D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Suntem virusați. Toți patru. Într-o săptămână ne-a pus capac o răceală (mai degrabă, gripă) cu de toate: muci, tuse, febră, hârâit în piept etc. Cu piticii am dat fuga la doctor, au acum tratament, sunt spre bine. Dar noi, ăi bătrâni, ne șubrezim pe zi ce trece. Noroc cu prietenii noștri Paracetamol și Nurofen, că au rămas și la greu alături de noi, cât suntem în carantină.
Problema cea mai problematică la mine e că nu mai am miros. Și cum nu mai am miros, dar absolut deloc, nici gust nu mai am, na belea!
Aseară, pun să fac și eu un orez cu lapte la pitici. Spre final, rad puțină coajă de lămâie. Rad mai multă coajă de lămâie. Băi, dar de ce nu se simte nimic? Ăștia, după ce că vând lămâi la preț de fructe de mare, le mai dau și stricate? Când, ce să vezi? Intră al meu domn în bucătărie și explodează: "Uau, câtă lămâie ai pus!". A fost clar atunci pentru mine cât de nesimțită am devenit.
P.S.: Se spune că atunci când îți pierzi un simț, altul se dezvoltă mai bine. Încă mai aștept să scap de ochelari :)
Comentarii