Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Spune-mi ce ai în geantă, ca să-ţi spun cine eşti!

Am auzit de multe ori chestia asta şi chiar m-am uitat în geanta mea să văd ce găsesc pe acolo. Sincer, e impropriu spus geanta mea, pentru că, de fapt, e geanta lor, a prichindeilor. Mi-am cumpărat una maaare de pe net, ca să arunc în ea pamperşi, şerveţele umede, hăinuţe de schimb şi sticluţele cu apă atunci când plecăm cu toţii pe undeva (deşi s-ar zice mai degrabă că ne mutăm). Geanta asta mare şi minunată are un buzunăraş mic în interior. E! Acolo, în acel cotlon uitat de Dumnezeu, e de fapt spaţiul meu. Îmi permit luxul de a pune în el telefonul, un ruj (fără capac, opera lui  Darius) şi cheile. 
Dragii moşului, îmi aduc acum aminte ce aveam eu în gentuţele mele înainte de a avea copii. Păi, geanta era un fel de portfard, pentru că puteai găsi în ea toate machiajele utile, dar mai ales inutile din lumea asta. Şi ce credeţi, le foloseam vreodată? Poate, rujul şi o pudră, un blush sau un rimel, restul le căram ca pe un sac de moară zi de zi, prin tot oraşul, de dragul de a le purta, probabil. Pe lângă indispensabilele "tencuieli", mă mai luptam şi cu vreun parfum, agende şi agenduţe, pixuri, şerveţele etc.
Păi nu e mai bine acum? Vrea copilul apă? Deschidem geanta. A udat/ şi-a murdărit bluziţa? Nicio problemă, avem de schimb. Nimic nu e degeaba în geanta de mămică. Totul e pus acolo cu un scop bine determinat, mai sistematic decât într-o trusă de prim ajutor.

Ce punem în geanta lui bebe

Când am început să-l scoatem pe Darius pe afară (câteva zile de viaţă), luam cu noi aşa: un biberon gata preparat de lapte - ştiţi regula, folosit mai devreme de o oră -, suzeta, doi pamperşi, şerveţelele umede, un scutec de bumbac, un body de schimb (în caz de accidente urât mirositoare) şi cam atât. Cum el s-a născut vara, nu era nevoie de haine în plus.
La Giulia a fost mai simplu, pentru că ea a refuzat din start laptele praf iar, puţin mai târziu, şi suzeta, aşa că, atunci când are fata chef de "ronţăit", îi dau ceva bun, de la mama natură. :) (dar despre asta vom vorbi într-o postare viitoare).

În momentul de faţă, când ieşim în parc, luăm cu noi: pamperşi, şerveţele umede, câteva jucării pentru fetiţă şi cănuţele de apă, iar când plecăm în vizită, suplimentăm cu vreo două  schimburi de haine. 

Geanta voastră ce conţine? Vă împiedicaţi de vreo suzetă prin ea atunci când căutaţi rujul? Aştept răspunsurile voastre.

Comentarii

EmaPirciu a spus…
O norocoasa. Eu foloseam un lapte praf care trebuia preparat inainte de utilizare. Deci aveam termos cu apa fierbinte, punga cu lapte praf, biberon, pampers si servetele. Foarte rar luam haine de schimb. Suzeta nu i-a placut.
Mai aveam in geanta si jucariile lui preferate, obicei pe care il pastreaza si acum, motiv pentru care tot plimbam tablete, carti de colorat, caiete, creioane si niste animale lesinate de plus de colo-colo.

Raluca Nicula a spus…
:)) cine stie cu ce pretentii mai vin si ai mei pe masura ce cresc
simf a spus…
farduri si suzeta sigur nu-s la mine in geanta, nici pieptene. daaar am stickuri, agende, pixuri, ruleta, cutter, surbelnita cu 3 capete, cablu de date, card reader, lupa tipografica - adica nimic special, ca toata lumea. :D
Raluca Nicula a spus…
Deci, functioneaza treaba asta cu geanta care e o oglinda a noastra. :D
Personale a spus…
Pe langa gusturi si micile placeri proprii prioritatile schimba obiceiurile :)

Postări populare de pe acest blog

Ce părere aveţi?

Vă spun doar atât: face parte dintr-un proiect măreţ la care ţin foarte mult, deci, am nevoie de reacţii! "Acelaşi parc tivit de arţari i se arăta şi acum la fel de trist. Vrăbiile săgetau văzduhul atât de alert şi precipitat, încât i se părea că sunt nişte puncte pictate furios şi rapid de un artist cuprins de febra creaţiei. Nu se mai mişca. Încerca să simtă tot, să prindă acele momente tăiate şi răsuflate într-un cotlon fraged al minţii şi să le păstreze acolo ca într-o puşculiţă. Ori de câte ori îi mai apărea în cadru câte o faţă sau chiar câte o bancă de lemn, care sta ţeapănă şi inertă în aşteptarea unui trup cald, se oprea. Îşi fremăta întreaga faţă, scoţându-şi nevralgic ochii din orbite. Un nou fragment prindea contur şi nu trebuia să dea greş pentru nimic în lume. Scrâşnea din dinţi de parcă ar fi vrut să şi-i spargă şi, în acelaşi timp, cu un efort familiar, îşi dilata nările groase şi vinete. După câteva momente, istovit de atâta schimonoseală, părea că se dă bătut. D...

Câinii latră, ursul merge

Dacă ar fi să caracterizez cumva presa din Argeș, nu aș face-o prin prisma produselor media, ci prin prisma oamenilor care lucrează în această branșă. De mai bine de un an, am tot mers cu ei la conferințe, i-am citit, am interacționat. Când s-a deschis Argeș TV au dat buzna majoritatea cu cv-uri. Cum au venit, așa au plecat, iar apoi ce să facă și ei, ca niște câini cu cozile între picioare ce erau? S-au apucat să arunce cu tot ce puteau înspre tânărul colectiv care se formase: habar n-au cu ce se mănâncă presa (de parcă ei, lucrători la Washington Post de Pitești, aveau), sunt "pipițe și pițiponci", sunt "lingăii" lui Penescu, sunt pierduți. Acuze care ies de obicei din gura oamenilor frustrați. Ceea ce nu știu acești atotștiutori și atotcalomniatori este că la Argeș TV chiar s-a muncit și se muncește în continuare. Acei tineri, veniți majoritatea de pe băncile facultății, s-au format aici, și-au văzut lungul nasului și nu au deranjat pe nimeni (dintre colegi). Eu,...

Hai să facem un club al bloggerilor!

Am văzut mai demult un film cu un club de carte în memoria scriitoarei Jane Austen (ştiţi voi, Mândrie şi Prejudecată). Membrii se întâlneau săptămânal (parcă!) şi aveau ca temă să citească o carte scrisă de Austen şi să povestească apoi ce le-a plăcut, ce i-a marcat, în fine să facă un fel de recenzie personalizată a cărţii respective. Pe moment m-a încântat şi pe mine această idee, chiar îmi spuneam: cât de mişto e să întâlneşti câteva persoane cu care să împărtăşeşti pasiunea cititului. Am abandonat ideea la fel de simplu pe cum am întâlnit-o, fiind convinsă că în vecii vecilor n-aş avea cu cine să pun în practică aşa ceva. Şi totuşi. Astăzi am primit un mesaj pe twitter de la colega Ema (aşa suntem noi fete emancipate şi, deşi avem ocazia să vorbim face2face, folosim şi acest mijloc de comunicare) în care spunea cam aşa: "poate reusim sa facem si nou un fel de club de carteb(bookclub), ca tot mi-a venit pofta de citit :) Te gandesti si imi zici". Aşa că, dacă printre vo...