D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!
Am văzut de curând un articol pe bookaholic, care mi s-a părut foarte interesant: Cele mai citite cărți pe care nu le-a citit de fapt nimeni, în care erau trecute în revistă câteva dintre cele mai importante titluri din literatura universală pe care mulți se laudă că le-au citit, dar, de fapt, nu au făcut-o niciodată. Și am dat peste fraza asta: "Dacă mă întrebați pe mine, marele clasic Dostoievski are o problemă mare: scrie cărți grele, dar pe care nimeni nu se poate abține să nu le citească". Iată provocarea! Da, recunosc, nu mai citisem nimic sub semnătura "marelui rus", rușine să-mi fie! Nu știu ce am așteptat până acum, dar, mai mult ca sigur, m-a dat înapoi voluminozitatea operelor.
Așa că am citit "Crimă și pedeapsă", iar acum mă simt atât de ciudat! Eu, o vietate atât de neînsemnată să comentez așa un autor. Da, Dostoievski (1821-1881) te intimidează, te face să-ți vezi lungul nasului, în privința scrisului. Dar dacă tot facem aici un jurnal de lectură, hai să trec peste aceste fasoane și să încep să-mi spun impresiile. Ca o primă remarcă, Dostoievski se axează în cea mai mare parte pe trăirile personajelor. Iar personajele sale nu sunt dintre cele mai zen din literatură... trăiesc drame, sunt, ca să mă exprim eufemistic, cu ceva probleme la mansardă, sunt capabile de lucruri monstruoase. Așa se întâmplă și cu personajul principal, Rodion Romanîci Raskolnikov, un tânăr care ucide o cămătăreasă și pe sora acesteia, după care se perpelește, tot romanul, în mocirla unei vieți la limita nebuniei. La un moment dat, nu mai înțelegi: regretă fapta sau nu, vrea să se predea sau nu, e ateu sau credincios, e un criminal cu sânge rece sau un nebun. Eu l-am înțeles foarte târziu pe Rodion, atunci când am realizat că el și-a căutat mereu motive pentru a fi îndreptățit să comită o crimă. Romanul prezintă lupta crâncenă pe care o duce Raskolnikov pentru mântuire, mântuire care vine, într-un târziu, prin caznă, acceptare și dragoste.
Dacă până acum am descris partea grea și apăsătoare din roman, să știți că nu toate cele 600 și ceva de pagini sunt în direcția unei psihologii a crimei, are autorul grijă să ne lase și câte un moment de respiro (respiro de la nebunie, nu de la drame și tragedii). Nu veți găsi niciun "sirop" în această carte, chiar și dragostea se rezumă, în mare parte, la datorii și obligații. Dostoievski este neîngăduitor până la extrem cu personajele sale. Toate personajele suferă de boli grave, au un trecut care le ajunge din urmă și le sufocă, se zbat în sărăcie sau vicii și sunt lipsite de aspirații.
Ceea ce-l salvează de la sinucidere și-l menține pe linia de plutire pe Raskolnikov este dorința de a trăi, pe care nu o conștientizează, dar care se manifestă pregnant. De unde vine oare această dorință? Nu este ea oare triumful unui sine care se vrea spălat și reînnoit? Asta a fost întrebarea mea pe durata romanului, la care am găsit răspunsul multdorit în ultimele fraze.
"Crimă și pedeapsă" a apărut în 1866, într-o revistă. Eu nu o să mai citesc prea curând un roman de-al lui Dostoievski, asta e clar. Nu pentru că nu mi-a plăcut (nu are cum să nu-ți placă Dostoievski), ci doar pentru că simt nevoia să mă "tratez" o perioadă cu lecturi mai ușoare. Să vedem ce-mi mai iese în cale!
Comentarii