Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Madeline Miller - "Cântul lui Ahile"

Întâi și întâi, trebuie să vă spun despre Madeline Miller! Este o scriitoare americană, născută în 1978. Fraților, femeia asta e un geniu! La 34 de ani, adică în 2012, lua Orange Prize for Fiction pentru "Cântul lui Ahile", pe care îl lansase în 2011, după 10 ani de muncă asiduă. Adică, a plămădit primele fraze ale acestei opere colosale când avea doar 23 de ani... Oare eu ce făceam la vârsta aia? Cred că mă jucam în țărână (încă mă mai joc, nu-i problemă!).


"Cântul lui Ahile" te cucerește irevocabil, oricât de necruțător, de cusurgiu sau de înțesat cu prejudecăți ai fi. Romanul prezintă războiul din Troia dintr-o perspectivă nouă: aceea a lui Patroclu, fiul dezmoștenit al regelui Menoitios. Exilat la curtea lui Peleu, Patroclu se îndrăgostește de fiul acestuia și al zeiței Thetis, puternicul și agerul Ahile. Până acum, poate, ați căscat deja ochii: cum? O iubire între doi bărbați? Da, despre asta este vorba, însă tânăra scriitoare reușește să conducă povestea în așa fel încât să nu te oripilezi, să nu-ți verși mațele sau mai știu eu ce. Accentul se pune, deci, pe puterea sentimentelor, nu pe felul cum acestea se manifestă.

Citiți și:
BEN HUR, cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Vă spun sincer, pe mine m-a convins Madeline Miller de talentul ei. Să scrie așa la vârsta aia! Ai paria că felul cum povestește, cum descrie sau cum vede viața aparține unui om ajuns deja la maturitate. Scriitoarea recunoaște că este fascinată de când se știe de poveștile din umbra vechilor greci, iar lucrul acesta se reflectă în pasiunea și măiestria cu care a descris copilăria lui Patroclu și Ahile, "călirea" lor ca bărbați pe muntele Pelion, alături de centaurul Chiron, dar și războiul propriu-zis, de la poalele cetății Troia.

 
Pe lângă claritatea în exprimare, Madeline Miller mai impresionează și prin jocuri de cuvinte, ironii sau dialoguri scurte, dar de efect. Trebuie să spun că, pentru mine, cele mai șocante (da, am rămas impasibilă la țeste strivite, piepturi străpunse de sulițe și alte asemenea) au fost scenele în care își făcea apariția zeița Thetis. De fapt, nu "șocante" ar fi termenul potrivit, dar, ca să mă fac mai bine înțeleasă, îți provoacă fiori pe șira spinării.

Merită să citiți această carte măcar pentru a vedea o varianta modernă a  Iliadei homerice. A, și dacă veți face asta, categoric vă recomand să revedeți filmul "Troy", cu Brad Pitt în rolul lui Ahile!

Comentarii

Anonim a spus…
Imi place homofobia subtila :) Ce ati spus a sunat ceva de genul acesta: "homosexualitatea este in general extrem de scarboasa, dar aceasta autoare a reusit ca printr-un miracol să o facă mai putin dezgustatoare". Inainte de a fi citit aceasta carte, poate ar fi trebuit sa invatati mai multe despre toleranta.Ma bucur totusi ca v-ati putut bucura de aceasta carte, in ciuda "oripilantei" iubiri intre doi barbati care, personal, este una dintre cele mai sincere si profunde povesti de dragoste intalnite de mine. Dar poate nu toata lumea este capabila sa aprecieze ceva atat de frumos.
Raluca Nicula a spus…
Ati inteles total gresit. Eu nu judec pe nimeni, fiecare face exact ceea ce considera, e loc sub soare pentru toata lumea (asta referitor la homosexuali). Eu nu am facut decat sa subliniez reactiile majoritatii in fata acestui subiect. Daca eram homofoba, poate nu citeam cartea.
Va asigur ca am apreciat acest roman fara prejudecati, tocmai pentru ca am sesizat încărcătura emoțională atât de puternică!

Postări populare de pe acest blog

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.

„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi. Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul…

Zăpă Strit - „Cavalerii mesei oltenești”

Pe masă - zaibăr, gogoși și prăjituri, de-ți plouă-n gură, nu alta. Pe scaune, lume multă ca la spectacolele lui Fuego. Atmosfera - destinsă și caldă. Oare ce se-ntâmplă aici? S-o da ceva gratis? Or fi tigăi la promoție? Mai ceva, muică! Se lansează Cavalerii mesei oltenești (august, 2017, Editura Smart Publishing)! Zăpă Strit a dat iar lovitura, după succesul volumului său de debut „Dau totul pentru un secret”!

 A venit lume din toată țara la Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu”! Ba chiar, unii au lăsat răcoarea Londrei, pentru canicula Piteștiului, doar pentru a o vedea în carne și oase pe cea care le descrețește frunțile, în fiecare zi, cu textele ei savuroase, pline de umor. N-ai cum să n-o iubești pe Adriana - Zăpă Strit! N-ai cum! Ți se cuibărește acolo în inimă și nu mai pleacă nici cu procuratura! Și știți de ce? Pentru că Adriana scrie onest și sensibil, așa cum e ea. Cuvintele ei curg cu lejeritate, dându-i și cititorului încredere să se deschidă, să se asculte pe dinăuntru …