Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Avem nevoie, în fapt, de o Sărbătoare a Iubirii?

Mult timp m-am răzvrătit împotriva Valentine’s day, neînţelegând pornirile şi obsesiile românilor de a împrumuta din cutumele de peste Ocean când le avem şi noi, foarte frumos, pe ale noastre. Cu timpul m-am resemnat, înţelegând de fapt că mă lupt cu morile de vânt: pe 14 februarie, în centrul Piteştiului apăreau şi mai multe tarabe cu kitschuri, din ce în ce mai mulţi îndrăgostiţi făceau coadă la uşa unor ofiţeri de stare civilă de ocazie, aproape toate discotecile organizau show-uri erotice drept cadou de „Valentine’s”.
M-am scuturat apoi de nesimţirea de a încerca să răstorn mentalităţi şi mi-am zis că voi privi detaşat la aceste forme comerciale în care iubirea e exploatată pe bani frumoşi. Dacă ei, românii, vor să cadă în penibil, lasă-i în plata Domnului. După vorba unui înţelept antic care spunea că „Dragostea şi foamea conduc lumea”, aş spune că „Foamea şi prostia conduc România” (na, că mai şi rimează). Şi-a răcit gura destul săracul Maiorescu cu forma fără fond specifică nouă, romanezilor, şi tot n-am învăţat nimic (Cazul Dragobete îngropat de Valentin spune muuuuulte).
Eu, însă, iubesc şi sunt iubită, primesc şi ofer cadouri nu neapărat de 14 sau 24 februarie, nu numai de 1, 8 martie sau 25 decembrie. Mă bucur de iubire în orice zi, la orice oră. De ce? Pentru că n-avem nevoie de o zi anume (fie ea importată sau tradiţională) ca să ne aducem aminte că iubim. Noi suntem îmbibaţi cu acest sentiment încă de la naştere, când îi zâmbim mamei cu gingiile fragede până îi străpungem sufletul cu o stare pe care nici ea n-a mai cunoscut-o. Păşind pe treptele vieţii, începem să respirăm mai multe feluri de iubire. Unele dintre ele rămân neschimbate pentru toată viaţa, altele se pierd precum aburii dimineţii. Dar nu putem trăi dacă nu ne hrănim constant sufletul cu o altă inimă, dacă nu împărţim cu cineva din fericirea şi drama acestei vieţi trecătoare.
Cine îşi închipuie că iubirea stă într-un kitsch achiziţionat de la tarabă, o căsătorie de-o zi executată de unii care nu vor altceva decât să le crească procentul în campanie sau o cutie de prezervative câştigate la tombola din discotecă, se înşeală amarnic. Adevărata dragoste e cea din sufletul nostru, cea care se manifestă în fiecare zi şi nu aşteaptă o zi anume pentru a ieşi din carapace gata să încropească nişte gesturi fariseice, după modelul turmei.

Comentarii

Adrian Enache a spus…
Fiecare zi în care iubin sau în care suntem iubiţi e o sărbătoare! Iar sărbătorile sunt cum ţi le faci. Dacă vrei să te simţi bine şi să fii fericit ai toate şansele să reuşeşti. Eu încerc să-mi fac fiecare zi să fie bună. Nu-mi iese întotdeauna, dar e aşa de bine că am cu cine să împart bunele şi relele...
Trăim într-o lume care exploatează individul la maximum, transformându-l într-un robot. Mulţi dintre noi uită că mai există şi bucurii în viaţă şi au nevoie de să li se amintească de ele. Şi nişte băieţi deştepţi inventează sau exploatează o sărbătoare care să le amintească roboţeilor că sunt oameni.
Nu vreau să mă transform într-un robot şi în fiecare zi încerc să rămân om. Să nu uităm că bucuria e în lucruri mărunte...
Paul Gabor a spus…
Sensibil. Mi-a placut. Blaga spune ca occidentalul sufera de prapastii iar rasaritaenul poseda adancimi. Salutari...

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…