Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Mântuirea din jacuzzi

Cred în Dumnezeu! Sunt convinsă că dacă omul ar respecta toate îndemnurile lăsate de EL pământul ar fi un al doilea Rai. Dar nu e aşa. Am văzut cum înşişi exponenţii lumii teologice tăvălesc numele Domnului, îl mânjesc cu minciuni, afaceri şi alte şiretlicuri, după care pozează în preacuvioşi. E trist. Ba nu, e strigător la cer. Cum să ai un părinte duhovnic care e mai atent la câţi bani îi dai decât la păcatele pe care ţi le mărturiseşti cu sfială sub patrafirul său? Cum să mai ai încredere că prin acel preot îţi vorbeşte chiar Dumnezeu, când el miroase a tutun, alcool sau a făţărnicie? Veţi spune că ar trebui să urmez vorba din popor: "Să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice el!". Ei bine, nu sunt de acord cu ea. Preoţii ar trebui să fie exemple de urmat. De vorbe suntem sătui. Vorbele le găsim şi în cărţi, deci n-am avea nevoie de cineva anume care să ni le repete fără har şi trăire, dar pe bani frumoşi.
Ce m-a făcut să scriu aceste cuvinte? Nu dorinţa de a lovi în Biserica Ortodoxă Română (departe de mine acest gând) ci un lucru care pur şi simplu m-a şocat: Episcopia Argeşului îşi face hotel, dar ce hotel? Unul extravagant, păi ce credeaţi? Paravanul sub care se ascunde o afacere de toată frumuseţea aţi ghicit care este: construcţia cu pricina se vrea a fi un loc de popas pentru pelerini. Da, acei pelerini care Îl iubesc pe Dumnezeu, vor să cunoască lucrarea Sa, se roagă pentru mântuirea sufletului, sunt modeşti, darnici şi cu gândul numai la cele ce ţin de suflet. Pardon, greşeala mea... aceştia sunt pelerinii ăia de la carte, ăia teoretici, ăia care n-au nimic de-a face cu realitatea. Nu domne, pelerinul din ziua de azi se roagă ziua la Sfinţii de pe pereţi (dacă nu chiar la... Cutia milei) şi noaptea se desfată la saună, la jacuzzi, la masaj eventual. Unde a dispărut, fraţilor, credinciosul care se mulţumeşte şi cu o rogojină ca să-şi odihnească oscioarele ostenite, dar care este fericit şi împăcat în sinea lui că a comunicat cu Hristos?
Oare Episcopia Argeşului nu a găsit altceva mai bun de făcut cu atâţia bani decât un hotel? Oare nu mai sunt flămânzi de hrănit prin Argeş? Chiar aşa toţi săracii au primit pomană din partea mai-marilor bisericii noastre încât ultima găselniţă a fost un popas fitzos pentru pelerini (chiar, până acum pe unde or fi înnoptat sărmanii vizitatori?) Dar bisericile noastre sunt reabilitate? Da? Ia te uită, ptiu, bată-vă norocu să vă bată, de teologi iscusiţi!
Nu, deci mă doare sufletul, vă spun sincer. Chiar scriu cu amărăciune aceste cuvinte. Acum nu mai e o incertitudine. Nici măcar un tabu. Pur şi simplu înalta preoţime de pe la noi nu se mai ascunde. Nu mai poate. Pentru că ştiţi de ce? În sinea ei chiar a ajuns să creadă că face toată treaba asta... din cuvântul lui Dumnezeu. Parcă l-aş vedea pe episcop privind scurt în sus şi apoi agale în jos: „No, aşa ni-o arătat nouă Cel de Sus...”. Ce v-a arătat, prealuminaţilor, că mântuirea apare în jacuzzi?

Comentarii

gamalia a spus…
Ai uitat sa spui ca seara, acum deja mantuitii credinciosi vor putea sa ia cina la restaurantul hotelului. Aici va canta, bineinteles, taraful Episcopiei... parca era si el in plan.
Geocer a spus…
Popi au conturi in banca
Cerurile nu-i incap
Oficiaza cununia
Intre Dumnezeu si drac

Asa incepe cantecul lui Chilian "Ca-n viata"
Ascultati-l aici
Misu a spus…
Superb articol! Eu nu sunt credincios, dar apreciez credinţa curată atunci când o întâlnesc. Din păcate pentru credincioşii adevăraţi, popimea din România s-a vândut banului! Urât, ce să mai spun!
Irina a spus…
Am vazut si eu de dimineata la stiri reportajul despre acest hotel...no comment.
Oare episcopii nu trebuie sa dea si ei socoteala sau sunt o intreaga retea,o caracatita a intereselor materiale.
E clar ca au trecut vremurile in care sfintii stateau nemancati zile intregi,beau doar apa si traiau cu rugaciune...acum nu se pot concentra la cele sfinte decat la sauna.
Pacat,dar nu noi trebuie sa ii judecam,ci doar Cel de Sus.
Marian a spus…
calinic acest dinu patriciu al BOR... e clar ca si-a ratat cariera

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…