miercuri, 12 decembrie 2007

Cu inima deschisă, în aşteptarea primei ninsori

Am să încep cu esenţialul: MI-E DOR DE ZĂPADĂ!
Nu există farmec al sărbătorilor de iarnă fără stratul alb care aduce roşul în obraji şi în suflete. Nu mă pot bucura din plin de colinde, cozonac şi pom de Crăciun, până nu voi cădea o dată pe gheaţă (sau de mai multe ori, nu-i problemă!), până nu voi mânca un frecuş cu zăpadă de la prieteni, până nu voi simţi fulgii reci şi pufoşi pe faţă. Vreau să văd ţurţuri la ferestre, copii împânzind pârtiile de schi şi săniuş, înfofoliţi şi rumeni în obraji, dar, mai presus de toate, mi-e dor să văd cum cerul îşi cerne puritatea calm şi firesc.

Care ar fi primul lucru pe care l-aş face când va ninge... Voi admira, neclintită, panorama sfântă. Şi cu siguranţă mă voi gândi că Dumnezeu S-a îndurat, în sfârşit, să ne mângâie privirile şi sufletele cu pufuleţii de făină şi zahăr.

Niciun comentariu: