Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Educaţie prin mass-media?


Cum percep copiii şi adolescenţii mesajele presei


La început sub formă de „feuilles volantes” care circulau doar la anumite evenimente, iar apoi ca periodice şi cotidiane, ziarele (prin jurnaliştii care le alcătuiesc) au avut dintotdeauna un cuvânt de spus în peisajul socio-politic al fiecărei ţări. De aceea, s-a pus problema dacă mass-media, prin impactul deosebit de puternic pe care îl au asupra opiniei publice, nu pot oare să fie asemeni unei bombe atomice ale cărei efecte sunt cu siguranţă zdrobitoare, dar nu se pot cunoaşte cu exactitate dinainte.
Se ştie că presa de serviciu public (susţinută şi finanţată de stat) este obligată să includă în mesajele sale către cititori informaţii credibile, obiective şi menite să culturalizeze. Dar mai sunt oare acestea pe placul publicului avid după senzaţional, mondenităţi şi fapt divers? Studiile recente de piaţă au arătat că după introducerea televiziunilor prin cablu şi satelit, posturile publice de televiziune (TVR1 şi TVR2) au început să piardă serios din audienţa constantă pe care o aveau înainte. Fidele acestor posturi au rămas elitele, care, sătule de avalanşa de informaţii despre crime, violuri, furturi ce a invadat peisajul mass-media din ţara noastră după 1989, au început să găsească un loc de refugiu în aceste posturi de serviciu public. Ele au continuat să prezinte o Românie cu bune şi cu rele, nu înecată în atâta sânge şi vulgarităţi cum o deformează alte programe. Documentarele: Teleenciclopedia, Memorialul durerii, festivalurile de muzică uşoară (de calitate), emisiunile religioase adunate sub titulatura Viaţa spirituală ş.a.m.d au dovedit continuitate, decenţă şi credibilitate de-a lungul timpului. Vă întrebaţi, poate, de ce dau numai exemple de la aceste programe. Ei bine, sunt cam singurele în care nu şi-a strecurat coada divertismentul de prost gust. În ziua de azi, divertisment înseamnă doar domnişoare care îşi dezgolesc tot ce pot în faţa camerelor de luat vederi sau confruntări ca în piaţă (poate chiar mai rău).
Ce modele să mai ia din presă copilul de astăzi decât un „Copil de Aur” care se laudă că are bani, vilă cu piscină şi maşină ultimul tip... Sau poate un Adrian Mutu care îşi permite telefon de mii de euro şi este mai cunoscut datorită jongleriilor sale cu dame din show-bizz decât cu mingea pe gazon. Ca să nu mai vorbesc despre un nou tip de intoxicare apărută anul acesta şi care, spre deosebire de celelalte, nu are leac: Columbeanu. Fie că e vorba despre Iri, Monica sau, şi mai tragic, amândoi, mass-media de proastă calitate le suportă circul de doi bani care se desfăşoară sub ochii copiilor sau adolescenţilor care, conştient sau inconştient ajung să le perceapă drept modele şi refuză în acest scop să apese alt buton al telecomenzii.
Exemplele negative pot continua la nesfârşit! Nu ştiu câţi copii din ziua de azi mai merg la Biserică. Răspunsul îl poate vedea fiecare dintre noi, aruncând pentru câteva secunde o privire când ne aflăm la slujba de duminică. Unul dintre motive poate fi acela că în intervalul orar cuprins între 8.00 şi 12.00, pe mai toate posturile de televiziune sunt desene animate sau concursuri interactive pentru copii. Mai poţi dezlipi din faţa ecranului micuţul cufundat în lumea creaturilor hidoase care se luptă mai ceva ca în filmele de groază? Cum se mai roagă el seara îngeraşului să-l ocrotească, având în minte lovitura mortală aplicată de eroul preferat în Desenele de dimineaţă?
Suntem propriile victime. Gustul nociv al violenţei reale sau virtuale (combinat cu divertismentul facil) a pus stăpânire pe minţile noastre. Mass-media se conformează stării noastre de dependenţă pentru lucruri şi modele negative, impunându-ne nişte valori în care nici noi nu mai vrem să credem. E ca un drog: conştientizăm în momentele noastre de limpeziciune că ne face rău, dar continuăm să consumăm în exces.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…