Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Frances Hodgson Burnett - "Grădina secretă"


Dacă aș fi psiholog, aș recomanda această carte în tratamentul depresiilor, și spun asta cu toată convingerea. Citind-o, vei simți cum încolțesc în tine dragostea de natură și de frumos, la fel cum o fac trandafirii și crinii din fascinanta grădină secretă.

Cartea, care este una pentru copiii de toate vârstele, prezintă povestea unei fetițe din India rămasă orfană după ce holera îi seceră pe toți cei apropiați, ea fiind nevoită să plece în Anglia, la conacul unchiului Archibald Craven. Odată ajunsă la Misselthwaite Manor, începe o minunată aventură pentru Mary Lennox. Aici, ea va descoperi un conac cu 100 de camere, majoritatea încuiate, dar și o grădină secretă ale cărei porți au fost ferecate în urmă cu 10 ani, după ce stăpâna a murit. Bineînțeles că firea curioasă nu o poate ține pe copilă departe de grădina secretă și de povestea ei. În scurt timp, Mary cea sălbatică și "foarte încăpățânată", care nu știa și nici nu voia să-și facă prieteni, se schimbă complet, devine mai tolerantă, mai sociabilă, chiar mai frumoasă și cu o poftă teribilă de a contempla natura. Mentor în descoperirea tuturor comorilor pe care câmpia englezească le oferă îi va fi un băiat al locului, Dickon, fratele Marthei, servitoarea de la conac. Alături de acest băiețel, care vorbește cu animalele și cunoaște rostul vieții vegetale, domnișoara Mary va fi martora miracolelor naturii. În plus, Mary va contribui la însănătoșirea vărului ei, Colin, băiatul lui Archibald Craven, un copil care și-a petrecut primii zece ani din viață stând la pat, îmbolnăvit de temeri și de indiferența unicului său părinte. 
"Grădina secretă" este o carte care, după cum am scris mai sus, poate fi o terapie prin frumos. Scriitoarea ne aduce aproape de ceea ce contează cu adevărat în lumea asta: legătura cu pământul de unde venim și unde ne vom întoarce. Totodată, în grădina secretă învățăm cu toții să acceptăm ciclul vieții și al morții, primind îndemnul de a scoate la suprafață sentimentele negre și bolnave pentru a încolți în sufletul nostru sămânța binecuvântată a dragostei.
Frances Hodgson Burnett este o scriitoare britanică, născută în 1849 în Manchester. Ea a căpătat notorietate odată cu publicarea romanului "Micul lord" (1886), un bestseller al vremii.

Conform IMDB, "Grădina secretă" a fost ecranizată în mai multe rânduri (1949, 1975, 1987,  1993, 2001), iar eu am văzut-o pe cea din 1993, atunci când eram micuță.


Comentarii

Crengu a spus…
Eu inca mai astept sa dezvalui tu secretul cititului atator carti, cu copil mic si treburi pe cap. Te pup!
Raluca Nicula a spus…
"Secretul" e că mi-am propus să citesc 30 de cărți anul ăsta, așa ca să recuperez :D
Crengu a spus…
Da, da, lasa, nu ma pacalesti tu pe mine, ca nu asta te-am intrebat! :-p
Elena Dumitrache a spus…
ha ha ha! eu inca nu sunt psiholog, insa am terminat psihologie anultrecut si pot spune ca aceasta carte chiar m-a ajutat. am trecut printr o perioada mai grea si chiar m-a ajutat mult, de altfel, aceasta carte m-a determinat sa imi fac si un blog. am scirs doar un articol despre aceasta carte si mai am de lucrat dar sper sa ma tin de el.

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…