Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Nu mai merg la vot!

Sunt într-o fază în care, mai mult ca oricând, urăsc superficialitatea, goana exagerată după bani şi minciuna. Şi când le văd pe toate trei în afişele electorale, mă apucă groaza. După ce că, şi aşa, trec printr-o perioadă destul de grea, la ce bun să-l văd pe X cum zâmbeşte nesimţit, spunând vorbe mari, în care nici el însuşi nu crede?!
Mi-e silă de toţi. Nu-i unul mai bun. Toţi vor bani şi putere. Nu mă interesează gesticulările lor regizate, la fel cum nici zâmbetul, pe care de cele mai multe ori îl consider ironic, nu mă mişcă deloc. Să le fie ruşine că ne poluează vederea în fiecare zi, cocoţaţi pe stâlpi, blocuri, WC-uri şi alte cele. Deşi eram convinsă că o să merg la vot "pentru a schimba ceva", mi-am dat seama că pe oricine aş alege tot la fel va fi. Şi atunci, la ce bun să mă deranjez pentru cei care nu fac eforturi pentru noi decât în campaniile electorale?!

Comentarii

eIordache a spus…
Bine ai venit in Romania!!!
Crengu a spus…
Hi, hi, eu nici nu ma gandeam sa ma duc! :D
ViorelaDi a spus…
Adevarat, greu de ales cand toti sunt la fel.
Nu am cum sa cunosc omul din farama de vorbe de pe fluturasul electoral. Ca un bun cetatean ce as vrea sa fiu, am cautat pe internet macar CV-ul complet al candidatilor din circumscriptia mea si, surpriza!!!??? n-am gasit nici macar ce varste au.
Incerc varianta ne-uninominala - evaluez partidele - si-mi dau seama ca si acolo tot 'otova'.
Ascult stirile si emisiunile electorale rapind astfel din timpul extrem de pretios al copiilor mei. Nu m-am hotarat inca pe cine sau cu cine, dar stiu un lucru: MERG LA VOT!
Le datorez copiilor mei sa nu ma las invinsa de neputinta (a candidatilor de a iesi in evidenta, a mea de a judeca drept) si de dezinteres.
Am sa zic un "Doamne-ajuta!" si-am sa cred ca daca votul meu e bun, va conta, daca e rau, va fi doar unul intre cele ale minoritatii.
Canguru' a spus…
Apropo de campanie şi dezamăgire, am publicat recent un post: "Cel mai penibil, aiurea, jenant și nesimțit slogan mi se pare cel al lui Bogdan Pandelică, de la PSD: "Îmi pasă de tine / Ai încredere în mine", sau cam aşa ceva. Un mesaj mai lipsit de substanţă ca ăsta nu am văzut niciodată, nicio apropiere de alegător, nicio promisiune cât de cât acceptabilă... Doar un fel de ameninţare interlopă, de genul: "Lasă vraja, ştii că vreau doar votu' tău şi altceva nu mă interesează! Dacă nu mă votezi, ţi-am luat gâtu"... Doamne! Şi el mai vrea să devină deputat? Ce drac de campanie îşi face ăsta şi ce echipă de consilieri şi-a ales?"

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…