Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Sven Hassel - "Gestapo"

Am făcut-o și pe asta: am citit două cărți în (aproximativ) același timp. Este vorba despre doi coloși, două cărți esențiale care te cuceresc încă de la primele paragrafe. 
Inițial, mă apucasem să "urc" pe "Muntele vrăjit", al lui Thomas Mann, o carte extraordinară, despre care voi vorbi data viitoare, dar, cum lentoarea poveștii mă obosise cumva, am decis să mă apuc de un roman de război, care să contrabalanseze (oarecum) pasivitatea faptelor din prima carte. Și bine am făcut.



Imediat ce începi să citești GESTAPO, te simți ca la cinematograf, vizionând un film 3d care te absoarbe cu totul. Devii un martor oripilat al unor scene despre care doar auzisei vag că ar exista. Macabrul de pe câmpul de război și atrocitățile din închisorile naziste te vor face să trăiești acțiunea cu un nod în gât, dacă ești mai slab de înger. Autorul danez Sven Hassel descrie fără pic de milă, dar cu un umor nebun, scene terifiante, având experiența implicării personale în luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.
Personajele care vor capta rapid simpatia cititorului sunt soldații companiei a 5-a din Regimentul 27 Blindate: Porta, Micuțul, Bătrânul, Legionarul. Cele două lucruri care îi fac  pe acești luptători cu experiență să devină imuni la ororile din jurul lor sunt femeile de-o noapte și alcoolul în cantități industriale.  
Sunt multe scene care îți vor rămâne în minte după ce citești această carte, dar mie mi s-a părut delicioasă cea în care o bătrână a intrat în ghearele poliției secrete hitleriste (GESTAPO) după ce i s-a spovedit unei vecine că Führerul a fost un prost că a început războiul. Evident că în secunda doi un tinerel all black a oprit Mercedesul în fața ei și a luat-o pe sus "la o plimbare". Ingenuitatea femeii, care nu știa ce o așteaptă, și se temea că-și pierde programarea la pedichiură dacă mașina cu care a venit nu o și întoarce acasă, laolaltă cu pozitivitatea ei, fac o scenă de-a râsul-plânsul. Ulterior, femeia va trăi pe propria piele amarul vremurilor: "Nimeni nu e liber în cel de-al treilea Reich. Toată lumea e prizonieră. De la pruncul din leagăn până la bătrânul de pe patul de moarte".
Unul dintre cele mai importante episoade din carte este cel dedicat comandantului companiei mai sus-amintite, locotenentul Viktor Ohlsen, care este și el cercetat și, ulterior, decapitat pentru injurii aduse "atotputernicului" Hitler. De fapt, scenele descrise nu sunt departe de cele trăite de eroii noștri pe vremea comunismului.

Ca o concluzie, "Gestapo" este o carte despre oroare și nedreptate, în care vedem fața cea mai urâtă a omului, o față schimonosită de ură și de intoleranță.

Am selectat și câteva citate de referință, pe care vă rog să aveți răbdarea de a le parcurge! Merită!

"Când cineva devine turnător, are el destule motive";

"Inamicul apreciază trădarea, dar îl disprețuiește pe trădător" - citat

"Într-un război, mai trebuie din când în când și câte o execuție. E indispensabil dacă vrem ca oamenii să ia războiul în serios. Poporul trebuie să simtă și să înțeleagă că moartea amenință de pretutindeni. Ș-apoi, generalii și comandanții vor și ei să vadă cum cade ucis un om. E țelul carierei lor. Și întrucât pe front nu se pot duce, fiindcă doctorii lor pretind că au ulcer la stomac, găsesc câțiva pe care să-i execute, astfel ca, odată terminat războiul, să poată vorbi și ei de morți";

"Brav e numai cel care ține pistolul-mitralieră de partea unde-i trăgaciul";

"Doar noi ne închipuim că războaiele încep și se sfârșesc; de fapt, e același război, dus pe fronturi diferite și în chip diferit";

"Oamenii în mantale negre sunt întotdeauna grăbiți";

"Dumnezeu e bun. El mi-a hărăzit un ochi sigur și un deget făcut să apese pe trăgaci. Tot el așează înaintea mea țintele interesante, căci știe în cine se ascunde diavolul";

"Fiul meu drag, o, fericirea mea,/ Trebuie să te las orfan./ Părăsesc nu un popor, ci doar pe tine/ Și-o lume întreagă vei avea drept tată/."

"Blândețea degradează un popor";

"În vreme de război, popii și chirurgii au întotdeauna o groază de treburi. Când vine pacea nu mai sunt atât de importanți".

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…