Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Hermann Hesse - Cele mai frumoase povestiri

Am terminat de citit primul volum al "Celor mai frumoase povestiri", de Hermann Hesse, ediția apărută cu ceva timp în urmă alături de Jurnalul Național (al doilea volum nu-l am, din păcate) cu gândul că dacă aș avea posibilitatea să mă teleportez în spațiu și timp pentru a întâlni un scriitor, cu siguranță l-aș alege pe Hesse. Ce l-aș întreba? Nimic. Doar l-aș asculta. Și l-aș privi aplecat la birou cum scrie, cum își lasă gândurile să-i curgă pe foaie. Și ce gânduri! Și ce scriitură!
În aceste "Povestiri", scrise între 1903-1910, pe când avea, așadar, în jur de 30 de ani, întâlnim un stil optimist, tineresc, dar elaborat, al lui Hesse, care dovedește capacitatea sa uimitoare de perseverență și reinventare, un stil care se va maturiza atât de frumos și de nobil peste ani. Aici, mă refer în special la "Lupul de stepă" (1946), o poveste apăsătoare despre un bărbat care ajunge în pragul unei crize existențiale, redate sub forma unui "teatru magic", care-l face pe Harry Haller (personajul principal are aceleași inițiale ca autorul) să-și dorească moartea.

În cele 11 povestiri de față, Hesse ne vorbește atât de dulce, de suav, de pasional și de inocent, cu zvâcul specific vârstei, aș spune, despre: dragostea pasională, dragostea neîmpărtășită, dragostea infidelă, despre  viață și moarte, despre oameni, despre animale, despre sate și orașe. Opera lui Hesse nu are hotare. Citindu-l, îți vine să te mai uiți o dată pe copertă, să-ți amintești pe cine citești, pentru că descrierile lui, personajele, trăirile acestora, par rupte din trecutul și prezentul nostru, al tuturor. Da, Hesse parcă vorbește despre noi, despre vecinii noștri sau rudele noastre. El nu-și cunoaște doar personajele, ci și cititorii. Este un vizionar.  

Cele 11 povestiri sunt următoarele: "Lupul", "Din copilărie", "Elevul de la școala secundară", "Luna lui cuptor", "Prima aventură", "Convertirea lui Casanova", "Ucenicia lui Hans Dierlamm", "Taedium vitae", "Logodna", "Orașul", "Sfârșitul doctorului Knolge". După cum am scris deja, în ele găsim un stil diferit chiar de cel pe care îl întâlnim în alte "Povestiri" ce-i poartă semnătura, despre condiția artistului.

Comentarii

Crengu a spus…
Da' citesti, nu gluma!
Raluca Nicula a spus…
Îmi și place... :)

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…