Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Blogging again

Am avut astăzi o discuţie, ce-i drept cam scurtă (asta pentru că noi ăştia de la Argeş tv mai şi muncim) cu colegul Polonezu. Nu i-am spus-o personal (ar fi sunat a linguşeală gratuită şi complet deplasată), dar îmi place cum gândeşte. Polonezu e împotriva bloggerilor-ciupercari (ăştia apăruţi după ploaie...), care-şi fac şi ei blog că aşa se poartă. Stimate coleg, suntem pe aceeaşi lungime de undă. Cândva spuneam, după un webevent, că nu trebuie să milităm pentru creşterea numărului de bloguri, pentru că, trebuie să recunoaştem, mulţi dintre aceşti "scriitori" mirobolanţi nici nu ştiu bine a scrie, în fapt.
Mă mai întreabă acelaşi coleg, printr-o leapşă următoarele:
1. Primul contact cu blogging-ul?
2. De ce ţi-ai deschis blog?
3. Parerea ta despre blogurile de duzină, care apar doar pentru că sunt un “must-have”.
Întrebare bonus: De ce ai profil de hi5? // De ce nu ai profil de hi5? (în funcţie de caz)
Eu îi răspund cât se poate de sincer:
1. Cu bloggingul ca formă de a citi alte bloguri... nu mai ţin minte. Monitorizez demult paginile personale cunoscute, aşa că n-aş putea da o dată precisă. E mult de atunci. Ca blogging în sens de scris pe un blog m-am apucat cu acesta din decembrie 2007, dintr-o curiozitate. Am preferat platforma blogspot pentru că mi s-a părut accesibilă şi foarte bine pusă la punct (şi încă nu mă plâng nici acum). Dar pot spune că am creat un minitrend la vremea aia, deoarece mai multe colege de facultate mi-au spus că mi-au urmat calea într-ale blogosferei (un exemplu este Ema). Şi m-am bucurat de chestia asta.
2. Îmi place să scriu, îmi place să-mi dau cu părerea (iar pe un blog nu trebuie să ţi-o şi ceară cineva), vreau să mă fac citită, să interacţionez.
3. Blogurile de duzină vor muri aşa cum s-au născut: neinteresante.
@Polonezu: Pentru răspunsul la întrebarea-bonus se dă şi-un premiu? O sesiune foto ceva? :D Da, am profil de hi5, unul privat la care au acces doar prietenii şi cunoştinţele, că pentru aceştia l-am şi creat. N-am nevoie de comentarii gen: "Ce sexy eşti, guritză! Ai un ID?" & stuff.
Dau leapşa mai departe la Ramonelu şi KillerINC

Comentarii

polonezul a spus…
am ceva idei aberante legate de premiere, dar cred ca o sa ma rezum la a va premia pe toti cu o cafea de la tonomat, intr-o dimineata sufocati de fulgii aia mari de zapada de afara. horror!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…