D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Odată, ni s-a dat o planetă, cum alta nu s-a mai găsit în Univers nici după milioane de ani de atunci. O planetă cu oceane limpezi, în care se zbenguiau creaturi stranii cu forme și culori uimitoare, o planetă cu păduri întinse asemeni unor furnale imense ce înghit dioxid de carbon și varsă viață, o planetă cu munți ca niște zei ce veghează la liniștea și bunăstarea pământului, o planetă cu câmpii verzi ca mușchiul crud ce răzbește spre miazănoapte, o planetă cu râuri, pârâuri, dealuri rotunjoare, mări și lacuri, ca niște ochi ai divinității, o planetă ca un Rai, ca o rugăciune în sânul Spațiului și Timpului.
Și apoi am apărut noi, oamenii. Și-am înecat cerul în fum și pământul în sânge! Și-am pierdut legătura cu Cosmosul. Ni s-a părut că pământul e prea rece, prea ud, prea fierbinte, prea ostil și ne-am pus bocanci să-l călcăm în picioare. Am pus între el și noi: betoane, plastic, cărămizi de indiferență, nepăsare și sfidare. Și apoi am început să ne văităm că nu ne mai simțim copiii lui. Am văzut că soarele ucide, că cerul ne plouă până ne îneacă și ne-am zis: "Unde e Dumnezeu? De ce nu vede toate câte se întâmplă pe pământ?".
Dar El tace, iar noi strigăm din ce în ce mai tare! Și, în loc să ne plecăm privirile spre iarba de sub tălpile noastre, pentru a cere iertare țărânii din care am fost făcuți, că am transformat-o în munți de piatră seacă, ne ridicăm ochii din ce în ce mai sus să cerem socoteală.Și vom dispărea și noi. Peste goliciunea noastră efemeră se vor așeza iar pământ roditor, ape cristaline și un cer fără de moarte.
Acum, doar asta a mai rămas din noi...
Comentarii