Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii!
"Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. Dar numai gândul că el, marele Maximo Antura, pictorul care-i conducea pe toţi, de la şefii de stat până la slugile lipicioase, nu se poate conduce pe sine nici chiar acum, într-un trup mizerabil, îl izbea de asfaltul rece al realităţii pe care încerca să şi-o reconstruiască. Tot parcul cu arţari, din nou păsările agitate, stropii de ploaie rece care ciuruiau frunzele veştede aşezate într-un pat maroniu pe pământul amorţit. Şi nişte paşi. Da, nişte cizme venind agale prin acel pat, răscolindu-l şi terfelindu-l. Acei paşi... i-a tot auzit de când stătea imobilizat pe patul din spitalul orăşenesc. Îi răsunau în urechi la fel de agasant precum o picătură chinezească. Ei răsunau şi el îi număra: 9, de la intrarea în parc până la banca din spatele său. Nu numai că sunetul paşilor i se impregnase în tot corpul, dar îşi dădea seama, din gravitatea lor, cum arată, fără să-i fi văzut măcar. Cu siguranţă bărbatul respectiv, că de femeie nu putea fi vorba, ele au mersul delicat, chiar şi atunci când nu vor, purta cizme de culoare închisă, ba chiar negre. Şi musai un pardesiu lung, pentru că, în hotărârea lor de a avansa, cizmele erau uşor încurcate de lungimea acelei stofe groase".

Comentarii

Geocer a spus…
Este foarte frumos scris si dezvaluie un adevarat talent descriptiv. Acum, depinde si carui public se adreseaza acest proiect. Stii ca intotdeauna cand lansezi ceva pe piata iti fixezi un public tinta. Daca vrei sa te adresezi unor cititori ca Geanina Codita, Cristi Lisandru sau Cora Marinescu (si lista ar putea continua), scrisul tau va fi foarte apreciat. Dar pentru altii nu va insemna nimic. Pe de alta parte, pentru ca ceea ce scrii sa fie cu adevarat valoros, acela trebuie sa fie publicul target (cei citati de mine si altii ca ei).
Adrian Enache a spus…
Vreau să citesc şi restul. Când o ă am ocazia?
Geocer a spus…
Scuze, am gresit un nume. E vorba de Cora Moldoveanu. Sunt bloggeri care ma viziteaza frecvent. Ma gandesc sa scriu un scurt articol, poate-ti aduc cativa vizitatori, eventual comentatori.
Raluca Nicula a spus…
Mulţumesc, Geocer!
Cristian Lisandru a spus…
Mi-a plăcut în mod deosebit acest pasaj pe care îl şi inserez - "Tot parcul cu arţari, din nou păsările agitate, stropii de ploaie rece care ciuruiau frunzele veştede aşezate într-un pat maroniu pe pământul amorţit. Şi nişte paşi. Da, nişte cizme venind agale prin acel pat, răscolindu-l şi terfelindu-l"... Ce să spun? Sunt premise evidente pentru ca acest proiect despre care vorbeşti să capete conturul dorit şi să fie finalizat... O scriitură care atrage privirile şi care incită cititorul... Felicitări şi multă baftă... Mă bucur că am descoperit acest blog datorită prietenului Geocer...
Raluca Nicula a spus…
@Cristian Lisandru: Ma bucur ca ai ajuns aici si multumesc pentru incurajari!
gamalia a spus…
As putea sa fiu sincera si sa spun ca mi-a placut. Dar mai mult decat sincera, sunt carcotasa... si spun ca are dreptate Geocer la partea cu targetul... adica eu cunosc mai multe persoane care ar zice pas...Cat despre mine ... chiar am auzit pasii si ploaia. Trebuie sa insemne ceva, nu?
Raluca Nicula a spus…
@Ema: Targetul nu il stabilesc eu, se stabileste singur. Adica, oricine isi doreste sa citeasca asta, va citi. Mersi pentru sinceritate :D
Anonim a spus…
Raluca draga, de cand sunt in concediu iti urmaresc blogul cu interes. Imi place aproape tot ce scrii, cum scrii, dar si continutul...cred ca suntem pe aceeasi lungime de unda aici. Nu iti pot descrie ce sentimente imi provoaca ideile tale despre bunica. Despre fragmentul asta, ce pot spune? Daca ti-ai ales ca personaj un pictor, trebuie sa vezi lumea prin ochii lui. Si am simtit asta. Personajul tau vede parcul prin varful pensulei, prin miscari nervoase, abrupte sau linistite pe panza. In plus, il simt viu, un personaj plin de contrarii. Doar din scurtul fragment pe care l-am citit pot spune toate astea. Cat despre target, stiu ca nu e pragmatic ce spun, dar la un moment dat trebuie sa nu ne pese. E o lume atat de ciudata, o lume in care femei urate si fara talent devin dive tv doar datorita marketingului (e doar un exemplu). De ce o fata cu talent si idei originale nu ar putea sa reuseasca? Si daca o faci doar pentru tine si inca vreo zece cititori care vor savura cartea, tot e bine...ai inmultit talantii. Nu te opri din scris!

Aaa...sa nu uit! Sunt Gaby Safta,
cu admiratie :)
Raluca Nicula a spus…
Doamna Gaby, nici nu stiti cat de mult ma bucur pentru ceea ce mi-ati scris! Am prins aripi din acele cuvinte frumoase, mai ales ca stiti cat de importanta e parerea dvs pentru mine! Salutari si urari de bine la toata familia!
Crengu a spus…
Dap, sunt intru totul de acord cu d-na Safta. De altfel, eu ti-am spus deja ce si cum despre acest pasaj. Asadar, curaj, privirea-n fata! ;)
Vasile Andreica a spus…
Raluca, eu am sa fac opinie discordanta, dar imi pare foarte incarcat textul tau si uneori confuz. Ai putea incerca sa-l rupi in mai multe paragrafe, poate asa se mai castiga in impact. Si prea multe metafore si comparatii chiar strica.
Raluca Nicula a spus…
@Vasile Andreica: E foarte adevarat ce spui, si eu m-am gandit de multe ori ca poate fi obositor la un moment dat. Dar cititorul va avea ocazia sa se si relaxeze dupa aceste momente de incordare. Fragmente precum acesta fiind cateva si intentionat plasate! Multumesc ca ai trecut pe aici, te mai astept cu impresii!
Anonim a spus…
Da. Frumos cu adevarat! Targetul e doar o notiune de 1 + 1 = 2, dar realitatea e ca exista oameni care simt in felul in care scrii tu. Mult succes! Astept cartea cu autograf! Anca Ittu
Anonim a spus…
Inca ceva - oamenii sensibili nu se demodeaza niciodata! Anca
Raluca Nicula a spus…
@Anca: Pe premisa asta merg si eu. Sunt oameni sensibili, oameni care apreciaza sentimentele, oameni care din cand in cand privesc in ei insisi si sunt multumiti. Acelora ma adresez, fara teama! Iar daca te castig pe tine ca si cititor, norocoasa sunt eu! :*

Postări populare de pe acest blog

Să o cunoaștem mai bine pe bloggerița și scriitoarea Zăpă Strit!

Cu ceva timp în urmă vă vorbeam pentru prima dată despre Zăpă Strit și prima ei carte: "Dau totul pentru un secret". Vă spuneam că m-a impresionat foarte mult cartea, făcând parte din acea categorie de scrieri care-ți alină sufletul și te ajută să te descoperi. Privind înapoi, acum, după ce stările și impresiile s-au așezat pe rafturile minții și ale sufletului, pot spune cu mâna pe inimă că această carte merită recitită o dată pe lună. De ce? Ca să zâmbim, ca să iubim, ca să ne reamintim cine suntem. 

CITIȚI ȘI:
În așteptarea ta, Rodica
În oglindă
Așa că, dacă pentru mine "Dau totul pentru un secret" a devenit o carte atât de importantă, poate și pentru restul fanilor Zăpă Strit este la fel. În consecință, scriitoarea merită să ajungă, nu unde și-a propus, nici unde am vedea-o noi, ci acolo unde TREBUIE, unde i-a fost dat să ajungă. Adică, sus de tot, pe culmile succesului și ale celebrității. Sunt sigură că v-am stârnit dorința de a o cunoaște mai bine pe Adriana, cr…

Cerșetorul

Fănuț avea trei lei în buzunar. Mama îi îndesase de dimineață în geaca uzată de fâș și-i dăduse indicații clare:
- Ia ăștia să-ți iei ceva de mâncare. Un pachet de biscuiți și un iaurt. Sau un senviș de la chioșcul de lângă școală. Ai înțeles? L-a pupat și i-a urat o zi frumoasă, privindu-l de la scară cum dispare după bloc. Fănuț s-a întâlnit cu Daniel, colegul lui, și au început să discute aprins despre teme, despre învățătoare și despre Arina, blonda cu ochi albaștri care vine mereu la școală îmbrăcată în ștrampi și fuste deasupra genunchilor.  Frunze de arțar și de tei cad și se așează pe trotuar, pavându-le calea celor doi în nuanțe calde de galben. E frig. Mâinile camarazilor sunt îndesate în buzunare. Un vânt tăios suflă dinspre munte, aducând cu el aroma rece a zăpezii.
-    A nins la munte, zice Fănuț.
-    Da, a început de ieri. Am văzut la știri.
-    De abia aștept să ningă și la noi, să ieșim prin parc cu săniile.
Fănuț își ridică privirea printre crengile aproape goale. Cerul…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…