Amintiri cu bunica

Îmi ador bunica. Ea e pentru mine modelul de urmat în viaţă: sinceră, isteaţă, descurcăreaţă, bună, o femeie dintre acelea care par desprinse din romanele interbelice: luptătoare şi feminină, în acelaşi timp. Am copilărit alături de ea, lucru care şi-a pus într-un fel amprenta asupra mea. Dacă o cunoşti, n-ai cum să n-o iubeşti.

Dar ce vroiam să vă spun acum, pentru că tot suntem în Postul Sfântului Crăciun, e cum îmi petreceam alături de ea, la ţară, această perioadă din an: în primul rând că se întâmpla foarte rar să nu meargă duminica sau în zilele de sărbătoare la biserică (acum, boala şi frigul o ţin iarna mai mult în casă). Avea nişte tabieturi atât de bine stabilite, încât păreau că alcătuiesc un ritual propriu: se trezea, se spăla, se ducea la icoană, se ruga, lua o gură de aghiasmă şi apoi pregătea ceva de mâncare (peşte prăjit, de cele mai multe ori), pentru a avea atunci când se întoarce de la "Sfânta biserică". După ce se îmbrăca, îşi făcea semnul crucii şi o pornea, pe jos, cale de 3 kilometri, spre biserică. Întotdeauna îmi spunea aşa: "E mai bine primit în faţa Domnului atunci când te osteneşti să mergi la slujbă".

Părinţii mei tăiau porcul aproape de Ajun. Normal că noi, puştii, nu ne puteam abţine de la şorici şi carne prăjită. Dar bunica, chiar dacă poate mirosul "de dulce" îi dădea simţurile peste cap după câteva săptămâni de post, nu se dădea bătută: "Nu mănânc" şi pace, n-aveai ce să-i faci ca s-o convingi. În plus, o femeie ca ea vă daţi seama că este şi o foarte bună gospodină. Toate mâncărurile pentru ziua de Crăciun le făcea în Ajun, fără să guste absolut nimic, fără să încerce cozonacii, maioneza sau ciorba de perişoare.

Toate aceste amintiri frumoase, alături de imaginea zăpezii aşternute oriunde vedeai cu ochii, îmi creează acum, după ani şi ani, o straşnică stare de nostalgie. Cândva nu va mai rămâne nimic din ele: nici bunica, nici peştele ei prăjit cu mălai, nici zăpada. Ce poate fi mai trist?