marți, 11 decembrie 2007

Mă-ntorc la vârsta inocenţei


Ajungi într-un moment în care te întrebi încotro se îndreaptă viaţa ta. Ajungi într-un punct în care te întrebi dacă visele tale din copilărie mai sunt aceleaşi şi acum. Ajungi la maturitate, fără să-ţi dai seama.

Cine nu visa în copilărie să se facă doctor, profesor, vedetă, avocat? Cu toţii, în toată inocenţa noastră, aspiram la idealuri pe care le credeam, în sinea noastră, imposibil de atins. Câteodată, visul nostru părea realizabil doar prin îndrăzneala lui. Ne spuneam de cele mai multe ori că dacă ne dorim cu adevărat un lucru, şi dacă vom munci pentru el, îl vom obţine în cele din urmă. Dar mulţi dintre noi, printre care şi eu, am observat cu trecerea timpului că nu doar aceste aspiraţii se schimbă, ci şi întreaga noastră concepţie despre tot ce ne înconjoară. Parcă în copilărie vedeam mai mult bine, eram mai optimişti, mai încrezători, mai îndrăzneţi. O dată cu noile descoperiri, realizam că până în momentul respectiv am fost ca în primele clipe din viaţă, când nu distingeam aproape nimic.
Copilăria ne ajută să ne formăm, iar maturitatea ne deformează. La această concluzie am ajuns. Şi asta pentru că vârsta inocenţei este atât de senină şi de fericită, încât ar trebui să rămânem aşa toată viaţa. Ar fi absurd, nu-i asa?
Şi maturitatea are avantajele ei... împlinirea, cel puţin spirituală, a unei persoane. Un om nu este desăvârşit ca fiinţă dacă nu trece prin toate stadiile de dezvoltare. Şi totuşi, parcă tot mi-aş dori să mă întorc la copilărie şi să rămân închisă într-o casă de păpuşi, să joc şotronul, pac!-pac!, elasticul, pătrăţelul, jocuri peste care se aşterne, lejer şi cu nepăsare, uitarea...

Un comentariu:

gamalia spunea...

imi place poza asta... imi aminteste de "Gone with the wind"... stii tu, Tomorrow is another day