa încât s-au grăbit cu toții să dea sms-uri pentru moldoveni (melodia acestora, pur comercială, nu m-a atras deloc) - asta din ciclul: "na-ți-o ție, dă-mi-o mie", că și reciproca e valabilă. Fraților, chiar așa suntem de penibili?
În altă ordine de idei, fără circ, fără scălâmbăieli și bași de te doare stomacul, piesa Norvegiei, una foarte frumoasă și cu o scenografie simplă, dar de efect, a câștigat, fiind de departe favorita din acest an. De cum am ascultat-o am știut că este o melodie bună, care iese din tiparele Eurovisionului, la fel cum spuneam aici de reprezentanta Islandei (pe locul doi și în preferințele mele).
S-a văzut că rușii au vrut să impresioneze și au cheltuit cel mai mult de până acum pentru acest concurs - show-ul a fost unul foarte reușit. S-a mai văzut și că unele țări au copiat stiluri care au câștigat în alți ani, că unii au avut mai multă scenografie decât voce sau piesă. Dar, colac peste pupăză, a fost frumos, a meritat să stau trează până târziu în noapte.
Top 3-ul meu:
1.

2.

3.




A! Și încă ceva... Patricia Kaas n-avea ce căuta acolo în calitate de participantă...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…