D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Am
stat mult în dubii dacă să scriu sau nu acest articol! Dar, trebuie să
recunosc, furia și-a spus cuvântul și pentru că a fost nevoie să o refulez undeva,
am ales să o fac aici, în speranța că vor lua aminte cât mai multe rude iubitoare ce-i îndoapă
pe micuții aflați în grija lor cu prostii, în cantități industriale.
Să
începem cu începutul! De când i-am născut pe cei doi prunci ai mei, am
încercat cât mai mult să-i feresc de prostiile din comerț, cu E-urile și
zahărul din dotare. Uneori am reușit mai bine, alteori mai puțin bine, că deh, așa e-n ziua de azi, când nu mai găsești mâncare bio nici la
raioanele verzi din supermarketuri, dar nici în grădina bunicii! Așa că,
recunosc, uneori ne-au mai scăpat și nouă în farfuriile copiilor: un
pui (probabil înțesat cu hormoni), un cartof din Polonia sau un măr din
Austria (sau invers, whatever), un pește de acvacultură, un lapte cu multe luni de
valabilitate... chestii deja familiare pe piața alimentelor de la noi.
Cu
dulciurile, însă, ne-am străduit cel mai mult să ținem treaba sub control și ne-a reușit până
pe la vreo doi ani și ceva. Dar apoi, a început nebunia, odată ce
copiii mei au descoperit ouăle Kinder (primite cadou) și ciocolatele
Milka. Nu știu dacă ați văzut vreodată un om aflat în sevraj (nici eu,
pe viu, doar în filme), dar l-aș asemăna foarte mult cu criza unui copil
care nu primește dulciurile dorite.
Treaba
însă se complică atunci când scapi copilul din mână, când îl lași la
prieteni sau la rude, pentru câteva ore. Aș vrea să se înțeleagă faptul
că nu am nimic personal cu: mătușile, unchii, bunicii, străbunicii, îi
consider vitali în dezvoltarea unui copil, dar atunci când lucrurile
capătă proporții urâte, trebuie să intervenim. Și intervenim! Dar când
constatăm că intervenim degeaba? Mai intervenim încă o dată, explicând
de ce nu e bine ca atunci când copiii rămân cu ei să nu mai desfacă
tablete de ciocolată, pe care să le lase la discreție, bomboane de toate
felurile, prăjituri și înghețată îmbâcsite de zahăr. Dar, stupoare!
Vorbele se izbesc din nou de un zid, un zid de indiferență și
autosuficiență. Un zid care te respinge și care te face să te simți tu
vinovat că ți-ai expus părerea, că ți-ai manifestat îngrijorarea. Un zid care îmbracă niște ironii de duzină într-o minciună care sfidează mai mult decât gestul
în sine: "Dar ce rău îi face? E o ciocolată mică" (a nu știu câta pe
ziua respectivă).
Iubirea
față de un copil nu se manifestă prin tone de zahăr! Din contră, ar
trebui să aflați, dragi amatori de împărțit dulciuri, că le faceți
micuților mai mult rău decât bine, îi expuneți gratuit bolilor grave,
infecțiilor și complicațiilor de mai târziu! Și unde veți fi atunci? Voi
și iubirea voastră cât un pumn de zahăr?
Mi-a venit inspirația pentru această postare citind blogul lui Crengu! Aveți, la ea, și un filmuleț despre cât de periculos e zahărul!
Mi-a venit inspirația pentru această postare citind blogul lui Crengu! Aveți, la ea, și un filmuleț despre cât de periculos e zahărul!
Comentarii
Cat despre situatia specifica despre care povestesti, avem si noi zilele noastre cu extra dulce. Deocamdata la tine sunt doar bunicii, in curand vor fi si zile de nastere, petreceri la scoala sau la gradi, iesiri la inghetata. Cand stiu ca am astfel de zile in program, o zi inainte si o zi dupa sar peste desert sau aleg un desert cu mai putin zahar (la noi desertul e o regula, nu o exceptie). Asa stau linistita ca nu face exces. Partea buna cu desertul in fiecare zi in portie mica e ca Florin s-a cam invatat cu o anumita cantitate si nu prea sare cu mult peste ceea ce ar manca in mod normal acasa, doar ca produsele cumparate sunt mai bogate in zahar, din pacate. Acum are si zile in care alege el sa renunte la desert daca a mancat prea mult, deci nu imi mai fac probleme ca la petreceri ar putea sa manance prea mult dulce. E deja "educat" sa manance putin. Un alt avantaj al dulciurilor facute in casa si primite constant e ca a devenit foarte pretentios. Lista cu dulciuri care nu ii plac e mai lunga decat cea cu preferate, deci jumatate din ce se afla pe mese la zile de nastere e total neinteresant pentru el. Cat despre torturile cu creme ciudate si pline de amelioratori, rar se intampla sa ii faca vreunul cu ochiul, asa ca pot sa ma consider o norocoasa. Pe scurt, cand nu poti lucra cu bunicii, lucreaza cu copiii. Sunt mult mai intelegatori si mai receptivi :)
Incet, incet, cu varsta, vei vedea ca se vor schimba lucrurile. Pana atunci, e mai bine sa primesti tu "cadourile" buclucase imediat cum intra in casa, cu precizarea ca desertul se mananca dupa masa de pranz, nu asa la orice ora. Eu confiscam toata ciocolata primita, o ascundeam si scoteam cate putin la sfarsitul mesei sau cand credeam eu ca e momentul. Cine a mancat mancare primeste desert, cine nu nu. Pare greu sa mananci desertul in fata copilului, fara sa ii dai si lui portia, ca si cum nimic nu ar fi gresit, dar asa va sti ca mancarea trebuie sa aiba prioritate. De-asta zic ca rudele cu dare de mana la dulce trebuie oprite brusc, cu risc de suparare. Fara explicatii, fara justificari. Regula spune dulce dupa masa pentru cine mananca supica, atunci asa se face si punct. Eu chiar nu cred ca datorezi cuiva explicatii pentru modul in care alegeti sa va cresti copiii, atata vreme cat sunt sanatosi si fericiti. Iar copiii tai mi se par fericiti si fara Milka.