D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
O dată cu intrarea în Uniunea Europeană, viaţa rurală a fost pusă, probabil, cel mai mult la încercare. Se auzea chiar că va trebui să renunţăm la tradiţiile şi obiceiurile proprii pentru a putea accede şi a ne integra în „visul european” ce ne cuprinsese.M-am temut... nu pentru o clipă, nu pentru două... aş minţi... Încă mă mai tem de consecinţele pe care globalizarea şi fenomenul european (cel american este deja o certitudine bine înrădăcinată în naţia noastră) le va avea asupra valorilor noastre autentice. Mă tem pentru că noi, românii, aşa vulnerabili şi dezinformaţi cum suntem, constituim o masă uşor de manipulat. Nu, nu trebuie să ne manipuleze cineva (ce cuvânt dur!), o facem singuri, cu plăcerea unui sado-masochism greu de înţeles şi explicat. Singuri ne manevrăm funiile şi lanţurile cu care suntem cuprinşi, chiar dacă societatea ne aruncă în ochi praf de libertate.
Forma fără fond, permanent actuală
Teoria formei fără fond a fost tot timpul în actualitatea stării noastre de fapt... Astăzi însă o putem şi noi simţi pe pielea noastră. Am să vă dau un exemplu: simt că trebuie să mă răzvrătesc împotriva îngropării tradiţiilor păstrate, în special, la sate. Sunt pe cale de dispariţie şi nu se mai pot recupera prin nicio reabilitare de laborator sau clonare precum oiţa Dolly. Scurgerea acestor frumoase manifestări ale dragostei şi trăirii spirituale de înaltă ţinută este ireversibilă. Nu aţi observat şi voi cum, la tot pasul, auzim, vedem şi chiar simţim superficialul? Copia nereuşită? Disperarea cu care românul copiază, de la colinde, până la atât de simplele vorbe, societăţile mult mai avansate? Cu ce preţ? Cu preţul unui specific naţional care se duce pe apa Sâmbetei... Zilele astea am auzit la radio numai: „Santa Claus is comming to town”, „Jingle bells” etc. Nu zic că ar fi ceva rău... doar la stadiul de a asculta însă. Ci nu la acela de a încerca să implementezi în specificul nostru aceste colinde care îl ridică pe Moş Crăciun la rang de sfânt, dar care eclipsează adevărata bucurie a Crăciunului: Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Colindele noastre ce au, de nu ne mai plac? Au sensibilitate, dragoste, optimism... nu e oare de ajuns pentru a le intona în continuare cu tremur în suflet?
Forma fără fond, permanent actuală
Teoria formei fără fond a fost tot timpul în actualitatea stării noastre de fapt... Astăzi însă o putem şi noi simţi pe pielea noastră. Am să vă dau un exemplu: simt că trebuie să mă răzvrătesc împotriva îngropării tradiţiilor păstrate, în special, la sate. Sunt pe cale de dispariţie şi nu se mai pot recupera prin nicio reabilitare de laborator sau clonare precum oiţa Dolly. Scurgerea acestor frumoase manifestări ale dragostei şi trăirii spirituale de înaltă ţinută este ireversibilă. Nu aţi observat şi voi cum, la tot pasul, auzim, vedem şi chiar simţim superficialul? Copia nereuşită? Disperarea cu care românul copiază, de la colinde, până la atât de simplele vorbe, societăţile mult mai avansate? Cu ce preţ? Cu preţul unui specific naţional care se duce pe apa Sâmbetei... Zilele astea am auzit la radio numai: „Santa Claus is comming to town”, „Jingle bells” etc. Nu zic că ar fi ceva rău... doar la stadiul de a asculta însă. Ci nu la acela de a încerca să implementezi în specificul nostru aceste colinde care îl ridică pe Moş Crăciun la rang de sfânt, dar care eclipsează adevărata bucurie a Crăciunului: Naşterea Domnului Iisus Hristos.
Colindele noastre ce au, de nu ne mai plac? Au sensibilitate, dragoste, optimism... nu e oare de ajuns pentru a le intona în continuare cu tremur în suflet?
Comentarii