Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

BEN HUR: Cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Înainte de Paștele din acest an, am descoperit o carte care m-a impresionat foarte mult: "Ben Hur" de Lew Wallace (dați click să vă convingeți de ce!). Am citit-o pe nerăsuflate, pentru că eu, recunosc, mă simt foarte atrasă chiar de acest gen: ficțiune istorico-religioasă. În timp ce scriam recenzia cărții pentru blog, am dat un search pe youtube și am găsit, pe lângă ecranizări mai vechi, un trailer ce anunța un nou film BEN HUR ce urma să se lanseze în acest an. Am urmărit site-ul Cinema City și am tot așteptat producția. Mai pe scurt, azi am fost la film și m-am gândit să încerc să prezint diferențele dintre carte și film (nu garantez că le prind însă pe toate, pentru că sunt foooarte multe). Romanul lui Wallace este unul de mari dimensiuni, așa că am pornit sceptică spre cinema, cu preconcepția că sigur nu poți comprima sute de pagini în două ore și ceva în așa fel încât povestea, frumoasa poveste, să nu aibă de suferit. Și nu m-am înșelat:


- în film, lipsesc scene întregi și personaje: întâlnirea magilor atât de frumos descrisă chiar la începutul cărții; salvarea tribunului Quintus Arrius, care, drept răsplată, îl face pe Ben Hur fiul său și îi lasă toată averea; minunile săvârșite de Iisus; întâlnirea de la fântână cu unul dintre magi; regăsirea lui Simonide, fostul sclav al tatălui lui Iuda Ben Hur; traiul insuportabil al mamei Miriam și al surorii lui Iuda, Tirzah, într-una dintre încăperile izolate și infectate cu lepră dintr-o pușcarie; de asemenea, lipsește Amrah, sluga credincioasă din casa lui Hur, care are grijă de cele două leproase și este omul de legătură între ele și Iuda; tot absentă din film este și Iras, fiica lui Balthasar, care are un rol foarte important în carte, trădându-l pe Iuda și devenind iubita lui Messala, pe care îl și ucide; și ar mai lipsi și scena în care Messala angajează un supus să-l ucidă pe Iuda.

 - Apoi, alte secvențe sunt tratate în film cu superficialitate, iar aici exemplul care îmi vine imediat în minte este scena vindecării celor două leproase, care în carte este săvârșită de Iisus Hristos, în cadrul unei procesiuni, în timp ce în film vindecarea survine ploii ce cade peste bolnave după ce Mesia moare pe cruce.

- Scene din film care nu apar însă în carte: aici, o s-o nominalizez pe aceea a tentativei de asasinat asupra prefectului roman, pe cea de "Happily ever after" dintre Iuda și Messala, dar și pe cea în care Estera se află deja în casa din Ierusalim a lui Ben Hur (în carte ea apare mult mai târziu și are un rol foarte important, de iubită care se sacrifică din dragoste).

Nu știu dacă s-a înțeles până acum cât de dezamăgită sunt, așa că o spun clar și răspicat: "Ben Hur", filmul lansat zilele acestea, este o porcărie, un kitsch, fiind evident de la o poștă că a fost făcut doar pentru profit și doar pentru puștani ce pun botul la chestii trase de păr și superficiale, așa cum ne obișnuiește din ce în ce mai mult cinematografia americană a zilelor noastre (și când mă gândesc ce ecranizare s-a făcut în 1959 după acest roman, una care a obținut 11 premii Oscar!!!).

Bilele negre merg către: efectele speciale de duzină, coloana sonoră bubuită și, pe alocuri, depășită de situație și de evenimente (o doamne!, ce piesă rula, pe final, în timp ce Iuda și Messala  călăreau), scenariul de cacao cu replici banale, dar de impact pentru copii de 10 ani.

În concluzie, decât să pierdeți peste două ore văzând acest film, mai bine puneți mâna și citiți cartea! Cartea are altă traiectorie, peste care planează frământările lui Ben Hur cu privire la Mesia, la mântuire, la soarta Ierusalimului în acele timpuri de expansiune imperială, când creștinii erau persecutați, când cei săraci erau robi ai bogaților, când cei bolnavi erau omorâți cu pietre, când dragostea era ucisă de ură.

Comentarii

Crengu a spus…
M-am gandit la tine cand am vazut reclama pentru film si banuiam ca vei fi dezamagita. Cred ca-ti va placea si aceasta carte

http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/relatare-despre-regele-david
Raluca Nicula a spus…
Mulțumesc, Crengu!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…