Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Gânduri, la cumpăna dintre ani

Aş fi putut să fac mai multe lucruri în 2007, dar nu le-am făcut, din diverse motive. Ar fi trebuit să fac mai mult bine, dar, din păcate, m-am limitat, chiar fără să vreau, la lucrurile mărunte şi nesemnificative. Nu a fost un an excepţional, dar nici unul pe care să-l ocolesc atunci când depăn amintiri frumoase.
2007 rămâne totuşi în sufletul meu ca anul când am primit un frumos inel... unul care străluceşte aparte... nu, nu e din diamante sau mai ştiu eu ce pietre, străluceşte datorită fericirii cu care-l port şi sincerităţii cu care mi-a fost oferit! E poarta spre o viaţă aşa cum am visat alături de cineva deosebit, care mi-a fost alături în toate clipele importante din viaţa mea (bune, dar şi dificile).
Pentru 2008, ce să-mi doresc, atât timp cât chiar am tot ce vreau? Poate... multă sănătate pentru mine, familia mea şi toţi cei apropiaţi sufletului meu... şi celorlalţi, de ce nu? Să fie toată lumea fericită în jurul meu! Să iau licenţa cu notă mare, să fiu în continuare iubită şi fericită, să se facă bunica mea bine. Ce-mi mai doresc? Să-i ţin alături doar pe aceia care îmi vor într-adevăr binele şi mă susţin (sau mă critică, desigur). Să nu mai pun atât la suflet răutăţile celor care nu merită...
2008 bate la uşa vieţilor noastre! Să stoarcem în cupa de şampanie de la miezul nopţii veselie, dragoste şi optimism!
LA MULŢI ANI, CU SPOR ŞI FERICIRE, VĂ DORESC DIN TOT SUFLETUL!!!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii! "Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. D...

Câinii latră, ursul merge

Dacă ar fi să caracterizez cumva presa din Argeș, nu aș face-o prin prisma produselor media, ci prin prisma oamenilor care lucrează în această branșă. De mai bine de un an, am tot mers cu ei la conferințe, i-am citit, am interacționat. Când s-a deschis Argeș TV au dat buzna majoritatea cu cv-uri. Cum au venit, așa au plecat, iar apoi ce să facă și ei, ca niște câini cu cozile între picioare ce erau? S-au apucat să arunce cu tot ce puteau înspre tânărul colectiv care se formase: habar n-au cu ce se mănâncă presa (de parcă ei, lucrători la Washington Post de Pitești, aveau), sunt "pipițe și pițiponci", sunt "lingăii" lui Penescu, sunt pierduți. Acuze care ies de obicei din gura oamenilor frustrați. Ceea ce nu știu acești atotștiutori și atotcalomniatori este că la Argeș TV chiar s-a muncit și se muncește în continuare. Acei tineri, veniți majoritatea de pe băncile facultății, s-au format aici, și-au văzut lungul nasului și nu au deranjat pe nimeni (dintre colegi). Eu,...

Hai să facem un club al bloggerilor!

Am văzut mai demult un film cu un club de carte în memoria scriitoarei Jane Austen (ştiţi voi, Mândrie şi Prejudecată). Membrii se întâlneau săptămânal (parcă!) şi aveau ca temă să citească o carte scrisă de Austen şi să povestească apoi ce le-a plăcut, ce i-a marcat, în fine să facă un fel de recenzie personalizată a cărţii respective. Pe moment m-a încântat şi pe mine această idee, chiar îmi spuneam: cât de mişto e să întâlneşti câteva persoane cu care să împărtăşeşti pasiunea cititului. Am abandonat ideea la fel de simplu pe cum am întâlnit-o, fiind convinsă că în vecii vecilor n-aş avea cu cine să pun în practică aşa ceva. Şi totuşi. Astăzi am primit un mesaj pe twitter de la colega Ema (aşa suntem noi fete emancipate şi, deşi avem ocazia să vorbim face2face, folosim şi acest mijloc de comunicare) în care spunea cam aşa: "poate reusim sa facem si nou un fel de club de carteb(bookclub), ca tot mi-a venit pofta de citit :) Te gandesti si imi zici". Aşa că, dacă printre vo...