Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Un piteştean cu blog

Am devenit bloggeriţă anul trecut. Am trecut de atunci prin mai multe etape: de la familiarizarea cu limbajul on-line, cunoaşterea blogosferei locale, adoptarea unui nou stil de scriitură (concis şi acroşant, sistematic chiar), până la implicarea (ce-i drept, cam slabă până în momentul de faţă) în diverse chestiuni care ţin de on-line-ul piteştean. Şi-mi place. Aş putea spune că bloggingul a devenit mai mult decât o pasiune, e o parte din mine, ceva ce-mi place la nebunie. Simt că pot face mai mult din treaba asta şi categoric nu mă voi opri aici.
Blogosfera piteşteană e nici mai mult şi nici mai puţin decât ar trebui să fie. Adică... cei care se simt atraşi de asta o fac, iar cei care nu ştiu cu ce se mănâncă şi nici nu sunt interesaţi să afle stau în banca lor. Nu militez pentru creşterea numărului de bloguri în Piteşti, sunt sigură că o persoană care are ceva de spus şi vrea să se facă auzită e destul de conştientă în secolul digital că această formă este una dintre cele mai indicate. Unii se pricep mai bine la scris, alţii mai bine la citit, şi câţiva se pricep foarte bine să le ignore pe primele două. Aşa că... bloggeri sunt destui în Piteşti, nu de asta ducem noi lipsă.
La ce mai avem de lucrat noi ăştia care împărţim aceeaşi pasiune:
# Să ne coalizăm, organizând diverse evenimente prin care să punem Piteştiul la cale; să ne implicăm în campaniile pe care noi înşine să le lansăm;
# Să fim originali! Ştim că stilul Zoso prinde sau că stilul Chirilă e desăvârşit, dar noi suntem noi şi trebuie să venim cu ceva nou, interesant, inedit;
# Să ne promovăm! De aici aflaţi ceva interesant în acest sens;
# Să credem în tot ceea ce am scris mai sus!

P.S.: Am găsit asta pe digitalpitesti.ro şi m-am bucurat tare mult!

Comentarii

Geocer a spus…
Ai perfecta dreptate. Scriu si eu pe blog de mai bine de un an, dar promovarea mi-a lipsit cu desavarsire.
Abia azi m-am apucat sa vad ce si cum cu blogurile pe la noi pri urbe si sa incerc sa mi-l promovez pe-al meu. Care e compus din 2 parti : Prima parte pe geocities si a doua parte pe Blogspot

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…