Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Madeline Miller - "Cântul lui Ahile"

Întâi și întâi, trebuie să vă spun despre Madeline Miller! Este o scriitoare americană, născută în 1978. Fraților, femeia asta e un geniu! La 34 de ani, adică în 2012, lua Orange Prize for Fiction pentru "Cântul lui Ahile", pe care îl lansase în 2011, după 10 ani de muncă asiduă. Adică, a plămădit primele fraze ale acestei opere colosale când avea doar 23 de ani... Oare eu ce făceam la vârsta aia? Cred că mă jucam în țărână (încă mă mai joc, nu-i problemă!).


"Cântul lui Ahile" te cucerește irevocabil, oricât de necruțător, de cusurgiu sau de înțesat cu prejudecăți ai fi. Romanul prezintă războiul din Troia dintr-o perspectivă nouă: aceea a lui Patroclu, fiul dezmoștenit al regelui Menoitios. Exilat la curtea lui Peleu, Patroclu se îndrăgostește de fiul acestuia și al zeiței Thetis, puternicul și agerul Ahile. Până acum, poate, ați căscat deja ochii: cum? O iubire între doi bărbați? Da, despre asta este vorba, însă tânăra scriitoare reușește să conducă povestea în așa fel încât să nu te oripilezi, să nu-ți verși mațele sau mai știu eu ce. Accentul se pune, deci, pe puterea sentimentelor, nu pe felul cum acestea se manifestă.

Citiți și:
BEN HUR, cartea care a făcut istorie, față în față cu ecranizarea kitsch

Vă spun sincer, pe mine m-a convins Madeline Miller de talentul ei. Să scrie așa la vârsta aia! Ai paria că felul cum povestește, cum descrie sau cum vede viața aparține unui om ajuns deja la maturitate. Scriitoarea recunoaște că este fascinată de când se știe de poveștile din umbra vechilor greci, iar lucrul acesta se reflectă în pasiunea și măiestria cu care a descris copilăria lui Patroclu și Ahile, "călirea" lor ca bărbați pe muntele Pelion, alături de centaurul Chiron, dar și războiul propriu-zis, de la poalele cetății Troia.

 
Pe lângă claritatea în exprimare, Madeline Miller mai impresionează și prin jocuri de cuvinte, ironii sau dialoguri scurte, dar de efect. Trebuie să spun că, pentru mine, cele mai șocante (da, am rămas impasibilă la țeste strivite, piepturi străpunse de sulițe și alte asemenea) au fost scenele în care își făcea apariția zeița Thetis. De fapt, nu "șocante" ar fi termenul potrivit, dar, ca să mă fac mai bine înțeleasă, îți provoacă fiori pe șira spinării.

Merită să citiți această carte măcar pentru a vedea o varianta modernă a  Iliadei homerice. A, și dacă veți face asta, categoric vă recomand să revedeți filmul "Troy", cu Brad Pitt în rolul lui Ahile!

Comentarii

Anonim a spus…
Imi place homofobia subtila :) Ce ati spus a sunat ceva de genul acesta: "homosexualitatea este in general extrem de scarboasa, dar aceasta autoare a reusit ca printr-un miracol să o facă mai putin dezgustatoare". Inainte de a fi citit aceasta carte, poate ar fi trebuit sa invatati mai multe despre toleranta.Ma bucur totusi ca v-ati putut bucura de aceasta carte, in ciuda "oripilantei" iubiri intre doi barbati care, personal, este una dintre cele mai sincere si profunde povesti de dragoste intalnite de mine. Dar poate nu toata lumea este capabila sa aprecieze ceva atat de frumos.
Raluca Nicula a spus…
Ati inteles total gresit. Eu nu judec pe nimeni, fiecare face exact ceea ce considera, e loc sub soare pentru toata lumea (asta referitor la homosexuali). Eu nu am facut decat sa subliniez reactiile majoritatii in fata acestui subiect. Daca eram homofoba, poate nu citeam cartea.
Va asigur ca am apreciat acest roman fara prejudecati, tocmai pentru ca am sesizat încărcătura emoțională atât de puternică!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"

Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…