Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

F. M. Dostoievski - "Crimă și pedeapsă"

Am văzut de curând un articol pe bookaholic, care mi s-a părut foarte interesant: Cele mai citite cărți pe care nu le-a citit de fapt nimeni, în care erau trecute în revistă câteva dintre cele mai importante titluri din literatura universală pe care mulți se laudă că le-au citit, dar, de fapt, nu au făcut-o niciodată. Și am dat peste fraza asta: "Dacă mă întrebați pe mine, marele clasic Dostoievski are o problemă mare: scrie cărți grele, dar pe care nimeni nu se poate abține să nu le citească". Iată provocarea! Da, recunosc, nu mai citisem nimic sub semnătura "marelui rus", rușine să-mi fie! Nu știu ce am așteptat până acum, dar, mai mult ca sigur, m-a dat înapoi voluminozitatea operelor. 


 Așa că am citit "Crimă și pedeapsă", iar acum mă simt atât de ciudat! Eu, o vietate atât de neînsemnată să comentez așa un autor. Da, Dostoievski (1821-1881) te intimidează, te face să-ți vezi lungul nasului, în privința scrisului. Dar dacă tot facem aici un jurnal de lectură, hai să trec peste aceste fasoane și să încep să-mi spun impresiile. Ca o primă remarcă, Dostoievski se axează în cea mai mare parte pe trăirile personajelor. Iar personajele sale nu sunt dintre cele mai zen din literatură... trăiesc drame, sunt, ca să mă exprim eufemistic, cu ceva probleme la mansardă, sunt capabile de lucruri monstruoase. Așa se întâmplă și cu personajul principal, Rodion Romanîci Raskolnikov, un tânăr care ucide o cămătăreasă și pe sora acesteia, după care se perpelește, tot romanul, în mocirla unei vieți la limita nebuniei. La un moment dat, nu mai înțelegi: regretă fapta sau nu, vrea să se predea sau nu, e ateu sau credincios, e un criminal cu sânge rece sau un nebun. Eu l-am înțeles foarte târziu pe Rodion, atunci când am realizat că el și-a căutat mereu motive pentru a fi îndreptățit să comită o crimă. Romanul prezintă lupta crâncenă pe care o duce Raskolnikov pentru mântuire, mântuire care vine, într-un târziu, prin caznă, acceptare și dragoste.

Dacă până acum am descris partea grea și apăsătoare din roman, să știți că nu toate cele 600 și ceva de pagini sunt în direcția unei psihologii a crimei, are autorul grijă să ne lase și câte un moment de respiro (respiro de la nebunie, nu de la drame și tragedii). Nu veți găsi niciun "sirop" în această carte, chiar și dragostea se rezumă, în mare parte, la datorii și obligații. Dostoievski este neîngăduitor până la extrem cu personajele sale. Toate personajele suferă de boli grave, au un trecut care le ajunge din urmă și le sufocă, se zbat în sărăcie sau vicii și sunt lipsite de aspirații. 

Ceea ce-l salvează de la sinucidere și-l menține pe linia de plutire pe Raskolnikov este dorința de a trăi, pe care nu o conștientizează, dar care se manifestă pregnant. De unde vine oare această dorință? Nu este ea oare triumful unui sine care se vrea spălat și reînnoit? Asta a fost întrebarea mea pe durata romanului, la care am găsit răspunsul multdorit în ultimele fraze. 

"Crimă și pedeapsă" a apărut în 1866, într-o revistă. Eu nu o să mai citesc prea curând un roman de-al lui Dostoievski, asta e clar. Nu pentru că nu mi-a plăcut (nu are cum să nu-ți placă Dostoievski), ci doar pentru că simt nevoia să mă "tratez" o perioadă cu lecturi mai ușoare. Să vedem ce-mi mai iese în cale!

Comentarii

EmaPirciu a spus…
E una din puținele cărți pe care nu le voi termina niciodată. Pentru că n-am omorât-o eu pe femeia aia. Am citit cam trei sferturi din carte, apoi am hotărât că nu are rost să plătesc pentru o crima inventata :)
Raluca Nicula a spus…
Te înțeleg perfect!

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…