D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Comuna Mălureni, 9 martie 2009. Primăvara îşi face loc uşor-uşor în viaţa sătenilor. Rulând în zorii zilei pe şosea, zăreşti soarele printre plutele de pe margine şi te gândeşti că într-adevăr, ziua mamei a binecuvântat cumva zona, recompensând-o cu sărutul florilor. Prin parbriz simţi cum pământul revine la viaţă, respirând prin iarbă şi copaci aproape înmuguriţi. Undeva la stânga, apuc pe un drumeag de ţară, încă afectat de topirea zăpezii şi de ploaia de acum câteva zile. După câteva minute de mers agale, ajung la destinaţie cu răsuflarea tăiată: sunt acasă. Şi cel mai important, sunt acasă în Ziua de Mucenici. Primăvara are gust. Şi eu ştiu care e, pentru că l-am încercat astăzi, din nou, după un an. Da, primăvara are gust de “măcinici de Zgaroieşti”. Aici, într-un sătuc de la poalele dealurilor, binecuvântat cu aer proaspăt, timpul pare că a stat pe loc. Şi bine a făcut. În fiecare an, de 9 martie, sătenii sărbătoresc primăvara şi viaţa, şi totodată curajul exemplar de care odată au dat dovadă cei 40 de sfinţi care s-au sacrificat pentru credinţa lor în Dumnezeu.
În această zi, familia se reuneşte pentru a face curăţenie în grădiniţa casei. Resturile adunate din furci şi greble se strâng la un loc. Capul familiei dă foc grămezii, iar atunci când flăcările se mai potolesc copiii sar de trei ori peste foc. Legenda de aici spune că astfel tinerii sunt feriţi de boli pentru tot anul, fiind totodată purificaţi şi binecuvântaţi de cei 40 de mucenici.
În tot acest timp, în casă se prepară “măcinicii”, desertul tradiţional pentru această zi a anului. După ce a frământat coca şi a împletit nişte covrigi mărunţi, gospodina casei i-a pus la fiert, presărând sare fină. Când mucenicii dau semne că sunt gata de consumat se iau de pe foc şi se servesc pofticioşilor alături de un praf de zahăr vanilat, o lingură de zahăr tos şi încă una de nucă măcinată.Obiceiul se mai păstrează pe Valea Vâlsanului spre deosebire de altele care au dispărut odată cu cei care credeau în ele. Care sunt acestea din urmă şi ce a pierdut Argeşul prin îngroparea lor, aflaţi în zilele următoare, sub acelaşi generic: „Stropi de suflet argeşean”.
Comentarii