miercuri, 9 martie 2016

Thomas Mann - "Muntele vrăjit"

"Muntele vrăjit" este o carte după care nu poți citi prea repede altă carte, îți trebuie un  respiro, în care să se așeze toate stările prin care ai trecut de-a lungul celor peste 900 de pagini.

Hans Castorp, personajul principal, își vizitează vărul, pe Joachim Ziemssen, la sanatoriul internațional de boli pulmonare din Berghof, Elveția, unde acesta se află internat de câteva luni. Deși vizitatorul are în plan să rămână doar trei săptămâni alături de ruda sa, după câteva episoade de febră, se transformă și el în pacient al consilierului aulic Behrens, medicul șef, care îi recomandă să rămână "la orizontală" până se pune pe picioare. Dar problemele actuale scot la iveală altele mai vechi la plămâni, astfel că tânărul Castorp ajunge să-și petreacă SUS, pe muntele vrăjit, șapte ani.
Cum va suporta omul de la șes viața de la munte? Ce va face el în tot acest timp? Sunt întrebări la care cititorul va găsi răspunsurile alături de Hans. Un lucru este însă cert, încă de la bun început: sus, timpul pare că stă pe loc, iar boala și moartea sunt cuvintele de ordine. Cele cinci mese pe zi, curele de odihnă pe balcon, plimbările pe munte și discuțiile pe teme filozofice cu umanistul Settembrini și iezuitul Naphta fac parte din rutina zilnică a lui Castorp, care va fi nevoit să-și accepte soarta și să se folosească de orice prilej pentru a învăța.
Da, învățare, iată cheia acestui (bildungs)roman, iar tânărul recunoaște că, dacă ar fi rămas JOS, probabil ar fi fost un inginer naval obișnuit, pe când aici, la înălțime (sesizați metafora înălțimii!), are ocazia să-și cultive cea mai bună variantă a sa.
Din peisajul atât de complex al romanului, nu puteau lipsi nici fiorii amorului, pentru că Hans se îndrăgostește la prima vedere de Clavdia Chauchat, o pacientă  de la "masa rușilor bine", dar va trebui să biruiască această iubire prin renunțare și stăpânire de sine.
Cu adevărat savuroase sunt "bătăile" în idei dintre cei doi  intelectuali (Naphta și Settembrini) pentru salvarea sufletului învățăcelului lor Hans Castorp, iar Mann le dedică, generos, pagini întregi. De fapt, autorul pune mare preț pe formarea personajului principal, a cărui evoluție este evidentă la finalul cărții.

Thomas Mann (n. 6 iunie 1875 - d.12 august 1955) este, după cum se știe, laureat al premiului Nobel pentru Literatură, în 1929, în special pentru romanul "Casa Buddenbrook".
Ce am sesizat la Mann, în mod special, pe lângă pasiunea sa pentru profunzimea firii umane, este că are o precizie de geograf în descrieri și localizări și că nu este prea darnic cu trăsăturile fizice ale personajelor, atribuindu-le: ba un nas prea subțire, ba pomeți prea ridicați, ochi sașii, gură boțită etc.

Romanul poate să-ți placă la nebunie sau nu, nu există o cale de mijloc. Thomas Mann îți ține cartea în mâini datorită farmecului său de literat rafinat, iar atunci când termini de citit realizezi că ai rămas cu ceva constructiv, că și tu ai evoluat odată cu Hans.

"Tu spui că noi suntem aici nu ca să devenim mai inteligenți, ci ca să ne vindecăm. Dar trebuie să le poți împăca pe amândouă, băiete".

2 comentarii:

Crengu spunea...

Eu nu ma mai joc, imi iau tastele si plec! :p

Raluca Nicula spunea...

:)