Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Iubirea ca un pumn de zahăr

Am stat mult în dubii dacă să scriu sau nu acest articol! Dar, trebuie să recunosc, furia și-a spus cuvântul și pentru că a fost nevoie să o refulez undeva, am ales să o fac aici, în speranța că vor lua aminte cât mai multe rude iubitoare ce-i îndoapă pe micuții aflați în grija lor cu prostii, în cantități industriale.

Să începem cu începutul! De când i-am născut pe cei doi prunci ai mei, am încercat cât mai mult să-i feresc de prostiile din comerț, cu E-urile și zahărul din dotare. Uneori am reușit mai bine, alteori mai puțin bine, că deh, așa e-n ziua de azi, când nu mai găsești mâncare bio nici la raioanele verzi din supermarketuri, dar nici în grădina bunicii! Așa că, recunosc, uneori ne-au mai scăpat și nouă în farfuriile copiilor: un pui (probabil înțesat cu hormoni),  un cartof din Polonia sau un măr din Austria (sau invers, whatever), un pește de acvacultură, un lapte cu multe luni de valabilitate... chestii deja familiare pe piața alimentelor de la noi. 

Cu dulciurile, însă, ne-am străduit cel mai mult să ținem treaba sub control și ne-a reușit până pe la vreo doi ani și ceva. Dar apoi, a început nebunia, odată ce copiii mei au descoperit ouăle Kinder (primite cadou) și ciocolatele Milka. Nu știu dacă ați văzut vreodată un om aflat în sevraj (nici eu, pe viu, doar în filme), dar l-aș asemăna foarte mult cu criza unui copil care nu primește dulciurile dorite. 

Treaba însă se complică atunci când scapi copilul din mână, când îl lași la prieteni sau la rude, pentru câteva ore. Aș vrea să se înțeleagă faptul că nu am nimic personal cu: mătușile, unchii, bunicii, străbunicii, îi consider vitali în dezvoltarea unui copil, dar atunci când lucrurile capătă proporții urâte, trebuie să intervenim. Și intervenim! Dar când constatăm că intervenim degeaba? Mai intervenim încă o dată, explicând de ce nu e bine ca atunci când copiii rămân cu ei să nu mai desfacă tablete de ciocolată, pe care să le lase la discreție, bomboane de toate felurile, prăjituri și înghețată îmbâcsite de zahăr. Dar, stupoare! Vorbele se izbesc din nou de un zid, un zid de indiferență și autosuficiență. Un zid care te respinge și care te face să te simți tu vinovat că ți-ai expus părerea, că ți-ai manifestat îngrijorarea. Un zid care îmbracă niște ironii de duzină într-o minciună care sfidează mai mult decât gestul în sine: "Dar ce rău îi face? E o ciocolată mică" (a nu știu câta pe ziua respectivă).

Iubirea față de un copil nu se manifestă prin tone de zahăr! Din contră, ar trebui să aflați, dragi amatori de împărțit dulciuri, că le faceți micuților mai mult rău decât bine, îi expuneți gratuit bolilor grave, infecțiilor și complicațiilor de mai târziu! Și unde veți fi atunci? Voi și iubirea voastră cât un pumn de zahăr?

Mi-a venit inspirația pentru această postare citind blogul lui Crengu! Aveți, la ea, și un filmuleț despre cât de periculos e zahărul!

Comentarii

Crengu a spus…
Oooof, spinos subiect! Imi pare rau ca oamenii nu inteleg, ca din cauza unor astfel de lucruri se pot distruge niste relatii si e pacat, mare pacat... Imi pare rau ca nu ne putem creste copiii in liniste si ca bunicii nu mai sunt cum erau odata... Avem si noi nemultumirile noastre legate de ei, nu legat de alimentatie, dar.. e complicat...
Raluca Nicula a spus…
E un subiect delicat, clar. Nu sunt mama perfectă, nu aș avea cum, dar lucrurile făcute pe furiș (sunt multe!) cu copiii mei mă afectează! Nu are nimeni dreptul să-i expună prostește unor pericole! Nimeni!
EmaPirciu a spus…
Mda. Noi suntem o familie dependenta de zahar, pentru ca eu fac des prajituri. Unele retete imi dau voie sa mai "fur" cateva linguri, dar majoritatea au instructiuni clare si cantitati de respectat, asa ca nu pot renunta la niciun strop de zahar si nu sunt suficient de buna la chimie incat sa il inlocuiesc cu miere si sa pastrez proportiile. Dar eu zic ca reusim sa ne pastram cat de cat un echilibru in aportul de zahar prin faptul ca micsorez destul de mult portiile.
Cat despre situatia specifica despre care povestesti, avem si noi zilele noastre cu extra dulce. Deocamdata la tine sunt doar bunicii, in curand vor fi si zile de nastere, petreceri la scoala sau la gradi, iesiri la inghetata. Cand stiu ca am astfel de zile in program, o zi inainte si o zi dupa sar peste desert sau aleg un desert cu mai putin zahar (la noi desertul e o regula, nu o exceptie). Asa stau linistita ca nu face exces. Partea buna cu desertul in fiecare zi in portie mica e ca Florin s-a cam invatat cu o anumita cantitate si nu prea sare cu mult peste ceea ce ar manca in mod normal acasa, doar ca produsele cumparate sunt mai bogate in zahar, din pacate. Acum are si zile in care alege el sa renunte la desert daca a mancat prea mult, deci nu imi mai fac probleme ca la petreceri ar putea sa manance prea mult dulce. E deja "educat" sa manance putin. Un alt avantaj al dulciurilor facute in casa si primite constant e ca a devenit foarte pretentios. Lista cu dulciuri care nu ii plac e mai lunga decat cea cu preferate, deci jumatate din ce se afla pe mese la zile de nastere e total neinteresant pentru el. Cat despre torturile cu creme ciudate si pline de amelioratori, rar se intampla sa ii faca vreunul cu ochiul, asa ca pot sa ma consider o norocoasa. Pe scurt, cand nu poti lucra cu bunicii, lucreaza cu copiii. Sunt mult mai intelegatori si mai receptivi :)
Raluca Nicula a spus…
Ema, copiii mei sunt încă prea mici pentru a fi educați în acest fel. Ei sunt la o etapă în care dacă ştiu că e ceva bun în frigider, dau târcoale numai pe acolo. Nu au limită, în privința dulciurilor, ar mânca toată ziua, la orice oră, sărind peste mesele principale. Cel puțin Dari, dacă merge la ziua unui copil, nu mănâncă nimic, doar aşteaptă tortul. Deci, da, e greu. Iar acasă chiar mă străduiesc să țin totul sub control
EmaPirciu a spus…
Ai drepate, ai tai sunt mai micuti si mai usor de influentat. Tu cu nervii si rudele cu satisfactia ca te-au facut nu merge. Mai ales ca intr-un fel ii induc copilului ideea ca ceea ce spui tu nu conteaza. Ai dreptate sa fii suparata, asa ca eu as trece la masuri concrete si as renunta la polemica.
Incet, incet, cu varsta, vei vedea ca se vor schimba lucrurile. Pana atunci, e mai bine sa primesti tu "cadourile" buclucase imediat cum intra in casa, cu precizarea ca desertul se mananca dupa masa de pranz, nu asa la orice ora. Eu confiscam toata ciocolata primita, o ascundeam si scoteam cate putin la sfarsitul mesei sau cand credeam eu ca e momentul. Cine a mancat mancare primeste desert, cine nu nu. Pare greu sa mananci desertul in fata copilului, fara sa ii dai si lui portia, ca si cum nimic nu ar fi gresit, dar asa va sti ca mancarea trebuie sa aiba prioritate. De-asta zic ca rudele cu dare de mana la dulce trebuie oprite brusc, cu risc de suparare. Fara explicatii, fara justificari. Regula spune dulce dupa masa pentru cine mananca supica, atunci asa se face si punct. Eu chiar nu cred ca datorezi cuiva explicatii pentru modul in care alegeti sa va cresti copiii, atata vreme cat sunt sanatosi si fericiti. Iar copiii tai mi se par fericiti si fara Milka.
Raluca Nicula a spus…
Multumesc pentru ideile tale, Ema, pertinente, ca de obicei! Te pup
Stefan a spus…
in general fructul oprit este cel mai tentant iar cum astazi nu prea mai ai cum sa te ascunzi... toti ne ferim acasa copiii de excese (dulciuri, cola, mai nou computer), dar la scoala sau in anturaje nu mai avem niciun control... apropos, la scoala ei mananca foarte des torturi, pentru ca fiind multi apar dese aniversari; e doar un exemplu
Raluca Nicula a spus…
Stefan, da, ai dreptate! Bine ai venit pe blogul meu!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…