D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii!
"Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. Dar numai gândul că el, marele Maximo Antura, pictorul care-i conducea pe toţi, de la şefii de stat până la slugile lipicioase, nu se poate conduce pe sine nici chiar acum, într-un trup mizerabil, îl izbea de asfaltul rece al realităţii pe care încerca să şi-o reconstruiască. Tot parcul cu arţari, din nou păsările agitate, stropii de ploaie rece care ciuruiau frunzele veştede aşezate într-un pat maroniu pe pământul amorţit. Şi nişte paşi. Da, nişte cizme venind agale prin acel pat, răscolindu-l şi terfelindu-l. Acei paşi... i-a tot auzit de când stătea imobilizat pe patul din spitalul orăşenesc. Îi răsunau în urechi la fel de agasant precum o picătură chinezească. Ei răsunau şi el îi număra: 9, de la intrarea în parc până la banca din spatele său. Nu numai că sunetul paşilor i se impregnase în tot corpul, dar îşi dădea seama, din gravitatea lor, cum arată, fără să-i fi văzut măcar. Cu siguranţă bărbatul respectiv, că de femeie nu putea fi vorba, ele au mersul delicat, chiar şi atunci când nu vor, purta cizme de culoare închisă, ba chiar negre. Şi musai un pardesiu lung, pentru că, în hotărârea lor de a avansa, cizmele erau uşor încurcate de lungimea acelei stofe groase".
Comentarii
Aaa...sa nu uit! Sunt Gaby Safta,
cu admiratie :)